Viața nevăzută a celui care știe totul despre banii României. Cum arată familia, vacanțele și visurile lui Gabriel Biriș, inginerul ajuns unul dintre cei mai cunoscuți avocați

Succesul nu vine niciodată ușor. Și, de cele mai multe ori, nici măcar de la prima încercare. Iar lucrul acesta l-a simțit și Gabriel Biriș. Ca orice tânăr bun la matematică de la finalul anilor ’80, s-a dus către inginerie. A dat admitere la Politehnică. Și a intrat. Dar în foarte scurt timp și-a dat seama că lumea aceasta nu este pentru el. Își dorea altceva. Și atunci a intervenit destinul care i-a întins o mână de ajutor și l-a angajat într-o firmă de consultanță care avea să îi deschidă drumul către adevărata sa carieră, cea de avocatură.

A trecut prin mai multe companii internaționale și este convins că aceasta a fost o șansă importantă pentru începutul carierei sale. Un privilegiu pe care dacă știi cum să îl folosești, nu ai cum să nu înveți lucrurile care să te conducă la un succes ulterior. Clienți mari, tranzacții importante, oameni cu experiență. Anii de lucru în companii internaționale l-au transformat pe Gabriel Biriș în specialistul de astăzi. Iar atunci când a considerat că are suficientă experiență pentru a porni pe drumul său a fondat, alături de alți câțiva prieteni, firma de avocatură Biriș Goran. A plecat pe drumul său în 2006. Iar astăzi există, în biroul de pe Bulevardul Aviatorilor, o echipă de peste 60 de angajați. O firmă solidă care s-a dezvoltat foarte rapid în boom-ul economic și a supraviețuit crizei economice fără să dea afară oameni sau să facă tăieri de salarii.

Și tot succesul a venit datorită încrederii, fără de care nu se poate face nimic. Nici în business, nici în țară. Visează la o România responsabilă, în care oamenii să nu mai aștepte ca alții să le aducă schimbarea, ci să se implice. Să înceapă cu ei, uitându-se, din când în când, în oglindă. Și apoi să aibă așteptări de la cei din jur.

Este pasionat de sport. Și îi place enorm adrenalina și eliberarea pe care o simte atunci când este cu bicicleta, murdar de noroi, pe traseul unui maraton. Se bucură că pasiunea sa pentru bicicletă este împărtășită și de familie. Pe care o pune mai presus de orice. Fericirea, succesul țin, crede Gabriel Biriș, de liniștea pe care ți-o dă siguranța de acasă. Vorbește extrem de frumos de soție și cei doi copii. Și ce își dorește în viitor se leagă tot de ei, dar și de România. De locul pe care nu a vrut niciun moment să îl părăsească.

Cum a ajuns Gabriel Biriș un nume atât de puternic în avocatura românească? Ce visează pentru viitorul țării? Dar și cum a trecut de la un viitor de inginer, la unul de avocat? Descoperim povestea lui, în interviul de mai jos.

Viața nevăzută a lui Gabriel Biriș, cei care știe totul despre banii României

Aș vrea să începem întâlnirea noastră vorbind puțin despre nebunia din ultimele zile … cum le-ați trăit?  

(zâmbește) … a fost un moment bun pentru România și asta pentru că oamenii au înțeles importanța votului și au ieșit să îşi exercite acest drept. Iar rezultatul este important pentru noi toți, fiind un semnal dat clasei politice că „așa nu se mai poate”. Iar ce s-a întâmplat după alegeri, cu arestarea domnului Dragnea, cred că nu face decât să întărească încrederea în justiție.

Cel mai important pentru noi ca nație este să reclădim încrederea. Fără de care nimic nu funcționează.

