ArtsExhibitionsLife Stories
Ann Hindry. Foto: Raduly Laszlo
ArtsExhibitionsLife Stories
Ann Hindry, de la rănile războiului la curatoriatul celei mai mari colecții de artă din industria de mașini
Monica Tănase
|Reading time: 9 mins
Ann Hindry. Foto: Raduly Laszlo
Share this article

Ann Hindry este curator și istoric de artă și se ocupă, de mai bine de 20 de ani, de marea colecție Renault, care va ajunge săptămâna viitoare și în România. Are 70 de ani și împrăștie în jur energia unui tânăr de 30 de ani. Este o neobosită călătoare pe toate continentele pentru a găsi artiștii esențiali care vor schimba lumea.

S-a născut în Elveția și a trăit în Franța prinsă cumva în povestea uluitoare, dar neverosimilă a părinților ei. El, pilot în al doilea război mondial, ea prințesa aristocrată, cu origini evreiești, nevoită să fugă de moartea pe care o semănau naziștii în Parisul anilor 40.

Ann a înțeles că rănile părinților ei nu se vor vindeca niciodată și, la 8-9 ani a decis să preia controlul asupra vieții proprii. Și a reușit. A studiat arte în SUA, i-a cunoscut acolo pe renumiții artiștii noi ai lumii moderne, s-a mutat la Paris și a devenit curator al celei mai vaste colecții de artă pe care o gestionează un producător de mașini, Renault.

Colecția de artă Renault va putea fi vizitată în perioada 19 aprilie – 20 iulie 2019 la Muzeul Național de Artă Contemporană din București.

Cum ai început cariera de curator al Renault?

Am fost norocoasă, aș spune. Am studiat în Statele Unite ale Americii și acolo i-am cunoscut pe toți marii artiști ai perioadei, îți dau doar un nume: Andy Warhol. Acolo am înțeles că asta vreau să fac toată viața: să scriu și să gândesc despre artă.

M-am întors în Franța, la Paris, și mi-am căutat de lucru exact în ce îmi plăcea să fac. Am început să scriu despre expoziții, galerii ori despre artiști. Atunci a apărut propunerea  Renault, care avea nevoie de cineva împreună cu care gestioneze o mare colecție de artă.

Care este diferența între ceea ce făceai tu, scriai, și ceea ce urma să faci, să curatoriezi?

Nu este o mare diferență. De fapt, în ambele situații este nevoie să fii detașat, obiectiv. Când ești curator de artă trebuie să organizezi evenimente în care să arăți oamenilor aceste opere de artă, dar pentru a face asta cu obiectivitate este nevoie să le înțelegi, să poți să vorbești despre ce însemnă ele în acele momente sau în istorie.

Și dacă tot vorbim despre diferențe, cum este un curator de artă față de un vânzător de artă?

Mă bucur că m-ai întrebat acest lucru. Niciodată nu m-am gândit să vând ceva.

Când organizezi o expoziție, creezi un context artistic, nu o faci pentru a vinde, ci pentru a arăta! Sigur că majoritatea galeriilor și arată, și vând, este perfect în regulă, dar primul gând care îmi vine în minte mie este să arăt, nu să vând.

Ce te aștepta când ai ajuns la Renault? O artă mai degrabă apropiată de industrie, de modern sau de clasici și consacrați?

Cei de la Renault au luat legătură cu mine și mi-au spus că au o colecție extraordinară, dar nu știu ce să facă cu ea, pentru că omul care a creat-o, un angajat, de fapt, chiar dacă se aflase într-o poziție managerială de top, Claude Renard, nu mai era la ei.

Claude Renard este cel care s-a gândit că această companie, foarte creativă, poate să facă ceva pentru a sprijini arta contemporană. Și avea o putere de convingere asupra celui care conducea compania atunci, Pierre Dreyfus, un om extraordinar de sensibil la artă.

Să ne amintim perioada, anii 60, când arta contemporană nu exista, artiștii erau înfometați, în căutarea cumpărătorilor și susținătorilor. Atunci el a avut ideea de a organiza un program prin care să cheme artiștii la ei, să le ofere spații de lucru, sfaturi tehnice, chiar și bani iar ei să creeze pentru Renault. Așa a început această colecție extraordinară și acest program care continuă, sigur, cu alte bugete, și acum.

