Ancuța Stoian, emigrant în Austria: „Am lăsat o casă în București și aș vrea la bătrânețe să mă apuc de fumat, să-mi iau o rulotă și să plec, cu soțul meu, hippioți nebuni prin lume.”

Ancuța Stoian s-a stabilit, împreună cu soțul ei, Gabriel, și cu copiii lor, Călin și Ema, în Austria. Au lăsat în România o afacere, un job bine plătit, o casă în București, o viață din care părea că nu lipsește nimic pentru a căuta o normalitate, în care copiii lor să crească, și ceva timp și relaxare în plus pentru ei.

Între timp, Ancuța Stoian ține un blog, a publicat o carte, „O familie de români în Austria” și se uită înapoi fără nicio urmă de remușcare: „Aveam tot ce voiam în România: o relație extraordinară cu soțul meu, care-mi este cel mai bun prieten, doi copii sănătoși, aveam o casă, două mașini, Gabi era angajat și avea un job bun, eu deschisesem o afacere, aveam angajați, dar nu era de ajuns; purtam în spate niște spaime și o nesiguranță cu care nu mai puteam lupta.”

De ce ați plecat în Austria?

Ancuța Stoian: Nu mai eram fericiți în România, nu mai aveam timp, munceam de dimineața până seara pentru a plăti serviciile la sistemul privat din București. Nu eram deloc împăcată să-i  duc pe copii la grădinițe și școli de stat, nu voiam să mergem la spital de stat, îmi doream pentru ei lecții de înot, de tenis, de pictură, dar toate astea costau, așa încât noi munceam de dimineața până seara, iar copiii stăteau în tot acest timp cu niște străini.

Înainte să se nască Ema am aplicat la o finanțare europeană și am deschis un business de producție de jucării Montessori, am făcut totul ca la carte și m-am lovit de tot felul de piedici, ceea ce a adunat și o multitudine de dezamăgiri legate de sistem. Iar peste toate astea a venit povestea Alexandrei, adolescenta sechestrată în Caracal, care a apelat la 112 și a murit sub ochii închiși ai polițiștilor. Am empatizat atunci cu părinții ei și m-am tot întrebat în ce fel de țară îmi cresc copiii, pe care i-am învățat tot timpul că, dacă se vor rătăci de noi vreodată, să caute un om în uniformă și să aibă încredere în el.

Și mai era ceva. Într-o zi, când eram în vacanță în Croația am reușit să rămânem o oră, doar eu și Gabi, cât copiii dormeau, cu telefoanele închise și ne-am gândit: „cum ar fi să avem acest timp al nostru, fără telefoane pe lângă, măcar o oră dintr-o zi?”

Toate, adunate, ne-au făcut să decidem și să plecăm rapid, în două luni, din țară, deși nu ne gândiserăm niciodată serios la ideea de emigrare.

Ați căutat alternative?

Ancuța Stoian: Nouă ne plăcea Spania, Barcelona în special, am vrut să ne mutăm acolo, doar că în familie am decis ca măcar unul dintre noi să continue să muncească în domeniul lui. Eu am terminat Relații Internaționale și lucram în proiecte europene, iar soțul meu a lucrat în statistică, are un master în comunicare și a găsit în Austria joburi foarte bine plătite în acest domeniu. În Spania nivelul de salarizare era asemănător cu cel din România, deci nu am fi schimbat mare lucru. În plus, fratele meu locuiește în Austria de zece ani de zile, ceea ce a ușurat mult procesul de mutare.

Ce s-a schimbat în viețile voastre în momentul în care ați plecat?

Ancuța Stoian: Cea mai mare schimbare a fost în zona de socializare. În România aveam o viață foarte activă social, iar aici a fost foarte greu să recreăm acele conexiuni. Aici ne-am mutat într-o zonă de munte, la țară, fără vecini apropiați de noi, fără să vorbim limba locală aproape deloc.  

Noi am plecat relaxați că vom învăța foarte repede germana, mai ales eu, fiindcă mă știam cu o apetență către limbile străine, soțul meu vorbește doar engleza și a continuat să lucreze online, ne-am gândit că ne vom descurca cu ce știm, dar oamenii au fost extrem de refractari. Ne-a fost foarte greu să ne conectăm cu localnicii. Foarte greu.

Ne-am trezit dintr-odată că eram numai noi doi.

Acum, când cineva îmi cere un sfat legat de mutarea în altă țară, primul lucru la care mă gândesc este să spun despre conexiunea familiei. Cred că cel mai important este ca familia să fie o echipă, să fii pe aceeași lungime de undă cu cel cu care pleci, fiindcă doar el poate să înțeleagă ce simți și doar tu poți ști prin ce trece el.