Acum, la ceva zile după această nebunie, trebuie să așteptăm și să vedem dacă cei care au primit votul, se vor ridica la înălțimea așteptărilor. Dar trebuie să fim realiști, lucrurile sunt în continuare destul de încâlcite. Sper doar să se mai domolească puțin valul de populism care nu este doar un pericol la adresa stabilității financiare, ci și la adresa democrației în sine. Sau cel puțin asta am putut vedea în ultimii doi ani. Pentru că ce este, în fond, populismul? Este corupția inversă – coruperea alegătorului de către politicieni cu tot felul de promisiuni. Iar ai noștri politicieni sunt foarte buni la a da și mai puțin la a face – în fond, nu dau de la ei, nu?! Și aici intervine altă problemă. În momentul în care nu dai din banii tăi, ci de la alții, din bani împrumutați sau, mai rău, din resurse, nu se poate întâmpla nimic bun pentru țară.

Vorbim foarte mult despre schimbare, de la cine sau de unde ar trebui să vină ea?

Din noi! Așteptăm ca alții să se schimbe, dar aruncăm gunoaie pe stradă, lăsăm mizerie când mergem la picnic. Schimbarea trebuie să vină din noi. Ar trebui să începem cu toții să facem bine acolo unde suntem și, abia apoi, să avem pretenții. Din când în când, ar trebui să ne uităm în oglindă.

Ce vrem? Scutiri, privilegii? Atunci să nu îi criticăm pe cei care se folosesc de asta ca să fure. De unde fură? De la noi! Tocmai de aceea, atunci când auzim un politician că vorbește despre scutiri, ar trebui să îi întoarcem spatele.

Dumneavoastră cum vă implicați?

Tot timpul mi-a plăcut să mă implic în viața cetății, încă din timpul primei facultăți pe care am făcut-o, Electronică și Telecomunicații. Atunci stăteam în căminul de la Leu și oamenii săreau gardul ca să ajungă în stația de autobuz. Nu era asta o problemă, ci faptul că atunci când ploua, tot nămolul adus de ei, intra în cămin. Deranjat de această situație m-am dus la rectorat și le-am zis să ne lase să ne facem o alee. Eram şef de cămin, ales de colegi. M-au refuzat pentru că acest lucru implica și crearea a 3 posturi de portar. Și evident că nu era buget pentru așa ceva. După câteva zile, m-am dus la CEC să scot niște bani. Iar la intrare era o rotativă. Atunci mi-a venit ideea. M-am întors la rectorat și i-am întrebat dacă la rotativă trebuie puşi portari. Nu trebuia, au acceptat. Şi astăzi este rotativa acolo…

Ideea pe care vreau să o subliniez aici este simplă: atunci când vrem să facem ceva, primul răspuns pe care îl primim este „nu se poate”. Însă, nu trebuie să ne descurajăm. Tot timpul trebuie să găsești soluții. Așa cum am făcut  şi fac de atunci.

Citește și: „România nu are nevoie de super eroi, ci de oameni care să se implice”, de ce a ales avocatul Tudor Colțan să rămână un visător și să nu plece din țară

Cum ați ajuns la Politehnică?

Am terminat liceul în 1988, în alte vremuri (râde). Eram foarte bun la matematică și la fizică. Mergeam la olimpiade. Așa că nu prea aveam probleme cu admiterea la Politehnică. Și ăsta era un subiect foarte important atunci pentru băieți, pentru că dacă picai admiterea, făceai armata un an și patru luni, față de doar nouă luni. Așa că, m-am dus la cea mai bună facultate la care examenul era la matematică şi fizică.  Am avut de ales între electronică și automatică. Am ajuns la electronică. E adevărat, însă, că mi-ar fi plăcut să fac Relații Economice Internaționale, dar asta nu era facultate, ci doar o specializare la care ajungeai în anul trei, probabil pe bază de dosar sau de pile.

Cum a fost perioada facultății?

