Andrada Voicu, polițista anchetată disciplinar, care azi tatuează povești în sufletul oamenilor pe care îi întâlnește, după ce a „a luat prânzul cu moartea”

Andrada Voicu: „Dacă închid acum ochii și încerc să-mi amintesc despre copilărie, mă simt de parcă aș privi printr-un caleidoscop”

Ce copilărie ai avut? Ai simțit vreo lipsă?

Am avut o copilărie obișnuită, iar lipsurile au fost cele specifice generației ’90, cu chinuitoarea tranziție spre democrație. În schimb, dacă închid acum ochii și încerc să-mi amintesc despre copilărie, mă simt de parcă aș privi printr-un caleidoscop. Mereu văd altceva. Însă ce pot spune cu certitudine este faptul că am avut o copilărie magică, în ciuda lipsurilor și a dorințelor rămase neîmplinite. Parcă pot simți mirosul zambilelor plantate în fața blocului și mirosul gogoșilor calde pe care le făceau mamele noastre și din care ne înfruptam toți copiii laolaltă, cu nesaț.

Andrada, ne știm de la Facultatea de Psihologie/Pedagogie. Pe atunci vorbeai despre copii și muzică. Ceva ani mai târziu intri in poliție. De ce această glisare?

Probabil că fiecare om simte cel puțin o dată în viață că nu se regăsește în locul în care se află. După terminarea liceului, m-am îndreptat cu pași timizi spre pedagogie, fiindcă îmi plăceau copiii, dar în același timp, mi-aduc aminte că prin clasa a X-a, iubitul meu de-atunci (actualul meu soț) era elev al Scolii de Poliție de la Câmpina și nu de puține ori mi se întâmpla să îmi pun șapca lui în cap și să-mi imaginez cum ar fi să fiu polițist. Ciudat este că pe-atunci nici nu visam la așa ceva, fiindcă știam ca examenul de admitere este greu, că nu sunt prea bună la sport și că ar trebui să petrec 2 ani departe de casă, total izolată de cei dragi mie, într-o școală cu regim militar. Însă după primul an de facultate, efectiv am simțit că locul meu nu este acolo și că trebuie să mă reorientez. Așa că am renunțat la pedagogie, m-am angajat ca ospătar, iar în timpul liber am început să mă pregătesc pentru admiterea de la Câmpina. Învățam singură, atât cât mă pricepeam, cu cărți imprumutate de la Biblioteca Municipală. Tot singură mă pregăteam și pentru proba sportivă. Și uite-așa, după multe nopți nedormite și după aproximativ un an de pregătire continuă, am ajuns și-n ziua examenului și am reușit să-l promovez. Acum simt că trebuie să fiu aici. Mai încolo, cine știe? Viața ne poartă adesea pe cărări nebănuite.

Andrada Voicu: „Cei doi ani de școală n-au fost tocmai ușori, fiindcă eram foarte departe de casă, nu aveam voie să părăsim incinta școlii decât în weekend și chiar și în weekenduri, la maxim 21.45 trebuia să fim înapoi în unitate”

Măcar un exercițiu al imaginației ți-ai făcut, mă gândesc. Cum ar fi fost Andrada învățătoare?

Probabil că aș fi fost un dascăl dedicat meseriei mele și ținând cont de faptul că primii ani din viața unui copil pun bazele sănătății fizice și psihice din perioada adultă, i-aș fi înconjurat pe acei copilași cu tot ce-i mai bun și mai frumos din mine și le-aș fi oferit iubire și afectiune. Sau cel puțin așa simt acum.

Totuși, de ce poliție? Ai o relație superbă cu partenerul tău de viață și acum împărtășiți aceeași meserie. A contat asta pentru tine când ai dat admiterea la poliție? Dacă da, cum?

În 2014 am devenit elev al Școlii de Agenți de Poliție „Vasile Lascăr” Câmpina, un loc cu o însemnătate aparte pentru mine. Un loc care m-a obligat să mă maturizez, să mă responsabilizez și să rămân ancorată în realitate. Cei doi ani de școală n-au fost tocmai ușori, fiindcă eram foarte departe de casă, nu aveam voie să părăsim incinta școlii decât în weekend și chiar și în weekenduri, la maxim 21.45 trebuia să fim înapoi în unitate, fiindcă la ora 22.00 trebuia să fim prezenți la apelul de seară. Programul trebuia respectat cu strictețe, la ora 6 dimineața ne trezeam și ne vedeam de sectoare/plantoane/cursuri, iar la ora 22.00 se dădea stingerea (excepție făcând zilele de sâmbătă și duminică, în care puteam sa dormim mai mult și să adormim mai târziu).

Andrada Voicu: „Priviți zi de zi în ochii omului iubit și amintiți-vă de toate lucrurile care v-au făcut să îl iubiți”