Ana Barton, scriitoare: Sunt o femeie de ne-ştiinţă, o femeie de simţire. Când nu scriu, mă doare, iar când scriu, mă simt cea mai frumoasă femeie din lume, de la-nceputul lumii, nu doar din zilele noastre, pentru că atunci semăn cel mai bine cu mine

Ana Barton are 44 de ani şi este autoarea câtorva dintre cele mai apreciate volume de proză contemporană. A debutat la 40 de ani, după îndelungi ezitări şi căutări. La 20 de ani s-a încăpăţânat să devină avocată, asta până când a înţeles că destinul se încăpăţâna şi el, doar că un pic mai tare. Aşa că a cârmit către litere, teologie şi-o adiere de arte frumoase. Asta în timp ce deja se apucase de publicistică.

Cine eşti tu, Ana Barton? Ce te-a creat aşa cum eşti acum? 

Exact cine sunt nu ştiu. Mă cunosc pe ici, pe colo, dar nu mi-e întotdeauna clar dacă alea sunt părţile esenţiale. Bine că măcar nu-mi mai e frică să mă aflu, nu-mi mai fac scenarii despre cum sunt eu şi nu mai încerc să mi le vând mie însămi. Sunt un om-femeie care trăieşte în timpul vieţii sale. A, râzi? Perfect, numai că ăsta nu e chiar cel mai uşor lucru de făcut, Monica. E o zbatere acolo, să fii viu în viaţă nu e de la sine înţeles, oricât de pleonastic ar suna.

De creat, m-a creat Dumnezeu şi le-a dat părinţilor mei misiunea de a mă aduce pe lume, apoi le-a pasat bunicilor partea cu crescutul în primii şapte ani şi de-acolo, împreună cu mama, cu tata, cu mine, cu oamenii din viaţa mea, tot creăm la mine de nu ne mai oprim. Dar asta cred că e valabil pentru toată lumea.

Povesteşte-mi despre bunica ta, despre cum te-a crescut şi ce ai dobândit de la ea (şi nu vorbim despre averi)?

De ce să nu vorbim despre averi? Tot ce mi-a dăruit ea şi tot ce-am învăţat de la ea reprezintă averi uriaşe. Ce altceva decât ce trăieşti reprezintă averea ta? Credem însă că doar cele bune pe care le trăim sunt averi. Nu e aşa, şi cele rele sunt averi, ne schimbă cu toatele, ne modelează toată viaţa. În patru scânduri ajungem toţi, nimeni nu ia cu el nimic la capătul vieţii. „Omnia mea mecum porto“ spuneau latinii. „Duc tot ce am cu mine.“

Pe bunica mea o chema Maria Vasilescu şi m-a crescut din gogoşi pripite, uneori cu flori de salcâm înăuntru, din mângâieri când aveam febră, şi aveam febră foarte des, din rugăciuni şoptite, „Doamne, Doamne, ceresc Tată…“ – eu auzeam „cerestate“ şi nu pricepeam nimic –, şi dintr-o inflaţie de draci mici şi trecători, că bunică-mea drăcuia des, dar n-o ţinea mult.

Era de-o frumuseţe nepământeană. Minionă, cu părul negru, cu ochii verzi şi nasul acvilin, era grecoaică pură, aprigă la mânie, dar şi la bucurie. Mi-o amintesc foarte bine, nu există în mine loc de uitare pentru bunicii mei. În septembrie, se fac douăzeci de ani de când ea nu mai este, iar eu fac în decembrie patruzeci şi cinci. Eram prea mare când a plecat, prea mare şi atât de prea mică. Nimeni nu e atât de mare încât să îndure moartea celor iubiţi.

Am ajuns în grija bunicilor fiindcă în vremurile de atunci mamele nu puteau rămâne acasă prea mult, ca să îşi crească copiii. Iar mama, în mod exceptional, s-a întors la muncă după nouă luni. Nimeni nu a pus problema să fiu dată la creşă, bunicii m-au preluat imediat. Am trăit cu ei timp de şapte ani. Părinţii mei veneau în vizită o dată la două săptămâni, ştii cum era pe-atunci: o duminică cu soţ, una fără soţ. Mă refer la numerele de înmatriculare ale maşinilor, cei foarte tineri n-au de unde şti ce e aia cu soţ şi fără soţ la maşini.