Grea și frumoasă. Nu aveam mai deloc motivație pentru că nu îmi plăcea ce făceam. De altfel, am și vrut să mă las de facultate în anul trei și nu m-am mai dus la examene. Mă gândeam, din nou, să mă duc la Relații Internaționale, dar pe vremea respectivă nu mai puteai să dai la a doua facultate decât dacă aveai medie peste opt la prima. Și atunci, m-am întors și am terminat electronica. Mi-am făcut mulţi prieteni, am învăţat să relaţionez cu colegii, cu autorităţile.

Cum au reacționat părinții atunci când și-au dat seama că vreți să faceți altă facultatea, că vă gândiți să nu o terminați pe prima?

Tatăl meu a murit atunci când eram mic, aveam doar 14 ani. Iar mama m-a susținut tot timpul. Nu a avut nicio problemă că nu m-am făcut inginer. Era clar că vremurile se schimbă. Și, în plus, am avut norocul să fiu pe picioarele mele de la început. Aveam un job bun, cu un salariu bun. Facultatea însă am terminat-o.

Cum și când v-ați dat seama că nu voiați să fiți inginer, ci avocat?

Mi-am dat seama destul de repede că nu voiam să mă fac inginer. Nu era ce îmi doream. Am avut noroc şi am primit o ofertă de la Coopers & Lybrand, acum PWC România, în martie 1995. Aveau nevoie de cineva care să facă vama pentru un client de-al lor. Era o echipă mică atunci, dar aveam un prieten care lucra la ei şi m-a recomandat. Am lucrat, la început, ca zilier. Apoi am avut contract de colaborare. Și, în urma unei scrisori de mulțumire din partea clientului pentru care lucram, şeful de atunci al C&L România a decis să mă angajeze, chiar dacă nu aveam diploma potrivită (râde).

Aceasta a fost șansa de a descoperi ce îmi place. Chiar dacă, îți dai seama, prima dată m-am dus acolo pentru bani. Era un job foarte bun atunci. Țin minte că primul meu salariu era de vreo 3-4 ori mai mare decât al mamei mele care era profesor gradul I, iar la scurt timp a ajuns să fie de 10 ori mai mare.

În timp ce munceam, am terminat și facultatea de drept. De unde a venit implicarea în îmbunătăţirea legislaţiei? Tot timpul mă uitam cu un ochi critic la legislație. Încă din primii ani. De altfel, nici nu aveam patru ani de carieră și am determinat o schimbare, prin modificarea unei practici în domeniul vămilor.

Apoi, în 2004 cred că a fost un an de cotitură pentru mine. Până atunci, când vedeam taxe ne gândeam imediat cum să le ocolim. Legile erau atât de prost scrise încât aproape orice puteai să ocolești. În mai 2004, împreună cu niște prieteni, am făcut o conferință de presă în care am prezentat viziunea noastră despre reforma fiscală. Iar una dintre propuneri era cota unică pe care o vedeam între 14 și 18%. Pe care cei din PNL au acceptat-o foarte ușor, fixând-o la 16%. Am pus umărul la implementare în decembrie 2004. Atunci mi-am dat seama că se poate să ne fie bine și fără să fentăm legile. De atunci, tot ce am făcut a fost în sensul lărgirii bazei de impunere, a modernizării legislaţiei.

Am scris sute de articole, am scris chiar şi o carte, “Despre fiscalitate şi competitivitate”, lansată la începutul lui 2012, carte în care am încercat o abordare practică. Fiecare capitol este despre o problemă şi soluţiile de remediere a acesteia. Fiecare capitol are 2 secţiuni. În prima am descris problema, am explicat inconvenientele şi am propus soluţia de remediere, iar în cea de-a doua secţiune am propus textul de lege care să implementeze soluţia descrisă. Unele propuneri sunt deja în Monitorul Oficial, altele nu încă (zâmbeşte).

Ați fost secretar de stat în Guvernul condus de Dacian Cioloș, vă gândiți să vă întoarceți într-o astfel de poziție?

