Andrei Tureanu, pilot de raliu: „Un accident de mașină îți amintește ceva ce știi de la 3 ani: că graba strică treaba!”

Andrei Tureanu este pilot de raliu, a concurat de la puțin peste 20 de ani, iar după un accident teribil și o criză economică, s-a reinventat și a deschis un atelier prin care se ocupă de mașinile old time. Acum, dacă ajungi să îi vizitezi service-ul de la marginea Bucureștiului, poți vedea un BMW E30, o Dacia 1310 Alpine, o Lancia Fulvia, două Austin Mini și un Ford Escort MK2, cu care iese în competiții naționale.

Dincolo de pasiunea pentru mașini, Andrei este nepotul istoricului Costin Murgescu și fiul a doi arhitecți cu notorietate, Ileana și Gabriel Tureanu, iar fiecare dintre aceste pasiuni de familie s-a transferat într-un fel sau altul și în viața lui. Însă nimic nu a putut să schimbe decizia de a trăi o viață în preajma mașinilor. Iar soția lui, Maria Tureanu, antreprenor și creatoarea brandului Marie Nouvelle, a înțeles și susține această decizie.

Când și cum a apărut pasiunea ta pentru motoare?

Andrei Tureanu: Când aveam vreo 3 ani, un prieten al bunicilor mei, care s-a întors de la Geneva, de la Salonul auto, a adus un braț de pliante și de cărți poștale printate cu diferite modele de mașini. Și mi le-a făcut cadou.

De atunci cred că s-a cam tras linia în ceea ce privește pasiunea mea, iar acum pot să vorbesc despre flori și tot la mașini ajung. Toată viața mea a fost guvernată de pasiune și de dorința de a fi între mașini. Când eram mic spuneam că eu vreau să fac mașini. Sigur că nu era realist pe vremea aia, nu era realist nici pentru mine că nici nu știam exact ce anume vreau să fac. Dar anii au trecut și, indiferent ce alte pasiuni au mai apărut de-a lungul vremii, cumva tot timpul am ajuns la mașini.

Părinții mei sunt arhitecți, m-am pregătit doi ani pentru arhitectură, dar, când a venit momentul, am realizat că nu asta îmi va aduce vreo satisfacție. Am fost mustrat atunci de apropiați, pentru că ar fi fost o rampă de lansare bună pentru mine, iar eu am preferat să mă bag în zona de auto.

Încet, încet mi-am găsit loc într-un echipaj de raliu și am participat ca pilot, mai departe am strâns niște scule, am adunat niște oameni în jurul meu, am luat un garaj și iată-mă la Tureanu Team, un echipaj de raliu cu mai multe mașini și mai mulți piloți.

Ce alte pasiuni au intervenit în viața ta?

Andrei Tureanu: Sporturi am făcut tot timpul: tenis când eram mic, pe la 5 ani am început să schiez, chiar am fost și instructor de schi; mi-a plăcut să desenez, mi-a plăcut istoria foarte mult, care cred că îmi curgea în sânge cumva, dacă mă gândesc la bunicul meu matern, Costin Murgescu, istoric al economiei.

Ce au zis părinții? Ce a zis dl. Profesor Murgescu?

