Andrada Voicu, polițista anchetată disciplinar, care azi tatuează povești în sufletul oamenilor pe care îi întâlnește, după ce a „a luat prânzul cu moartea”

Spune-ne de iubire.

Fix acum 15 ani. Eu aveam aproape 16 ani, iar el avea 18. Am vorbit ceasuri multe la prima noastră întâlnire și ne-am privit curioși, pe furiș. „Ne mai vedem și mâine?”, m-a întrebat. „Probabil că da.”, i-am răspuns. Și ne-am tot văzut preț de 15 ani de atunci. Încă vorbim ceasuri întregi după ce adoarme copilul nostru și încă ne privim curioși, pe furiș. Și deși constatăm că odată cu trecerea anilor ne-au apărut fire albe și riduri fine, când ne privim în ochi, ne vedem fix ca atunci: doi copii simpli și lipsiți de griji. Împreună am învățat ca nu există relații perfecte, ci doar relații în care oamenii construiesc, fac compromisuri, luptă cu îndârjire și nu se abandonează unii pe alții. Priviți zi de zi în ochii omului iubit și amintiți-vă de toate lucrurile care v-au făcut să îl iubiți.

Ce te-a învățat școala și ce ai regăsit pe teren?

Referitor la „învățarea” propriu-zisă, pot spune doar că socoteala de acasă nu se potrivește cu aia din târg și dacă în timpul școlii aveam impresia că lucrurile-s atât de simple ca în teorie, când am ieșit de pe băncile școlii m-am lovit cu capul de zidul realității. O realitate în care contravenientul/infractorul nu-ți vorbește cu pronume de politețe, așa cum o făcea colegul de bancă la spețele de tactică polițienească. O realitate în care uneori simți că ai învățat degeaba la comunicare profesională despre conflict și despre soluționarea acestuia, fiindcă oricât de mult ai încerca să aplici lucrurile învățate, nu ai sorți de izbândă. O realitate în care deși TOȚI polițiștii ar trebui să se ghideze după o serie de principii pe care în școală le învață cu liniuță, mulți n-o fac. Unii uită de tot despre acele principii. Alții doar parțial.

Andrada Voicu: „Brașovul a rămas în sufletul meu, împreună cu toți colegii minunați pe care i-am avut acolo, care mi-au fost ca o familie și cu care țin legătura și azi”

După ce ai îmbrăcat uniforma, unde ai ajuns sau mai bine spus, unde ai început meseria de polițistă?

Meseria de polițist am început-o la Biroul Rutier Brașov, sub tutela lui Marian Godină, un om pe care îl cunoșteam pe-atunci din online, pe care „îl citeam” cu fiecare postare în parte și pe care îl apreciam și îl apreciez enorm, chiar dacă nu i-am spus-o niciodată. Brașovul a rămas în sufletul meu, împreună cu toți colegii minunați pe care i-am avut acolo, care mi-au fost ca o familie și cu care țin legătura și azi, după atâția ani de când m-am întors acasă. (Dacă citiți asta, să știți că mi-e dor de fiecare în parte și abia aștept să vă revăd).

Prima amintire care îți vine în minte din școală?

În unele dimineți sar din pat în poziție de drepți la ora 6.00 și încep să recit în gând: „Pistolul calibru 7,65 mm, model ’74, funcționează pe principiul utilizării energiei de recul a manșonului închizător eliberat.” Îmi trag o palmă peste ochi și scutur din cap, ca să-mi revin. Apoi râd și mi-aduc aminte că noi, toți elevii lui, mergeam în formație la masă (parcă-l și auzeam:” Păstrează cadențaaaaa, domnule elev!) și aveam încă geci de iarnă și căciuli de blană pe cap, în aprilie, la +20 de grade.