Ține foarte mult de ce pot face. Nu exclud o implicarea în zona politică, chit că este doar pentru a-mi pune la dispoziție cunoștințele în mod voluntar. Însă, puţin probabil în executiv. Pentru că asta presupune, ca și în perioada amintită de tine, suspendarea din profesie și am o datorie faţă de echipa mea. Atunci ne-a fost destul de greu pentru că orice om are rolul său într-o echipă. Și atunci când cineva pleacă, lumea suferă. Dar, evident … „never say never / niciodată să nu spui niciodată”, nu ştii ce îţi oferă viaţa.

În 2016, am acceptat propunerea să intru în Guvernul Cioloș, ca secretar de stat la Finanțe. Am luat această decizie condiționând-o de un set de măsuri în care credeam cu tărie. Din nefericire, însă, oamenii s-au răzgândit exact atunci când trebuia să le implementăm. A fost o perioadă destul de grea pentru mine. Din cauza ideii mele cu mutarea contribuțiilor la angajat am fost beștelit, criticat, am fost făcut fascist, ticălos de către liderii de atunci ai PSD-ului. Dar la nici două luni, ideea mea a fost preluată în programul lor de guvernare.

Cum arată familia, vacanțele și visurile lui Gabriel Biriș, inginerul ajuns unul dintre cei mai cunoscuți avocați

Ce a stat la baza acestei idei?

Cred că nu ar trebui să divizăm nația cu tot felul de excepții sau tratamente preferențiale. Sarcina fiscală ar trebui să fie așezată exclusiv în funcție de cât câștigăm, nu de cum o facem. Dau un exemplu apropo de pervertirea nației prin legislația fiscală: toată lumea știe că jumătate din cât câștigă un angajat se duce pe impozite și taxe, dar acest lucru nu se întâmplă și pentru un freelancer. Eu sunt avocat, iar veniturile mele sunt considerate a fi venituri din activități independente, așa că am ajuns ca nivelul meu de contribuții să fie de trei ori mai mic decât al secretarei mele. Pe de altă parte, contribuțiile implică contra prestații. Și iar nu e ok, dacă ai trei surse de venit nu ar trebui să plătești CASS de trei ori,  doar nu te îmbolnăvești de trei ori. Și tot așa. Baza de calcul a contribuţiilor trebuie plafonată la un nivel rezonabil, maxim 3 salarii, în funcţie de suma veniturilor. Ideea s-a implementat, dar s-a făcut greșit. Iar inechitățile s-au accentuat.

Cum poți modela o nație prin fiscalitate? Pe drumul drept pui bariere. Drumul drept = contractul de muncă. După care, creezi potecuțe – PFA-uri, drepturi de autor, venituri din activități independente, microîntreprinderi, etc. Iar aici pui capcane, adică posibilitatea ANAF-ului de a retracta veniturile respective. Iar atunci când tu te știi cu musca pe căciulă, devii complice. Și uite așa pervertești moral o nație, prin acordarea de privilegii

Ați avut vreodată vreun model? Sau aveți?

Imediat după Revoluție, mi-a plăcut foarte, foarte mult de domnul Rațiu. S-a ratat o șansă enormă atunci. Nu a fost înțeles. Venea dintr-o altă lume. Am o mare admirație pentru oamenii care au suferit pentru convingerile lor, precum Maniu, Coposu sau Brătienii. Acești oameni au făcut România modernă. Nu avem cum să nu ne uităm cu mândrie la ei. Iar atunci când citești și înțelegi prin câte au trecut pentru a-și dedica viața acestei țări, nu ai cum să nu îi admiri. De asemenea, un alt personaj despre care se vorbește, mult mai puțin, este Eugeniu Caradea. Este omul care practic a făcut Banca Națională. A fost omul din umbra lui Brătianu. Și este, în mod cert, un alt om pe care îl admir.