Andrei Tureanu: Bunicul a plecat din viața mea când aveam 6 ani. Până atunci am fost foarte apropiați, dar vârsta de 6 ani e irelevantă. În schimb, am descoperit citind jurnalul lui de front că totuși, la atâția ani distanță, avem ideologii similare. Tot timpul îmi închipuiam, atunci când urmăream documentare cu băieții care plecau pe front în al Doilea Război Mondial, ce e în sufletul lor când veneau sau nu veneau scrisorile, mesajele pe care le primeau de la iubite, de la soții, de la părinți. Tot timpul mă gândeam că, dacă printr-un coșmar aș ajunge într-o situație ca asta, nu aș ține legătura cu nimeni, aș scrie doar două rânduri că sunt bine, la ceva vreme. De ce? Îmi închipui că, pentru a avea cea mai mică șansă de a trece cu bine peste un scenariu ca ăsta, trebuie să uiți viața de altădată, să uiți lucrurile de care ești atașat ca să poți să te focusezi și să devii neomul de care e nevoie pe front. Nu știu dacă e posibil, dar am citit mărturii ale veteranilor și cred totuși că e posibil. Am citit jurnalul de front al bunicului și, încă de la primele pagini, scria că el trebuie să înceteze să-i mai scrie mesaje prietenei lui pentru că nu e drept nici față de ea, nici față de el, nu știe ce va urma și toată treaba asta trebuie să se oprească. Și mai spunea ”trebuie să o fac pentru ea, dar mai ales pentru mine, că aici e nevoie de tot timpul meu și de toată atenția mea la ce fac”. Și mi s-a părut ca un pod peste ani.

Bunicul din partea tatălui mi-a lăsat o moștenire pe care o prețuiesc foarte mult pentru că el a fost tâmplar. El a murit când aveam 4-5 ani și am puține amintiri cu el, dar mi-am descoperit acum câțiva ani o adevărată bucurie de a lucra cu lemn. Acum vreo doi ani și ceva, vărul meu a găsit la el în casă o măsuță de lemn pe care o făcuse bunicul în 1974 și a venit cu ea la mine și mi-a propus să o facem frumoasă. Am restaurat măsuța de la bunicul meu, Gheorghe Tureanu, am și astăzi pătuțul pe care mi l-a făcut el. Îmi aduc aminte că a venit să-l monteze la noi acasă, în vreme ce eu eram pe acolo. Nu uit scena. Tata și bunicul montau patul, iar bunica cosea ultimii nasturi la plapumă.

Din ce făceau ei, ce anume te-a atras?

Andrei Tureanu: Având aceeași meserie, se sfătuiau foarte mult împreună. Sigur că mama a fost mai mult în sfera de urbanism, apoi a avut perioada în care a fost la Ministerul Transporturilor și Construcțiilor. Tata a fost în ceea ce se numește arhitectura aplicată, construcția de case. Am mers foarte mult cu el pe șantier. Ce am învățat foarte mult de la tata a fost, cumva, de la distanță, coordonarea de echipă. Am înțeles cum trebuie să te comporți cu oamenii.

Cumva erau șanse să devii arhitect…

Andrei Tureanu: Da, toate șansele. Am crescut în lumea asta, era ceva firesc pentru mine. Dar în clasa a XII-a am zis că totuși eu vreau altceva. Nu era foarte clar ce, era foarte clar că vreau să stau între mașini. Mama a înțeles, că așa sunt mamele, dar mi-a spus să am grijă cum îi spun tatei, că o să-l doară foarte mult. I-am spus într-o seară și el m-a întrebat la ce dau. Am zis că dau la Jurnalism. M-a întrebat ce vreau să fac mai departe și i-am spus că nu știu, că ceva cu mașini. M-a surprins că a zis ”bine”, dar un ”bine” împăcat, real. A fost un tip de susținere pe care eu l-am luat ca pe o încurajare. Apoi am plecat un an și jumătate în străinătate cu o bursă, dar nu m-am regăsit în lumea asta. M-am întors în 2004, având ocazia să particip la Campionatul Național de Raliuri. Și de acolo totul…

Ce s-a întâmplat în această magică zi când tu te-ai urcat într-o mașină de raliuri?

Andrei Tureanu: Această seară magică era joi seara, cu o zi înainte de competiție. Cu pilotul mă întâlnisem cu vreo lună înainte, iar un echipaj de raliuri, pilot-copilot, e mai sudat poate ca un soț și o soție. Stai cu cineva în mașină de dimineața până seara timp de o săptămână, vorbești de toate. Cunoașterea e într-un ritm foarte accelerat.