Dincolo de aceste neajunsuri, diferențele în bine sunt uriașe: în București plăteam câte 500 de euro pentru fiecare copil, la grădinițe Montessori. Aici am plătit 20 de euro la 3 luni. Educatoarele de aici, sunt la fel ca cele de la grădinițele de acasă, minunate, dar aici avem spațiu mult mai mare, o curte generoasă și o grădină de 2.000 de mp.

Iar despre sistemul medical nici nu mai vorbesc. Am ajuns în spital cu Ema la un moment dat și am avut un șoc doar la gândul că majoritatea copiilor din România rămân zile, săptămâni, internați în spital fără părinți. Aici mi-au adus un pat și nu-mi venea să cred că este doar pentru mine. În plus, veneau dimineața asistentele să mă întrebe dacă beau cafeaua cu zahăr sau cu lapte. Iar dacă mă întrebi de costuri, aș zice că am plătit 15 euro pentru trei zile.

Suntem oameni în toată firea, știm bine că nimic nu e gratis în lumea asta și că la un moment dat ajungi să plătești. Care sunt costurile ascunse ale acestor semne de bine?

Ancuța Stoian: Financiar nu cred că plătim nimic, dar nu cred că la acest gen de plată te referi.

Facem niște compromisuri: viața socială este primul lucru pe care l-am sacrificat.

De ce așa? Ce nu funcționează în această conexiune cu localnicii?

Ancuța Stoian: Noi suntem foarte deschiși, reușim să ne conectăm, după ce ne cunosc mai bine oamenii.

Sunt niște diferențe semnificative de cultură, de educație. Austriecii păstrează limite clare între ei, darămite cu străinii. Se vizitează rar, cu programare, cu agenda, chiar dacă sunt oameni care lucrează în fabrici. Acesta este stilul lor. Nu sunt genul care se opresc pe stradă că le-a venit ideea să se tundă. Se tund când scrie în agendă. (râde)

La acest stil al lor, s-a adăugat și pandemia, cu restricțiile ei. În plus, noi ducem în spate o istorie a românilor veniți cu 15, 10, 7 ani în urmă și nu toți ne fac cinste.

Și cum reușiți să dați la o parte filtrele acestor povești neplăcute?

Ancuța Stoian: Primul impuls este să te răzvrătești, să te superi, să vrei să le explici că tu nu ești așa, că ești mai mult decât o etichetă. Dar asta nu ajută cu nimic. Așa că trebuie să îi înțelegi pe cei din fața ta care au experiențe diverse cu imigranți care au creat tot felul de probleme; că este o luptă pe care trebuie să o duci și o duci.

Începi pur și simplu să te dezvălui, să vorbești, să le arăți că respecți regulile și că vrei să te integrezi.

Noi ne-am mutat de puțin timp în orașul în care suntem acum. În orașul unde eram înainte a fost foarte greoaie integrarea: ne-am impus să ajungem la toate întâlnirile locale, la grădiniță, în piața satului, unde se organizau tot felul de târguri, unde se întâlneau, beau, mâncau, vorbeau germană și petreceau. Chiar dacă nu vorbeau cu noi, fiindcă nu înțelegeam germana, continuam să mergeam, să ne vadă, să înțeleagă că ne dorim să ne integrăm printre ei, să vadă cum ne purtăm cu copiii noștri.

Erau foarte puțini români în comunitate, iar cei care fuseseră înaintea noastră nu lăsaseră amintiri prea plăcute în urma lor. Era de așteptat să ne asocieze și pe noi cu ce văzuseră înainte. Așa că am încercat să înțelegem care sunt problemele pe care le reclamă ei și am ieșit cât am putut de mult în public, deși, recunosc, ne era foarte greu să vedem că ei vorbeau doar între ei și uneori era evident că vorbeau despre noi.

Cât de repede au învățat copiii limba?

Ancuța Stoian: Călin, copilul cel mare, era bilingv de acasă, îi vorbisem de mic și engleză, și română, așa încât în jumătate de an el a reușit să comunice cu toată lumea în germană. Acum a intrat la școală și, pentru că între timp am luat și eu cursuri, în discuțiile pe care le am cu învățătoarea lui reușesc să vorbesc și eu în germană.

Ema face acum 4 ani și ea vorbește amestecat: în engleză, română și germană, fără să ducă la bun sfârșit vreo propoziție doar într-o limbă. (râde) Am încredere în ea că le va separa atunci când va fi timpul.

Ce ar fi fost dacă fratele tău nu ar fi fost acolo?

