Andrada Voicu, polițista anchetată disciplinar, care azi tatuează povești în sufletul oamenilor pe care îi întâlnește, după ce a „a luat prânzul cu moartea”

Andrada Voicu: „În ziua în care s-a stins tata, am simțit că s-a rupt ceva în mine și am plâns necontrolat până când mi-au fost administrate calmante”

Schimb registrul, dacă-mi permiți. Știu că ai povestit de foarte multe ori, însă acum îți cer să o faci fix la momentul vorbirii, după toate trăirile…ai fost implicată într-un accident...

Da, din păcate, am fost implicată într-un accident rutier care m-a lăsat cu sechele fizice și sufletești, cu răni adânci care nu se vor vindeca niciodată și cu care am acceptat că va trebui să trăiesc într-o oarecare armonie până la finalul vieții mele. Am pierdut multe odată cu acest accident, însă cea mai dureroasă pierdere a fost pierderea tatălui meu, care a făcut infarct când a aflat despre accidentul în care am fost implicată. Durerea a fost cu-atât mai mare cu cât eu am aflat despre moartea lui după vreo 3 săptămâni. Practic, personalul spitalului în care eram internată le-au sugerat prietenilor și membrilor familiei mele să facă în așa fel încât să nu aflu, fiindcă starea mea (fizică și psihică) era critică, aveam sa intru în curând într-o nouă operație și nu mai aveam nevoie de încă un șoc emoțional. În ziua în care s-a stins, am simțit că s-a rupt ceva în mine și am plâns necontrolat până când mi-au fost administrate calmante. Ulterior mi-am dat seama că motivul din spatele plânsului meu necontrolat era legătura inexplicabilă părinte-copil. Am trăit multă vreme cu un sentiment de neputință amestecată cu un soi de vinovăție în legătură cu moartea tatălui meu, fiindcă o luasem pe umerii mei. Apoi, am avut perioade în care simțeam că sunt o povară pentru cei din jur, mai cu seamă pentru Vlăduț, care îmi schimba scutecele, mă spăla, mă hrănea, mă ducea pe brațe din punctul A în punctul B și îmi asculta în fiecare seară urletele de neputință, de durere și de disperare. Practic, el a fost martorul tăcut al tuturor suferințelor și stărilor mele, iar tot greul era pe umerii lui. Mi-aduc aminte că de multe ori plângeam și îi spuneam că aș fi preferat să ne fi despărțit decât să mă vadă așa, ruptă în bucăți. Iar el zâmbea și îmi spunea mereu cât de frumoasă sunt, chiar dacă eram desfigurată din cauza traumatismelor și a durerii. Astea sunt, pe scurt, doar o parte din trăirile de după acest episod. Un singur regret am: faptul că nu am apucat să-i spun tatălui meu că îl iubesc. I-o spun acum, aproape zilnic dar… Nu mă mai aude. Deci, ce folos?

Andrada Voicu: „0rice om care-și vede moartea cu ochii devine atât de puternic încât nimic și nimeni pe lumea asta nu-l mai poate doborî”

Au trecut 4 ani de atunci. Cum privești acum a doua șansă?

Pe 3 aprilie, în urmă cu 4 ani, îmi petreceam timpul într-un mod firesc și n-aveam nici cea mai vagă idee că peste câteva ceasuri voi ajunge în stare gravă la ATI și că viața îmi va fi pusă la grea încercare. Sau că-mi voi pierde părintele. Sau că voi pierde ani din viață pentru a reveni la normal. Astăzi, după 4 ani, îi mulțumesc lui Dumnezeu/Universului/Karmei pentru acel moment, fiindcă aparte de suferințele pe care le-am cărat în spate de-a lungul vremii, există și o parte bună: orice om care-și vede moartea cu ochii devine atât de puternic încât nimic și nimeni pe lumea asta nu-l mai poate doborî. Iar odată ce reușești să-ți accepți și să-ți îngropi durerea, totul devine vag. Ca un vis ciudat pe care l-ai avut într-o noapte rece de primăvară, dar pe care nu ți-l mai aduci aminte în totalitate, așa că nici nu-ți mai bați capul cu el și te muți rapid cu mintea la lucrurile banale de zi cu zi. Miile de oameni care mi-au fost alături în cele mai grele momente ale vieții mele mi-au dat speranță și putere. Fiindcă deși mi-au fost aproape în mediul virtual, eu i-am simțit aproape cu sufletul. Și am rămas impresionată de bunătatea lor și de modul frumos în care reacționează la sinceritate. Și mă refer la voi, cei care încă-mi sunteți alături după atâta timp. Mulți mă-ntreabă dacă mi s-a întâmplat ceva, sau de ce nu mai sunt așa prezentă aici ca înainte. Ei, bine, „mi s-a întâmplat” o minune: a apărut Leia în viața mea și am ales să mă dedic ei în totalitate, să o las să mă simtă aproape și să-și hrănească sufletul în primii doi ani din viață (și nu numai, dar ăștia doi îs cei mai importanți) cu tot ce-i mai bun din mine. Doar cu lucrurile frumoase și bune. Pe alea mai puțin frumoase le las pe mai târziu. De fapt, despre asta-i viața, nu? Despre tot ce-i frumos și bun. Cele rele, să se spele. În rest, sunt aici, aceeași.

Andrada Voicu: „Trebuie să recunosc faptul că am avut multe nopți nedormite, în principiu din cauza faptului că mi se făcea o mare nedreptate și nu puteam să mă împac cu ideea”