Prima cursă a fost pe drumuri relativ cunoscute de amândoi, fiind Raliul Brașovului. Oricum un raliu se pregătește o săptămână înainte.

Când m-am suit și a pornit mașina, am avut parte de o avalanșă de sunete. Pentru că mașinile de curse nu au protecție fonică, fiindcă acolo totul este o luptă cu greutatea. Renunți la tot ce nu e neapărat necesar, drept pentru care mașina zdrăngăne, pocăne, bocăne, scârțâie, face în toate felurile.

A demarat și eu auzeam table zornăind, plasticele de la geamuri, pietricelele adunate de cauciucurile de curse. Iar Dorin mă întreba dacă se aude ceva. La un moment dat i s-a părut că se aude ceva ciudat pe partea stângă, am mers mai tare, dar nu a fost nimic. Iar eu mă uitam șocat: cum să distingi ceva în neregulă în hărmălaia aia.

Trei raliuri mai târziu mi-am dat seama că, dacă era un loc unde mă relaxam, era în mașina de curse. Pentru mine era cel mai liniște, nicăieri nu puteam să mă concentrez mai bine decât în hărmălaia mașinii de curse. Am zis că trebuie să disting și eu sunetele astea. Astăzi mă pot sui în mașina de curse și aud dacă e ceva în neregulă, dacă vibrează prea mult…

Cum distingi între zgomotele asurzitoare?

Andrei Tureanu: Nu știu. Bănuiesc că e o problemă de obișnuință și exercițiu. Nu cred că e vorba despre vreun talent, dar trebuie să îți placă. Acum două curse, la întoarcere am simțit o vibrație neobișnuită. L-am rugat pe colegul meu să verifice planetarele și cardanul și, într-adevăr, am găsit două șuruburi de la cardan desfăcute. Am remediat problema și gata. Nu ai cum să nu le simți dacă ești interesat de subiect.

Care a fost prima ta mașină?

Andrei Tureanu: Prima mea mașină a fost un Cielo. Am preluat un Cielo pe care îl exersase mama mea și, săracul de el, am încercat să îl transform într-o navă spațială: i-am pus casetofon, luminițe, alte roți, nimicuri. Aveam 19 ani, cumva e de înțeles. Azi nu aș mai schimba nimic la o mașină.

Și prima mașină pe care ți-ai dorit-o de-adevăratelea care a fost?

Andrei Tureanu: La mine e o saga foarte lungă cu mașinile. Nu știu să-ți spun. Nici azi nu știu să-ți spun care e mașina favorită.

Cea pe care o am acum are pentru mine o încărcătură deosebită pentru că este o mașină pe care am luat-o, am construit-o împreună cu un om pe care îl respect enorm, unul din titanii motor sportului românesc. Cu el am fost să o cumpăr, am construit-o sub bagheta lui. Am primit o ofertă foarte bună pentru ea, dar nu am putut să o vând.

Eu pe Gunther îl știu dinainte să mă știe el pe mine. Ne-am cunoscut în 2004, cred că eram la a doua cursă, și am avut un neajuns în echipa tehnică – au apreciat greșit cantitatea de benzină pe care trebuia să o avem, iar la mijlocul cursei am rămas fără benzină.

M-am dus peste drum la Gunther Graef și i-am spus că am rămas fără benzină. Mi-a dat o canistră. Am întrebat cât mă costă și mi-a zis ”Du-te, mă, și fă-ți treaba”. M-am dus și mi-am făcut treaba, iar la sfârșitul zilei m-am dus să-i duc canistra și banii. Mi-a zis să-mi iau banii și să-l las în pace.

Am fost impresionat de acest om.  

Ce a făcut diferența între tine și alții de tu ai devenit discipolul lui?

Andrei Tureanu: Eu tot timpul mă întâlneam cu el, îl salutam, dar ne-am reîntâlnit în 2019, iar în 2020 am avut de făcut niște cutii de viteză. Și l-am sunat și de-atunci încet, încet s-a legat prietenia între noi.