Locul în care m-am născut şi am crescut se află la mai puţin de 50 de kilometri de Capitală. Casa noastră era lungă, stil vagon. Avea zece încăperi, dacă număr şi odăiţele din curte, unde ne plăcea nouă mult să dormim după-amiaza, mai ales vara.

Era o casă veche, negustorească, avea o marchiză în faţă şi după ea veneau prăvălia şi salonul. Camerele astea nu şi-au pierdut niciodată numele, chiar dacă nu mai aveau aceleaşi funcţii: prăvălia devenise salon de primire, în sezonul cald, iar salonul era cameră de dormit în sezonul rece. Îi dibuiam cu ochii închişi toate cotloanele, pivniţa, podul, tot. A fost primul meu „acasă“ şi niciun altul care a urmat nu s-a apropiat prea mult de el, iar asta e, aşa, o durere surdă şi continuă.

Acolo am deschis prima carte, „Cele douăsprezece fete“ de Petre Ispirescu, o ediţie pe care şi acum o consider cea mai frumoasă, o carte pe care încă o am. Am primit-o când am împlinit patru ani, de la un băieţel de care m-am îndrăgostit pe loc. Şi pe care l-am iubit în taină timp de zece ani.

Cum iubea Ana adolescenta? Care i-au fost spaimele? Care i-au fost eşecurile?

Prima dragoste a durat zece ani, cum zisei adineauri. De mică am fost serioasă în sentimente. Dacă e durere, e lungă, dacă e dragoste, tot lungă este. Deci, prima iubire: de la patru la paisprezece ani. N-am ştiut decât eu de ea.

Apoi, era să mă-ndrăgostesc într-a noua, dar n-a fost să fie. Pentru că am fost fricoasă, trufaşă şi deosebit de proastă. Băiatul, îl chema Sergiu, a venit la mine cu un trandafir roşu şi mi-a zis că s-a îndrăgostit de mine. Eu m-am speriat, am luat poziţie de atac şi i-am răspuns: „Tinere domn, am 106 kilograme şi cincisprezece ani. Arăt, practic, ca mă-ta-mare. Cum dracu’ să te cred?!“ Băiatului i-au dat lacrimile. Şi asta a fost tot. L-am reîntâlnit în parc, aveam douăzeci şi cinci de ani, s-a uitat lung la mine, aşa frumos s-a uitat, iar eu am lăsat capul în jos, cu toată ruşinea de care am fost în stare.

Nu a mai trecut mult şi m-a lovit de-a binelea dragostea. Aveam şaisprezece ani şi jumătate şi eram internată în spital. Făcusem o nenorocită de cură de slăbire cu un an înainte. În mai puţin de trei luni, în vara lui ’89, ajunsesem de la 106 la 70 de kilograme. La începutul lui noiembrie am căzut din picioare, atinsesem deja 60, printr-un hei-rup de toamnă. A fost prima dintr-un lung şir de internări ale adolescenţei mele.

Aşa că spre sfârşitul clasei a X-a, când mă pregăteam de treapta a doua, au început nişte dureri cumplite de stomac. Făcusem ulcer duodenal, cu nişă. Aşa am ajuns la spital. Acolo l-am cunoscut pe Augustin, îl durea şi pe el stomacul.

Era noapte şi n-aveam somn, era zăpuşeală în salonul cu zece paturi. M-am ridicat din pat şi am plecat din salon pe hol, să iau aer, pentru că acolo erau geamurile deschise. Pe calorifelul de pe hol stătea Augustin. M-am aşezat şi am început să vorbim. Spre dimineaţă, când să se lumineze de ziuă, Augustin a vrut să mă sărute. Ar fi reuşit, dacă aş fi ştiut că trebuie să respiri pe nas când ai gura astupată. Aşa că mi-am ţinut respiraţia cât am putut, să nu mă fac de râs. Şi i-am leşinat în braţe.

Relaţia noastră a durat mai mult de un an şi îi port o foarte dragă amintire. Era cu cinci ani mai mare decât mine, dar a ştiut să fie atent şi delicat, nu s-a supărat că mi-era ruşine să ne ţinem de mână pe stradă, nici când îmi spunea că mă iubeşte, iar eu tăceam, îngrozită, şi eu ce mă fac, eu ce zic, ce se face în situaţii de-astea?!, a fost tare bun cu mine Augustin. S-a purtat frumos, m-a iubit frumos, m-a suportat cu stoicism.

