Andreea Mărgărint, femeia care a învins cancerul prin sport și a transformat durerea în forță

Când a bătut la ușa ta un diagnostic atât de crunt?

La 34 ani, în vara anului 2021. Sânul stâng tot încerca să îmi transmită semnale că ceva nu este în regulă. Nu am amânat foarte mult vizita la medic și după primele analize și o ecografie mamară, am aflat că am un chist micuț care cel mai probabil urma să se reabsoarbă. Medicul m-a asigurat că sunt prea tânăra să fie ceva mai grav și mi-a recomandat să revin peste trei luni la un control. Dar în luna ce a urmat, chistul meu începuse să se mărească într-un ritm alarmant. Intuiția m-a îndrumat să cer opinia mai multor medici, ca într-un final să fiu programată la spitalul de oncologie pentru prima biopsie.

Pe 13 septembrie, mă aflam în fața spitalului și îmi interpretam singură rezultatul histopatologic. Chistul acela inofesiv era de fapt un cancer destul de supărat. Vestea a venit ca un cutremur. Din acel moment, universul meu s-a întors cu totul pe dos.

Cum ai reacționat prima dată?

Am fost neobișnuit de calmă. Aparent, am avut o reacție de negare, îmi era greu să accept această realitate. M-am așezat pe o bancă și am început să-mi imaginez viitorul, reacția familiei, a celor din jur, iar pe măsură ce o făceam, negarea era înlocuită de o stare de panică.

Nu îmi venea să cred că mi se întâmplă mie, nu mi-am imaginat o clipă că o să ajung în postura aceasta de pacient oncologic și nici nu mă simțeam bolnavă, aveam prea multă încredere în corpul meu. Părea un vis urat și totuși, nu era. Ego-ul meu a avut mult de suferit. Am tras aer în piept și l-am sunat pe fratele meu care locuiește în Belgia. L-am întrebat dacă se află la volan, că am ceva important să-i transmit. Eram cam stângace în exprimare și aveam vocea gâtuită de emoții. După ce i-am aruncat vestea, a urmat o liniște apăsătoare. Informația căzuse ca o bombă și m-am simțit datoare să îl asigur că sunt bine. Râd acum, dar nu eram deloc bine. Apoi m-am mobilizat și am sunat o prietenă care avusese același diagnostic cu câțiva ani în urmă. Voiam să îmi explice ce mă așteaptă și cum trebuia să procedez.

Andreea Mărgărint: „Cel mai greu a fost să îi spun mamei, oricât de mult mi-am repetat discursul în oglindă și mi-am impus să nu mă pierd, m-am înecat în lacrimi în brațele ei”

Care au fost primele tale temeri?

Am plecat la drum ca orice pacient oncologic, cu multă confuzie, frică și incertitudine. Nimeni nu îți poate garanta că o să fie totul bine. Am urmat un protocol lung de analize și investigații, în urma cărora s-a stabilit că era vorba de un carcinom invaziv cu un grad de multiplicare în corp extrem de mare. Dosarul meu urma să fie analizat de comisia oncologică pentru a se stabili conduita terapeutică. Urma să fac chimioterapie, mastectomie radicală cu îndepărtarea ganglionilor limfatici, radioterapie și hormonoterapie, toate în această ordine.

Nu îmi era frică de durere dar mă înspăimânta ideea că o să îmi pierd podoaba capilară, că o să ajung mutilată pe o masă rece în sala de operații sau neputincioasă în fața bolii. Voiam doar să îmi duc războiul cu demnitate, în anonimat, fără compasiunea și mila celor din jur. Mă încercau tot felul de stări și emoții, nu știam cum să le comunic vestea părinților mei. Nu voiam deloc să îi îngrijorez. Cel mai greu a fost să îi spun mamei, oricât de mult mi-am repetat discursul în oglindă și mi-am impus să nu mă pierd, m-am înecat în lacrimi în brațele ei.

Viața ți-a fost pusă pe hold?

Știam deja că următorul an aveam să îl dedic în totalitate tratamentelor dureroase ce aveau să mă țină în viață. Am refuzat din start să mă pun pe hold și să las boala sau gândurile mele să mă controleze. Eu voiam să le controlez. Am încercat pe cât posibil să funcționez ca un om normal, să caut în continuare motive de bucurie și să abordez situația într-o notă pozitivă. Nu am zăcut și nu m-am plâns prea mult, oricât de greu îmi era. Ba mai mult, făceam haz de necaz pe seama mea și a condiției mele. Chiar dacă ședințele de chimioterapie erau chinuitoare și îmi slăbeau organismul, nu le vedeam imposibile. Îmi repetam constant că o să răsară soarele și pe strada mea. Aveam zile când singura mea energie era să mă ridic din pat și să îmi plimb cățelul în jurul blocului, după care cădeam epuizată. O bună perioadă de timp am continuat să merg la job, ieșeam în pădure cu bicicleta, mă întâlneam cu prietenii, mă străduiam să fiu cât mai activă și să nu îmi refuz nicio plăcere. Făceam orice ca să nu mă simt bolnavă!

Citește și: Învingând cancerul cu zâmbetul de pe buze: cum a transformat Viorica Neagu o boală nemiloasă într-o călătorie plină de speranță

Apare cuvântul moarte în viața unui pacient oncologic?

Fiecare boală, în special cea care amenință viața, poartă cu ea conotații și încărcături emoționale negative. Din nefericire, în asociere cu această boală este inevitabil să nu îți treacă prin minte ideea morții, mai ales la început când ești apăsat de incertitudine și frică. Nu mi-am vizualizat deloc moartea, dar când ești pus față în față cu un asemenea diagnostic, îți dai seama cât de mult vrei să trăiești. Eram prea orgolioasă și încăpățânată ca să îmi pot imagina că nu am să ies învingătoare. M-am gândit că lumea din jur o să mă asocieze cu posibilitatea morții, mai mult decât aș fi făcut-o eu în acest proces. Știam doar că lucrurile puteau să ia o întorsătură urâtă dacă nu urmam cu strictețe tratamentele oncologice și recomandările medicilor. Acestea erau singurele mele opțiuni pentru a rămâne în viață. Nu exista cale de mijloc.

Andreea Mărgărint: „Partenerul meu din perioada respectivă m-a părăsit după primele ședințe de chimioterapie, mi-a spus că el nu este spital și trebuie să își trăiască viața”