Colecția Renault este unică și de ce spun asta? A început când nimeni nu era interesat de artă. Și Renault a fost. Și nu s-a limitat la artiști naționali, a mers până la capătul lumii. Așa se face că exact de la început colecția a avut artiști internaționali, care nu au mai făcut niciodată așa ceva pentru altcineva.

Istoric vorbind, în acea perioadă, la mijlocul anilor 60, arta încerca să iasă din tipare, să depășească spațiul pânzei și s-a orientat spre realitate.

Eu am moștenit extraordinara colecție a unor artiști care au avut libertatea de a face exact ce își doreau, pentru că aveau spații de lucru, banii și materialele. Și vorbesc aici despre Jean Dubufet, Joan Miro, Arman.

Ann Hindry

Care era statutul tău înainte de a fi ofertată de Renault?

Când am ajuns la ei eu eram deja recunoscută în Paris pentru munca mea de critic de artă: scriam, lucram pentru o revistă de specialitate, pentru o galerie, deci mă simțeam foarte bine în lumea mea. Dar am acceptat provocarea. Și de atunci tot ce am făcut a fost să îmbogățesc colecția.

Care sunt numele din această colecție de care ești cea mai mândră?

Jean Dubufet, bineînțeles, probabil cel mai bun artist pe care l-a dat Franța artei mondiale în acea perioadă. Apoi Arman, un realist francez, foarte cunoscut la nivel internațional, precum și cei noi pe care i-am cooptat eu în colecție.

Am găsit și în România un artist pe care l-am invitat în proiect. Este un artist video, Sebastian Moldovan. Sigur, este prea devreme să fie în expoziție, dar este invitatul nostru să creeze.

Părinții tăi erau atașați de artă?

Amândoi iubeau arta, dar în feluri diferite. Tata, partea engleză a mea, Jeffrey Hindry, era îndrăgostit de artă. Era un intelectual care s-a îndrăgostit de mama, Nicole, și s-a stabilit în Franța. De fapt, întâi în Elveția, unde m-am născut eu, apoi în Franța.

Era un boem, un intelectual de la Oxford, care a început să creeze ceramică. Mama, pe de altă parte, era o răsfățată burgheză, interesată de cataloage și ierarhii, deci interesul lor pentru artă era foarte diferit.

Dar, dacă revin la ce m-ai întrebat, da, la noi în casă se discuta mult despre artă. Toată copilăria mea am vizitat Italia și am văzut acele muzee despre care știe toată lumea. Deci arta a fost foarte prezentă în viața mea.

Ann Hindry. Foto: Raduly Laszlo

Cum a fost această copilăria ta?

La 4 ani am plecat din Elveția, iubirea vieții mele, cu munții și zăpada, peisajele splendide. Franța mi-a dat mai multe bătăi de cap. Anglia era cumva acolo, prezentă subtil în viața mea și a celorlalți patru frați ai mei. De fapt istoria familiei noastre este cumva între aceste două țări: Franța și Anglia, unde trăiau încă bunicii paterni.

Cum ai gestionat tu aceste mutări?

Destul de greu. Acum, dacă mă întrebi care este culoarea copilăriei mele ți-aș spune că este albastru închis și îmi place pentru că arată stabilitate, siguranță. Ceea ce nu aș spune că aveam atunci.

Cel de-a doilea războiul mondial i-a rănit profund pe ai mei, într-un mod ireparabil. Tata era pilot în IRF, mama era evreică din Franța, îngrozită de moarte.

Imaginează-ți ce însemna asta pentru ea: jumătate evreică, jumătate germană în Franța anilor 40. Cumplit.

Tatăl ei era pe jumătate german, dar un german care a luptat împotriva nemților în primul război mondial. Atunci a fost rănit, și-a pierdut un ochi și a primit Legiunea de Onoare pentru asta.  El a înțeles imediat pericolul nazist.

În 1940, când a fost ocupat Parisul, au decis să se mute în Spania. Au preluat numele de fată al bunicii mele, De Fleunny, un nume franțuzesc clasic.