Acum ştiu că l-am iubit, atunci mi-era foarte frică de dragoste, mă bloca numai gândul. Pentru că, atunci când trăieşti ani mulţi într-un corp pe care nu-l iubeşti, nu te iubeşti, de fapt. Eu, chiar dacă slăbisem şi eram trestioară la 1,77 metri, mă vedeam tot supraponderală. Şi eram mică, aveam şaisprezece ani. Nu credeam că m-ar putea iubi cineva şi nu s-a schimbat nimic de atunci. Dragostea mă intimidează cumplit şi azi.

Ai un mod de a simţi lumea, oamenii, vremurile, mod care transpare în scriitura ta şi care este profund şi zguduitor. Iar sensibilitatea asta nu apare de nicăieri şi este mai mult decât o melancolie? Ce e şi cum a crescut în tine?

A venit din durere. Un amestec de durere cu frumuseţe, cu dragoste, cu bucurie. Cum e viaţa pentru toată lumea.

Eu n-am vrut să plec la oraş, nu am acceptat niciodată ruptura de bunici şi de viaţa mea la ţară, dar m-am supus dorinţei familiei de a merge la părinţi, la oraş, când am început şcoala. Însă toată viaţa mea de după plecarea de acasă este un fel de anatomie a melancoliei. Sigur că m-am obişnuit cu oraşul, dar sufletul meu miroase a ploaie-n praf, vara, furtună din senin, la ţară.

Pentru mine, oraşul a fost imersiunea în străinie, locul unde oamenii nu se cunoşteau între ei, nu se salutau din acest motiv, nu aveau treabă unii cu alţii. Or, la noi în sat nu exista aşa ceva, toţi ne ştiam, măcar din vedere, oricum ştia fiecare al cui este şi salutai orice om întâlnit în cale.

Şcoala a fost foarte bună, eu am fost foarte bună la şcoală, trebuia să fac ceva ca să supravieţuiesc durerii. Aşa că citeam mult, învăţam foarte bine şi mâncam în neştire, încercând să compensez durerea, deşi, fireşte, habar nu aveam că asta fac, cum habar n-a avut nimeni. Erau anii 80, cine ştia acorduri de-astea fine pe-atunci?

Cum era Ana de atunci?

Ana nu spunea nimic despre durerea ei. Nimănui. Ana de atunci era foarte tăcută, introvertită. Trăia înăuntrul ei şi avea grijă să nu deranjeze prea mult în afara ei, ca să nu pună nimeni întrebări. Ana era cuminte, copil model, dar suferea ca vântul prins într-o capcană.

Am învăţat să-mi ascund imensa sensibilitate încă de foarte mică. Am înţeles cumva, undeva, în mintea şi-n inima mea, că sensibilii n-au viaţă bună pe lume. Dar nu poţi să te desensibilizezi, n-ai cum, nu ai instrumente. Poţi însă să devii un mare artizan de măşti spectaculoase şi mai eficiente decât orice armă.

Am făcut şi prostii, prostii care m-au schimbat. Am lovit un copil când eram în clasa a şasea. L-am luat pe sus şi l-am aruncat. Era un băiat bine legat, chiar dacă nu foarte înalt. M-a enervat şi l-am luat de subsuori, vrând să-l împing într-o parte. M-am trezit că l-am aruncat peste trei bănci. Am fost în stare de şoc, la fel au fost şi colegii mei. Din mila Domnului, băiatul nu a păţit nimic, în afara sperieturii. Dar eu m-am îngrozit de mine. Am ştiut că am o forţă fizică înspăimântătoare, nu aveam control asupra ei, nu ştiam la unsprezece ani că e forţa furiei, dar ştiam că forţa asta vine dintr-o zbatere interioară, chiar dacă nu ştiam să-i dau nume.

Cum te-ai descoperit/format ca scriitoare, ca om de litere?

Observând lumea şi citind foarte mult. M-a interesat dintotdeauna mişcarea lumii, în toate detaliile pe care le vedeam şi simţeam eu, pentru că nu pe toate le-am înţeles pe loc. Pe multe dintre ele le-am decodat după foarte mulţi ani. Însă am fost un copil crescut cu pâine, apă, dulceaţă de trandafiri şi poveşti. Era cumva normal să fiu atentă la ce e în jurul meu fiindcă de foarte devreme am început să creez eu însămi poveşti. Am luat, când aveam vreo patru ani, apărătoarea de muşte şi i-am desenat ochi, nas, gură şi sprâncene, păr avea, ba încă foarte bogat, şi-am făcut-o, alternativ, prinţesă şi vrăjitoare, ba cred că de câteva ori chiar şi cal, că şi la rolul ăsta se preta. Am învăţat să citesc de la cinci ani, nu şi să scriu. Citeam mult şi, ştii cum e, povestea naşte poveste.