Avem un sistem de valori similar.

Ce-ți aduce omul ăsta?

Andrei Tureanu: Foarte multă liniște. Lucrurile cele mai bune pot fi explicate în cele mai puține cuvinte. Am observat că, de fiecare dată când mă duceam să mă văd cu el, să îi mai duc vreo piesă, cu toate că eram foarte obosit, mă întorceam foarte liniștit și foarte calm. Plus că tot timpul mă învăța ceva. Este unul dintre puținii oameni din lumea asta de motor sport care este dispus să-i învețe pe alții, să povestească. La experiența lui și la autodidacticismul meu de până acum, sigur că am învățat foarte mult.

Ce crezi că a văzut la tine?

Andrei Tureanu: Nu știu dacă a văzut ceva la mine. Mi-ar plăcea să cred că sunt special, dar Gugu e un om cald, Gugu ajută pe oricine.

Am început să ne sfătuim reciproc, familiile s-au cunoscut și s-au plăcut, a devenit o relație de simbioză. Suntem o familie.

Ai trecut printr-o criză când a trebuit să renunți la raliu. Ce a rămas?

Andrei Tureanu: A rămas un atelier, rămâneau niște scule, niște cunoștințe, niște mecanici alături de care trebuia să facem ceva. Am început cu un service, care a evoluat către zona de mașini clasice, old timere, adică orice mașină de peste 30 de ani vechime. Este mult mai frumos de lucrat la mici bucățele de istorie, asta ca să revin la pasiunea mea pentru istorie. Dar sunt mult mai greu de lucrat și nu la fel de bine remunerate ca în străinătate. Timpii sunt mai mari, dar nu pot fi cuantificați.

Să desfacem șuruburile la niște roți ale unei mașini vechi de 37 de ani a durat 3 zile. Clientului nu poți să-i taxezi asta, așa că sunt costuri pe care ți le asumi. Dar satisfacția este mult mai mare, la final, când termini proiectul. În timp însă a reapărut ideea competițiilor, așa că m-am gândit să fac o mașină de raliu istorică, o Dacia, pe care am construit-o cu un motor de Renault. Am făcut totul ca la carte, după un regulament precis. Dacia e din 82 și concurează; e în al 4-lea an, a ieșit campioană la Dacia Revival.

Înainte de pandemie ne-am extins infrastructura și am început să mergem cu două mașini la curse, iar după pandemie chiar cu trei. Acum pornim cu 6 mașini la curse, avem două dube, două remorci și nu ne mai ajung nici astea. Și nu mai avem 2 mecanici, ci 4 și chiar mai aveam nevoie. Ne-am extins foarte mult.

Ce se întâmplă în cabină, când ești pilot, și ce e așa magic de te tot ține, indiferent de pericol?

Andrei Tureanu: Ți-aș răspunde cu o replică dintr-un film cu Steve McQueen. Zice el: ”Vrei să-ți spun ce sunt cursele? Cursele sunt viață. Tot ce e înainte și după e așteptare”. Pe cât de hollywoodiană e replica asta, pe atât de adevărată este.

Cursele cu mașini sunt ca un drog: nu se termină una, că o vrei pe cealaltă. Pentru mine, în curse sunt cel mai liniștit. Pentru tine e zgomotoasă mașina, pentru mine acolo îmi găsesc liniștea.

A doua zi ești învinețit de la centuri, ești obosit de nu mai știi de tine, dar o vrei pe următoarea.

Cursele mai înseamnă și jocul cu moartea…

Andrei Tureanu: Știi, dacă e să se întâmple, de întâmplat tot se întâmplă, măcar să alegi cum să fie. Glumesc. Accidentele sunt inerente.

Tu ești pregătit moral pentru ce e mai rău sau nu îți pasă?