Bunicul nu vorbea niciodată despre război, dar mama mi-a povestit la un moment dat ceva cutremurător despre momentul când a renunțat la numele evreiesc. Era elevă la școala catolică. Și mi-a spus așa: „la sfârșitul războiului am fost singura supraviețuitoare cu inițiala numelui G.”

Știi cum sunt numele în catalog. Ceilalți colegi nu au supraviețuit prigoanei. E greu să trăiești cu așa ceva. Deci, oameni răniți părinții mei. I-am văzut și i-am înțeles.

Ann Hindry. Foto: Raduly Laszlo

Și cum se transmite asta peste ani? Cum ai resimțit-o tu, copilul lor?

Nu pot să vorbesc în numele fraților mei, dar pentru mine a fost esențial să preiau controlul și responsabilitatea vieții mele. Și s-a întâmplat asta de la o vârstă foarte mică. Cred că de la 8-9 ani. Nu puteam să le cer părinților mei să facă asta pentru mine. Așa că mi-am dorit să plec la școli, departe de casă.

Știam că trebuie să le dau timp și spațiu să se vindece, iar eu să am grijă de viața mea. Nici ei, nici noi nu am avut o viață ușoară. Războiul nu le-a făcut viața ușoară.

 

Ann Hindry

Cum s-au cunoscut ei?

S-au întâlnit exact după război. Ea era într-o stațiune de schi din Elveția, foarte la modă atunci, iar el era pilot în armata Britanică, iar acest lucru îi dădea un tratament privilegiat, cum ar fi, de pildă, să meargă la schi în Elveția.

Imaginează-ți întâlnirea: ea l-a văzut pe eroul absolut, militarul britanic, iar el a văzut prințesa europeană. (râde) Catastrofă! Au făcut 5 copii și tot catastrofă a rămas.

Tu de ce ai ales SUA?

Interesul meu pentru artă a pornit de mică, îți spuneam, cu mama și cu tata.

Ai mei poate uitau să dea drumul la căldură în casă, dar nu uitau un album de artă sau să vorbească despre artă. La modul acesta se petreceau lucrurile la noi.

Iar la un moment dat am înțeles că arta nouă nu se mai producea în Europa, ci în America.

Povestim despre copila ta?

Am avut două fetițe. Doar una dintre ele mai este cu noi, cealaltă s-a dus.

Fiica mea, May, are 25 de ani și se ocupă tot de artă, este studentă în Anglia, a primit o bursă acolo și studiază actoria. Se simte bine, este fericită, primește laude, cineva i-a spus că Shakespeare ar fi putut scrie pentru ea. (râde)

Îi admir pasiunea asta. Pentru mine, arta a fost mai degrabă un motor, o provocarea, eu nu am avut niciodată pasiunea asta devoratoare pe care o simt la ea.

A moștenit-o de la soțul tău sau cum?

De fapt, cred că de la amândoi. Soțul meu este pictor, a muncit ca artist în advertising. A muncit mult, dar relaxat, fără nevoi de confirmări.

Noi suntem o familie artistică, aș spune. Adică, fetița noastră este actriță, dar și ceilalți copii ai soțului meu, dintr-o căsnicie anterioară, au un destin cumva artistic. În sensul că unul dintre ei este arhitect, unul este poet iar cel de-al treilea este jurnalist.

Ann Hindry. Foto: Raduly Laszlo

Cu ce te mândrești?

Cu fiica mea pentru că este o ființă minunată. Are și ea rănile ei, sigur. Am încercat să previn asta, dar nu am reușit. S-a născut imediat după moartea surorii ei și lucrurile sunt irecuperabile. Dar este o ființă extraordinară.

Apoi sunt mândră că mă aflu aici și organizez această expoziție, și altele ca aceasta peste tot în lume.

Te gândești la pensie?

Nici vorbă! Uneori apare gândul că am obosit, că nu mai vreau, dar câteva minute mai târziu îmi revin și îmi dau seama că nu aș vrea așa ceva. Nici vorbă! (râde)

ArtsExhibitionsLife Stories
Share this article