Nu m-am gândit că sunt scriitoare nici măcar atunci când am publicat prima carte. Cititorii şi cronicile bune pe care le-a avut cartea asta m-au făcut să iau în calcul că aş putea fi scriitoare. A durat ceva până am internalizat complet asta. Câţiva ani.

De ce scrii?

Scriu pentru că nu pot să nu scriu, nu mai ştiu cum e să nu scriu. Mi-e foarte greu însă când, dintr-un motiv sau altul, domestice toate, nu pot scrie. Că sunt şi perioade de-astea, unele insuportabil de lungi. Să nu scriu înseamnă pentru mine să nu fiu. Când nu scriu, mă doare, Monica. Nu ştiu să pun degetul şi să arăt unde anume mă doare, dar asta nu înseamnă că mă doare mai puţin. M-o durea cerneala din vene, m-o durea peniţa din falange. Mă dor şi nesiguranţele mele, îndoielile mele. Când scriu, mă simt cea mai frumoasă femeie din lume, de la-nceputul lumii, nu doar din zilele noastre, pentru că atunci semăn cel mai bine cu mine. Scrisul e singura oglindă pe care o iubesc.  

Care a fost primul text şi de ce ai aşteptat atât pentru a publica?

Primul text l-am scris pe la şapte ani. Era ceva cu rimă, cum scriu toţi copiii, nimic spectaculos. Am tot continuat cu „poeziile“, pe la treisprezece ani am descoperit şi versul alb, dar la cincisprezece ani m-am oprit. La o întâlnire cu trei mari scriitori (Marin Sorescu, Mircea Nedelciu şi Fănuş Neagu), care veniseră în vizită la liceul unde învăţam eu, în Târgovişte, profesorul de română le-a arătat „producţiile mele“. Atunci, Marin Sorescu mi-a spus că am vână de mare prozatoare, dar şi de… critic. Era foarte încântat de texte, dar şi convins că voi ajunge să fac ceva foarte bun, ceva al meu, o literatură care chiar o să-nsemne ceva, dacă scriu proză. Frumoase şi încurajatoare cuvinte. Dar nu pentru mine, o adolescentă cu o stimă de sine foarte scăzută, chiar dacă eram olimpică. Aşa că am luat cuvintele lui ca pe o invalidare şi n-am mai scris nimic până la treizeci şi şapte de ani. Desigur, am scris cronici literare, cronici plastice, dar nimic care să semene cu literatura.

Şi ce s-a întâmplat la 37 de ani?

Era toamnă, cu o săptămână înainte de a începe anul şcolar. Eram într-o papetărie, în căutare de rechizite pentru Rada, fiica mea. I-am ales un stilou şi l-am încercat chiar acolo, pe tejghea. Mi-a plăcut mult cum aluneca peniţa, aşa că am mai cerut unul. L-am încercat şi pe el şi nu m-am putut abţine să-l iau pentru mine. Am ajuns acasă, m-am aşezat pe scaun, în bucătărie, am luat agenda de pe frigider şi am început să scriu, printre numere de telefoane, adrese şi însemnări oarecare. Şi am umplut câteva pagini, scriind despre cât de dor îmi fusese să scriu. Atunci, acolo s-a deschis ceva, rezervorul, poate, în care adunasem zeci de ani de poveşti. Era toamna lui 2010. Patru ani mai târziu, toate scrierile acelea au apărut  în primele mele două volume: „Prospect de femeie” şi „Mamifer”. Apoi, am scris „Jurământ de rătăcire“ şi „Pervazul lui Dumnezeu“. Stilourile mele nu mai dorm din ziua aia.

Acum eşti o scriitoare de succes şi o femeie care iubeşte. Ce s-a schimbat la tine în perioada aceasta? Cum te-a schimbat copilul?