Andrei Tureanu: Nu știu dacă poți fi pregătit și sigur că îmi pasă. Dar pilotajul e evaluare de riscuri. Adică, în momentul în care tu începi să mergi la curse, începi să evaluezi foarte corect riscurile. Începi să știi cum se comportă mașina, capeți o mult mai bună înțelegere a mașinii. Și atunci poți să controlezi mai bine.

Când am reîntâlnit-o pe Maria prima oară, ea era șofer și eu pilot adică ea mergea cu 90 de km/h, iar eu îi spuneam că merge cu viteză prea mare, că trebuie să meargă mai încet.

Piloții nu sunt dependenți de viteză?

Andrei Tureanu: Nu. Piloții respectă, mai degrabă, viteza, știu să o ”stăpânească” și nu o să mint. Uneori, când sunt singur în mașină – că asta e prima condiție, și e liber drumul, mă mai apucă o poftă de accelerație. Dar mă asigur că totul este în regulă pentru asta.

Cum s-a întâmplat accidentul tău?

Andrei Tureanu: Eram în raliul Piatra Neamț –Pietricica, în 2006. Veneam după Raliul Baia Mare, unde îmi revenisem un pic după accidentul din Brașov. Sezonul acela a fost cel în care eu am decis să schimb prematur mașina, de la 140 de cai la 200. Caii de pe mașina de curse sunt diferiți față de cei de la mașinile de stradă. Acum știu că mai aveam multe de învățat înainte să renunț la mașina de 140 de cai.

Deci, eram cu o mașină care era călare pe mine, nu invers. În al doilea rând, am vrut să demonstrez că pot ajunge în top din prima probă. Am pus mașina pe capac în primii 2-3 kilometri, adică am răsturnat-o. Am reconstruit mașina, ne-am înscris la alt raliu unde am ieșit pe locul 4 și ne-am intrat în ritm. Tot atunci am vrut să merg cu alt navigator – încă o lecție învățată: nu se fac multe schimbări și nu se fac în ultimul moment. Trebuie răbdare. Eu nu am avut și am plătit.

Hai să lămurim puțin rolul copilotului!

Andrei Tureanu: Rolul navigatorului este să noteze, sfătuind totodată, traseul în timpul recunoașterilor pentru a merge mai tare și pentru că drumurile sunt foarte lungi. Este un cod. În timpul recunoașterilor, care se fac în viteză de trafic, pilotul dictează fiecare viraj copilotului, care le notează în carnețel. Copilotul este cel care dictează ritmul. Este și o problemă de ton, cu ajutorul căruia îți poate dicta viteza. Copilotul este eroul necântat. Toată lumea știe cum îl cheamă pe pilot, atunci când câștigă. Atunci când pierde, toată lumea învinuiește copilotul. Copilotul trebuie să aibă experiență și să-l cunoască foarte bine pe pilot.

Ce-i trebuie în plus unui pilot față de copilot?

Andrei Tureanu: Încredere. Încredere în celălalt. Trebuie să poți să mergi în orb după ce îți dictează copilotul. Din cei doi, copilotul e cel mai curajos, pentru că el nu are volan și nici frâne. El nu are control.

Să ne întoarcem la accident!

Andrei Tureanu: În recunoaștere, eu am notat un viraj cu 4 plus, iar copilotul mi-a spus că sare un pic mașina și a vrut să modifice. Eu am refuzat. El mi-a anunțat virajul așa cum am zis eu, dar mașina a glisat către exteriorul curbei, a aterizat pe o parte și s-a dus într-un șănțuleț cu două roți. În față era un cap de pod, în stânga un copac; capul de pod era pe partea copilotului și am realizat că e grav dacă mă duc acolo și am dat drumul volanului. Atunci am lovit cu partea mea copacul.

Când l-am lovit, am descris un arc de cerc de 270 de grade, timp în care am lovit capul de pod cu spatele, pe care l-am retezat și a rămas agățat într-o armătură, am terminat cele 270 de grade, am căzut vreo 2 metri într-un pârâiaș.