Ancuța Stoian: Nu am fi ales Austria fiindcă limba este o barieră redutabilă, iar birocrația este de neevitat. Probabil acesta este unul dintre costurile despre care vorbeai tu mai devreme, birocrația. Austria îți oferă foarte multe avantaje, dar îți și pretinde ceva foarte important: să respecți regulile.

Aici lucrurile sunt foarte clare din punct de vedere al birocrației, nu există ocolișuri. Ce am simțit însă în relațiile cu funcționarii publici de aici este că fiecare se află acolo să te ajute, nu să te împiedice. Caută soluții cu tine, iar dacă se simte depășit te ajută să găsești locul și persoana la care trebuie să ajungi, dă un telefon, îți deschide calea apoi te lasă să te descurci singur.

Iată, acesta este un avantaj covârșitor, ce merită toate celelalte costuri: Ema și Călin vor crește în această normalitate, nu în cea din România.

Ce ați făcut cu ideea de a avea o proprietate? Este un sentiment acut al românilor de a fi proprietari.

Ancuța Stoian: A fost și sentimentul meu. După mulți ani de chirie în București, am depus dosarul cu numărul 1 la BRD, la „prima casă” și am reușit să ne cumpărăm un apartament de două camere, pe care l-am vândut apoi și ne-am luat unul mai mare, de 4 camere. În cele din urmă, am cumpărat o casă. Am stat un an în ea, apoi am plecat în Austria.

În acest moment simt că pot trăi toată viața în chirie și nu mă ajută cu absolut nimic să am o casă pe numele meu. Iar la senectute sper să mă apuc de fumat, să-mi iau o rulotă și să plec, cu soțul meu, hippioți nebuni prin lume.

Cum ai reușit să obții această schimbare de mentalitate: de la proprietar cu credite, la rulotă și flower power?

Ancuța Stoian: Am ajuns la momentul să am exact ce-mi doream dar nu era de ajuns. Aveam o relație extraordinară cu soțul meu, care-mi este cel mai bun prieten, am doi copii sănătoși, aveam o casă, Gabi era angajat și avea un job bun, eu deschisesem o afacere, aveam angajați, niște kilograme în plus, dar s-ar fi dus repede, însă nu era de ajuns. Purtam în spate niște spaime cu care nu mai puteam lupta.

Aveai toate motivele să fii fericită, dar nu erai. De ce oare?

Ancuța Stoian: Nu aveam deloc timp în România. Ca să-ți faci o idee despre ritmul nostru de viață imaginează-ți că și mâncarea zilnică o aveam programată, printr-un abonament lunar. Dimineața primeam pachetele cu mic dejun, prânz și cină. Ema dormea în atelier, într-un pătuț. Tot acolo o alăptam. Nu reușeam să ne mai vedem prietenii, deși erau foarte aproape de noi. Munceam aproape non-stop, și eu, și Gabi, pentru a ne permite toate aceste lucruri: două mașini, abonamente private de sănătate, educație privată pentru copii.

Aici nu simt nevoia să îmi creez aceste plase de siguranță. Aici simt că statul are grijă de noi. E drept, serviciile în Austria sunt mult mai scumpe decât în România, dar și soțul meu este mult mai bine plătit decât acasă.

V-ați gândit vreodată să dați înapoi?

Ancuța Stoian: Gabi și-ar dori să încercăm în altă țară, în Spania, dar nicidecum să ne întoarcem în România.

De ce ai scris cartea, „O familie de români în Austria”?

Ancuța Stoian: Eu nu am vrut să scriu o carte. Îmi place să scriu, o fac de când mă știu, dar nu mi-am imaginat că textele pe care le adunasem ar putea fi adunate într-un volum.

Liviana Tane este un generator de mari schimbări în viața mea, iar acum ceva vreme, după ce Gabi i-a scris și a rugat-o să vadă niște texte de-ale mele și să le publice, pentru a-mi face un cadou inedit, ea a decis că textele de fapt puteau fi transformate într-o carte de interes, publicabilă pentru publicul larg.  

Eu am aflat asta pe zoom. Cum? Eram online cu Liviana, ca orice cursant la The Writing School, iar ea m-a întrebat: „ai văzut ultimul articol de pe site-ul nostru?”. Nu avusesem timp și eram un pic jenată că nu eram la curent cu această noutate.

Atunci ea mi-a arătat articolul, vedeam numele meu, vedeam titlul, „O familie de români în Austria”, dar nu reușeam să procesez informația.

La început a fost euforie, dar a venit apoi un copleșitor val de responsabilitate legat de ideea de a publica sub numele meu real și să le cer oamenilor bani pentru carte. (râde)