Ana-Maria Atonoaie femeia care a plecat din corporații de top pentru a veni la Calafat să îngrijească animale abandonate

Acesta sună mult a principiu. Sunt curioasă ce principii de viață „viețuiesc” în ADN-ul tău?

Încerc să fiu cât mai prezentă, să mă bucur de ceea ce am aici și acum! Fără a stărui prea mult pe gânduri și în frici, pentru că acestea nu fac decât să mă limiteze.

Încerc să înțeleg lumea prin prisma compasiunii necondiționate, și să (mă) judec cât mai puțin.

Mulțumesc aproape zilnic pentru reușite, dar mai ales pentru „challenges”, că fără ele nu am putea crește, deveni mai blânzi și mai înțelepți.  

Cer ajutor când am nevoie, pentru că nu înseamnă că nu mai poț, ci doar că nu renunț.

Care a fost cea mai dură lecție pe care viața ți-a dat-o?

Burnout-ul m-a învățat cât de important este să-ți asculți intuiția și corpul, și că cel mai mare „achievement” pe pământul acesta este să ajungi să fii tu ok cu tine însuți, să nu te mai judeci și să te compari cu cei din jur. Când ajungi într-un punct de echilibru interior, cât de cât constant, totul se așează de la sine.

Ești un om credincios?

Spiritual, da. Cred foarte mult în Dumnezeu ca formă de energie, și ca parte integrală din noi. Nu cred că Dumnezeu are gender, că se răzbună pe noi că așa vrea vecinul, că judecă sau are preferințe de culoare, forme sau substanță.

Ana-Maria Atonoaie: „Între timp, mi-am dat voie să tatonez cu ideea de a mă muta pe parte de ONG, pe drepturile animalelor și să urmăresc și mai mult activitatea organizațiilor de profil din România”

Ai spus că nu-ți place să vorbești despre tine, iar eu te provoc să o faci. Spune-mi 5 calități ale tale și 5 defecte. Analiză la rece.

Știu că sunt un om fain, fără să sune prea cocky. Dar am muncit mult la mine pe partea de dezvoltare personală, și încă mai muncesc. În rest, eu defecte nu am…   

Lăsând gluma la o parte, am tendința de a mă dedica 10000% în tot ceea ce fac, cum s-ar zice, pun prea mult suflet.

Îmi dau voie să încerc lucruri noi, să ies din situații care simt că nu mă mai ajută să cresc, că mă blochează, și îmi dau voie să și greșesc.

Ca defect…în general, există tendința de a considera un om bun ca find slab, naiv sau inocent. Bullshit! Eu am o vorbă aici, sunt cel mai bun om de pe fața pământului, dar nu mă călca pe coadă. Dacă îmi ies din starea de echilibru, nu mai sunt atât de tolerantă și drăguță, chiar deloc.

Cum a fost viața în Suedia?

Sinceră să fiu, Suedia este acasă pentru mine, este locul în care mă pot întoarce oricând. Suedia mi-a oferit unii dintre cei mai frumoși, dar și mai grei ani din viața mea, ani în care am explorat, în care m-am dezvoltat enorm de mult, dar m-am și regăsit.

De ce ai lăsat Suedia pentru a reveni acasă?

Când m-am mutat în Suedia, în primii 7 ani am muncit non-stop. S-au acumulat frustrări și o mega oboseală, și într-o zi m-am trezit că nu mai funcționez. Burnout în forma cea mai pură. Un proces neașteptat de greu și dureros, pe toate planurile. Când am început să-mi revin, mi-am dat seama că deși îmi iubesc mult meseria de marketer, inima mea nu mai era acolo, cu ei. Mă gândeam numai la animăluțe, cum le pot ajuta mai mult, dincolo de donații și distribuiri de postări, dar și la pasiunea mea pentru bijuterie. Am crezut că dacă îmi voi crea propriul meu brand de bijuterii sustenabile inspirate de mama natură, și menite să împuternicească femeile,îmi va liniști tumultul interior. Zis și făcut! M-am regăsit pentru o perioadă, dar mi-am dat seama că vreau să ajut și mai mult și că partea de comercializare nefăcută din inimă nu este pentru mine.  

Între timp, mi-am dat voie să tatonez cu ideea de a mă muta pe partea de ONG, pe drepturile animalelor, și să urmăresc și mai mult activitatea organizațiilor din România. Așa am descoperit-o pe Daniela Popovici, fondatoarea Asociației pentru Protecția Animalelor Măriuța. O femeie incredibil de puternică, total dedicată cauzei, care, fără prea mult ajutor, a reușit să salveze animăluțe din situații oribile de abuz și să clădească și cel mai mare adăpost de cai din România, și al 2-lea pe țară ca număr de suflete avute în grijă (am trecut de o mie).

Inițial, i-am propus Danielei să o ajut de la distanță, pe partea de comunicare și social media. Am început să vorbim mult și mai tot timpul, să plănuim, și să facem din ce în ce mai multe proiecte împreună, printre care și cel de donație lunară de 2 euro prin SMS.

Ceea ce m-a determinat să vreau să o ajut și mai mult a fost doza uriașă de prejudecăți și jigniri cu care se confruntă foarte des în pofida muncii titanice depuse.

Uite, să-ți dau un exemplu, Daniela este judecată pentru că se vopsește, sau că se dă cu ojă, că poartă blugi tăiați, și că nu răspunde suficient de repede la mesaje. Dar, nimeni nu-i scrie să o întrebe dacă are nevoie de ajutor atunci când biberonează la intervale de 4 ore puii de câine abandonați prin șanțuri sau cimitire, sau când curătă după cei bătrâni sau paralizați. Plus, din păcate, pandemia, războiul din Ucraina și cutremurul din Turcia au redus considerabil donațiile de care adăpostul depindea în totalitate.

Ana-Maria Atonoaie: „Mi-e frică de oameni și de lăcomia lor exacerbată”