Ne-am dezmeticit, am ieșit din mașină, a venit un jandarm alergând spre noi, în câteva minute m-a luat agitația. Nu înțelegeam nimic. M-am plimbat prin râu și, la 4-5 metri de mașină, am găsit o baterie. Avea inițialele mele. Era bateria mea, care zburase din mașină.

Ce te-a salvat?

Andrei Tureanu: Sistemul de siguranță.

Ce ai învățat din experiența aia?

Andrei Tureanu: Ce mi s-a spus de la 3 ani încoace: graba strică treaba. Era atât de simplu de înmagazinat. Totul se face cu răbdare. Poți accelera anumite procese, anumite situații, dar toate trebuie să se întâmple într-un ritm corect. Ritmul corect e cel care îți permite ție să stăpânești orice urmează să se întâmple. Am controlat totuși, că am reușit să-l salvez pe omul de lângă mine. Dar dacă eram cu mașina din anul anterior, care mergea mai încet, pe care deja aveam un an de experiență în spate, poate nu ajungeam în situația aia. Era clar că nu sunt pregătit, dar eu nu vedeam.

Aveam 24 de ani. Eram prea necopt ca om, nu ca automobilist sau ca pilot. Am făcut greșeli pe care a trebuit să le plătesc; încerc acum să-mi iau revanșa și să fiu vocea rațiunii pentru copiii noștri.

Momentul de maturizare, în mintea mea, e momentul în care nu ți se pare că e simplu, nu ți se pare că știi să faci, nu ți se pare că ești sub control. Când toate astea sunt îndeplinite și știi să faci, ești sub control, atunci te-ai maturizat.

Accidentul m-a lăsat cu probleme mari de spate, pe care le am și acum. Șocul a fost foarte violent, în sensul că, în momentul impactului, aveam pe ceas 140 km pe oră. Unui prieten, care a văzut întâi mașina, nu-i venea să creadă că sunt întreg.

Porți tot timpul centura de siguranță?

Andrei Tureanu: Absolut. E primul lucru pe care îl fac când mă urc în mașină. Mai ales după ce am văzut câte se întâmplă cu centuri în 6 puncte.

Cum te-a schimbat Maria, soția ta?

Andrei Tureanu: Ea a venit cu calm, dar și cu o doză de imbold, care s-a transformat în curaj și într-o energie care m-am ajutat să-mi măresc echipa. A adus cunoștințele de promovare. Ea a mai venit cu ceva ce n-am cunoscut în alte două căsnicii: liniștea de acasă. Treaba aia cu ”în spatele unui bărbat de succes e o femeie puternică” e cheesy, dar e absolut reală.

Ce i-ai adus tu ei?

Andrei Tureanu: I-am adus un stabilopod pe care poate să conteze oricând și despre care știe că e oricând acolo. I-am adus stabilitate, iubire, încredere. Și asta cred că și-a și dorit.

Ce faci mai departe? Cum te dezvolți?

Andrei Tureanu: Îmi place să cred că în zona de motor sport istoric aș vrea să dezvolt încă puțin și apoi să consolidez aripa asta, s-o mai dezvolt și să mă opresc. Mai vreau să mărim echipa cu încă doi oameni și să facem ce am făcut până acum, dar un pic mai bine.

Și pentru tine, pe partea competițională?

Andrei Tureanu: Când glumesc cu prietenii le zic că eu sunt o viitoare speranță apusă. Partea competițională pentru mine rămâne la nivelul de hobby, gentleman driving și mi-ar plăcea să fac asta cât mai profesionist. Nu voi avea o carieră competițională de care să citim în ziarele de seară. Merg la competiții cu prietenul meu bun, bem o cafea, mai meșterim la mașină, dar nu voi câștiga bani din asta. Dacă voi reuși să-mi fac plăcerea asta, sunt mulțumit.