Andreea Mărgărint, femeia care a învins cancerul prin sport și a transformat durerea în forță

Ce schimbări ți-a adus în viață fișa pacientului oncologic?

Cele mai vizibile schimbări au fost cele de natură estetică. Slăbisem enorm de mult și eram mereu epuizată și palidă. Eram o umbră a ceea ce am fost cândva.

Pe 15 noiembrie începeam a doua ședință de chimioterapie. Era ziua mea de naștere și totodată ziua în care mi-am pierdut părul. Nici acum nu pot să îmi amintesc momentul fără să mă emoționez. A fost prima oară de la diagnostic când am plâns în hohote. Toată furia și disperarea o simțeam acum în piept.

Pe lângă familie, am avut o mică armată de prieteni și colegi care mi-au fost alături toată perioada și m-au susținut cum au putut. Nu pot să transmit suficient în cuvinte toată recunoștința pe care o simt. Au fost persoane bune care au apărut în viața mea, dar și persoane care au plecat în această etapă. Nu au știut cum să gestioneze situația sau să îmi fie alături și m-au evitat cum au putut. Partenerul meu din perioada respectivă m-a părăsit după primele ședințe de chimioterapie, mi-a spus că el nu este spital și trebuie să își trăiască viața.

Cancerul mi-a răpit foarte multe și mi-a schimbat viața complet, fără ca eu să am putere de decizie. Lucrurile nu mai sunt deloc cum au fost înainte. Am trecut prin multe stări în tot procesul acesta, de la disperare, furie, agonie până la acceptare, bucurie și împăcare.

A fost o încercare grea din care încă învăț cum să mă vindec.

Te-ai încăpățânat să continui cu sportul. De ce?

Încăpățânarea a venit după prima ședință de chimioterapie când am alergat 10 km. Nu voiam să stau în pat și să aștept efectul citostaticelor. Pare ceva banal, dar a fost prima victorie pentru mine. Tratamentele pentru cancer te fac de cele mai multe ori neputincios. Știind cât de activă și puternică am fost, neputința cauzată de boală de multe ori mă frustra și demoraliza. În perioada respectivă, snowboardingul și activitatea fizică au fost terapie pentru mine. Erau singurele mele bucurii și evadarea din realitatea momentului. Reușeam să mă eliberez de emoțiile negative și o parte din furia care mă apăsa constant. Eram motivată să nu îmi neg niciun vis și să nu refuz provocările vieții, chiar dacă mă forțam să ies din zona de confort. Într-o zi mi-am dorit să urc Ceahlăul, iarna, pe o zăpadă foarte mare. Am reușit cu ajutorul prietenilor. Chiar dacă a fost epuizant pentru mine, sentimentul de reușită de la final s-a lăsat cu o satisfacție enormă și lacrimi.

Nu a fost riscant?

Riscuri au fost mereu din cauza efectelor adverse pe care le au citostaticele asupra organismului. Mi le-am asumat pe toate, important a fost să fiu moderată, să îmi înțeleg limitele și să le respect pe cât posibil. Activitatea fizică trebuie adaptată în funcție de noi, nu trebuie să facem totul imediat și permanent. Oasele mele sunt foarte fragile și se pot fractura foarte ușor, iar cu brațul stâng trebuie să evit efortul fizic toată viața. Limfedemul se poate declanșa oricând. Râd, dar am certificat de handicap pentru treaba asta.

Andreea Mărgărint: „În acele momente critice, reușim să dăm la o parte zgomotul din viața noastră și să ne concentrăm pe ceea ce contează cu adevărat”

Andreea un alt moment traumatizant a fost operația. Ești pregătită să vorbim despre asta?

Despre momentul operației îmi este și acum greu să vorbesc. Am avut o perioadă lungă de incertitudini și căutări până la găsirea unor medici cu care să simt că rezonez și care să îmi ofere sentimentul de încredere. Am hotărât să mă oprerez în Iași, la IRO, unde am urmat și ședințele de chimioterapie. M-a frământat mult timp ideea că o să rămân fără sân și cum am să mă accept mutilată. Acesta a fost și motivul principal pentru care mi-am dorit să fac operația de mastectomie radicală cu reconstrucția sânului imediată. La o lună de la ultima ședință cu citostatice, mă internam pentru intervenție.

Știam de la medici că tot procesul nu avea să dureze mai mult de câteva zile și am ajuns să îmi văd externarea la o diferență de o lună.

De ce așa mult?

Chiar dacă am avut norocul să am parte de medici empatici și un personal medical foarte atent și pregătit, totul a decurs perfect până în ziua operației. Atunci am aflat cu stupoare că aparatul cu care se făcea biopsia ganglionului santinelă era defect și urma să mi se îndepărteze preventiv toți ganglionii limfatici axilari. Riscul acestei intervenții invazive este de a dezvolta limfedem pe tot parcursul vieții. Cu o oră înainte de a începe intervenția, după ce a mai fost analizat dosarul meu medical, mi s-a transmis că existau șanse să nu fie posibilă reconstrucția, cu promisiunea că se va face tot ce se poate. Eram dărâmată, toate așteptările pe care mi le făcusem până atunci păreau să nu prindă deloc contur. Am intrat în intervenție cu multă speranță și zâmbetul pe buze, dar cu un mare nod în gât. După câteva ore m-am trezit după operație și urma să fiu mutată într-o rezervă micuță de la terapie intensivă. Am auzit doar că nu a fost posibilă reconstrucția și s-a declanșat o furtună de proporții în sufletul meu. Lacrimile au început să curgă șiroaie, în liniște, fără nicio încercare din partea mea de a le potoli. A fost singurul meu moment în lupta mea cu boala, când am avut un sentiment copleșitor de resemnare și pierdere. Perioada ce a urmat am petrecut-o tot în spital. Eram într-o ușoară depresie și din cauza imunității scăzute am avut ghinionul să fac și o inflamație în zona operației. După două săptămâni de perfuzii și antibiotice, am avut a doua intervenție pentru protezarea sânului lipsă. Chiar dacă mi-am asumat multe riscuri, operația a fost un succes.

După o lună pe care am petrecut-o spitalizată, plecam în sfârșit acasă…epuizată fizic și psihic dar bucuroasă că eram întreagă

Ce te-a învățat cancerul?

Din păcate, obișnuim să nu dăm o importanță prea mare sănătății, însă absența ei ne obligă să vedem viața dintr-o altă perspectivă. În acele momente critice, reușim să dăm la o parte zgomotul din viața noastră și să ne concentrăm pe ceea ce contează cu adevărat, cunoașterea de sine, iubirea de sine, acceptarea, relațiile cu ceilalți.

Nu am fost niciodată atentă la cât de repede trece timpul și m-a luat mereu prin surprindere. Foarte rar m-am relaxat trăind cu adevărat prezentul. Trăiam cu gândul în viitor sau încercam constant să mă împac cu trecutul.

Cancerul m-a făcut să privesc și să prețuiesc altfel viața și să nu consider boala o condamnare. Am învățat să trăiesc și să apreciez prezentul, să trec peste nevoia de a demonstra mereu ceva, să fiu mai blândă și răbdătoare cu mine, să mă prețuiesc mai mult, să merg înainte indiferent de provocare și să nu las frica să mă definească. Vindecarea ține foarte mult de gândurile și psihicul nostru.

Andreea Mărgărint: „Mergeți la control! Cancerele pe care le dezvoltă persoanele tinere sunt în general foarte agresive și au o rată foarte mare de multiplicare în corp”