Nici nu ştiu cum să spun cum m-a schimbat Rada, pentru că mă schimbă tot timpul, iar adesea nici nu fac faţă ritmului cu care o face. Rada mi-a încercat cel mai intens şi îndelungat răbdarea, aşa am aflat că eu am răbdare, deşi credeam că m-am născut fără acest ”organ”.

Rada m-a învăţat însă şi un fel nou de dragoste şi m-a obligat să mă las iubită. Radei n-ai cum să-i rezişti, chiar n-ai cum. Dacă nu te convinge cu argumente, te face cu nervii, deci, tot ca ea e până la urmă. Dar, sigur, asta nu în ce priveşte dragostea. Rada a fost iubită cu vorbe şoptite, râse şi cântate încă de dinainte de a se naşte, este iubită manifest de când s-a născut şi-aşa se face că Rada ştie să iubească. E foarte bine pentru ea. Cum cred că şi persuasiunea ei e o calitate, eu renunţ prea uşor. O admir că nu renunţă.

Care este misiunea ta, pentru că în ultimii ani îţi asumi un demers dincolo de cel scriitoricesc. Te implici în viaţa cetăţii. Care este mesajul?

Cred că cea mai mare problemă a noastră, ca societate, este lipsa dialogului real. Noi ori ne ignorăm, ori ne înjurăm şi blestemăm. Nu avem un discurs argumentativ, nu avem o cultură a dialogului. Nu ne ascultăm unii pe alţii, fiecare caută să-şi impună punctul de vedere. Nu ne interesează ce simte şi ce crede celălalt, important e să spună şi să facă aşa cum vrem noi. Începe să doară însă atunci când şi celălalt este complet dezinteresat de ce simţim şi credem noi, când şi pentru el e important doar să facem noi cum vrea el. Suntem indiferenţi unii faţă de alţii sau ne sufocă uriaşul dispreţ reciproc. Suntem egoişti, egocentrici şi egolatri, nu contăm decât noi. Restul să se descurce sau să crape. De-aia mor de foame oameni lângă noi, nu au adăpost, suferă abuzuri, nu au ce încălţa şi îmbrăca, nu au bani de medicamente, nu au pe nimeni care să le spună o vorbă şi care să le asculte o vorbă. Mesajul meu e „Vreau să ştiu ce crezi, vreau să ştiu ce vrei, hai să începem să ne pese unora de ceilalţi“. Şi pentru asta merg în şcoli – primare, gimnaziale, în licee, universităţi –, să vorbim unii cu alţii, nu să livrez eu discursuri. Oamenii nu se mai caută, nu mai au dubii, e o plagă a certitudinii, ca o lavă care s-a răcit în strat gros peste noi şi nu mai putem respira. De-aia şi urlăm atât de tare şi continuu unii la alţii, pentru că fiecare e convins că doar el deţine adevărul pentru că doar el înţelege realitatea. Pe-a tuturor. Şi ne cam ducem în cap, ca societate, dar văd că asta nu provoacă cine ştie ce frisoane.

De ce faci voluntariat?

Pentru că numai păsarea ne poate salva şi duce înainte, absolut nimic altceva. Degeaba tehnologie ultraperformantă, degeaba descoperiri ştiinţifice, dacă noi devenim nemuritori şi reci încă din timpul vieţii. Câtă nefericire mai putem oare suporta până să ieşim din hăul ăsta al autosuficienţei violente? Ne văităm că nu suntem înţeleşi, că e plin de proşti peste tot, că nimeni nu face nimic să îndrepte lucrurile. Dar noi ce facem? Ce face fiecare nu pentru sine, ci pentru societatea asta? Ceva bun pentru un străin, un necunoscut, un om aflat în nevoie. Am început să fac voluntariat pentru că simţeam că mă sufoc. Acum nu mai ştiu să trăiesc altfel şi nici nu mai vreau. Nu suntem chiar aşa de puţini cei care facem voluntariat, dar mai e foarte, foarte mult loc, practic, oricine poate face ceva pentru aproapele său. Fie şi că te simţi mai bine după aia, că ai făcut ceva bun, şi tot e un început. Şi un bine mic lângă un bine mic înseamnă un bine mai mare.

Şi cine ziceai că eşti, Ana?

Sunt o femeie de ne-ştiinţă, o femeie de simţire. Scrisei cu cratimă ca să nu se interpreteze. Nimic nu ştiu mai bine decât ce simt. Ce simt mă ţine-n viaţă, nu ce ştiu.