Sunt foarte mulți oameni de la care ar trebui să învățăm. Din păcate, însă, nu prea îi mai regăsim în istoria noastră modernă. Acum se vede o înclinare foarte mare spre compromis. Pe de altă parte, lucrurile nu au cum să se schimbe peste noapte. Trebuie să ținem cont de faptul că avem un handicap istoric prin faptul că elitele României au fost omorâte de comuniști. Iar cei care au venit după, au crescut fără modele.

Dacă ați putea să vă întoarceți în timp, ce ați schimba?

În istoria recentă … hmmm … s-au făcut foarte multe greșeli în anii ’90, plecate tocmai din lipsa de înțelegere a importanței garantării dreptului la proprietate sau a creării unui cadru propice pentru investiții românești sau străine. Cred că o mare greșeală a fost Legea 18 care practic a transformat agricultura românească într-una de subsidență. Și asta pentru că succesul depinde de scală, dacă nu poți să faci mare un business, atunci acesta este doar unul de subsidență. Cred că CAP-urile trebuiau transformate în societăţi pe acţiuni şi acţiunile date foştilor proprietari.

Pe de altă parte, aruncarea de bani în piață în aceeași perioadă, a creat inflație și a fost o altă mare greșeală. Se închidea o mină, oamenii primeau zeci de salarii compensatorii. Erau fericiți. Aruncau cu banii primiți într-o piață care nu avea ofertă. Aşa a apărut hiperinflaţia, au sărăcit oamenii şi s-a distrus cultura economisirii. Dacă toți acei bani se foloseau pentru a crea infrastructura, atunci vorbeam altfel astăzi. În general, perioada respectivă a dezvoltat o atitudine greșită față de muncă. A dat impresia că poate să îți fie bine fără să muncești. Că pot să îți pice din cer bani. Sau că îți poate da statul suficient cât să trăiești bine. Să faci o golănie, o șmecherie. Iar astăzi tragem ponoasele acelei perioade.

Lucrați foarte mult, vă implicați în tot felul de proiecte, mai aveți timp și pentru dumneavoastră?

Da, ultima activitate ”extracuriculară” în care m-am implicat este ReadyNation, un ONG care are ca scop determinarea de politici publice serioase în domeniul educaţiei timpurii. Primii 3 ani de viaţă sunt cei în care se creează majoritatea sinapselor în creier, din această cauză educaţia în perioada aceasta este extrem de importantă, precum temelia oricărei case. Nu putem să nu fim preocupaţi de asta dacă suntem responsabili.

Găsesc însă timp şi pentru mine. În viaţa personală, este foarte important echilibrul. Le spun și colegilor mei adesea „guys, get a life / colegi, aveți grijă de viața voastră personală”. Este foarte important să ai familie – să faci copii pe care să îi educi bine și cu cât mai mulți, cu atât mai bine (zâmbește). Pentru mine echilibrul este vital, de aceea îmi fac mereu timp, cu mici excepţii inevitabile, pentru familie, pentru copii, pentru hobby-uri.

Oricât de ocupat aș fi, sunt acasă după ora 19. Serile sunt pentru ei, weekendurile sunt tot în familie. De altfel, deși muncesc mult, am fost alături de cei doi copii ai mei atunci când au făcut primii pași, când au spus primele cuvinte. Atât eu cât și Ema, soția mea, ne implicăm foarte mult în educația lor, încercând să îi ținem cât mai mult departe de gadget-uri. Avem o fetiță de 8 ani și un băiat de 12 cu care facem temele. Eu mai mult la matematică și la fizică. Ema mai mult la literatura română, istorie, geografie. Încercăm să le cultivăm pasiunea pentru lectură.

Vă place să citiți?

Da, foarte mult. Dar când eram eu mic erau alte vremuri. Nu aveam atât de multe opțiuni, așa că principala activitate extra școlară era asta. Citeam orice îmi cădea în mână, nici cărţi nu prea se găseau.

Vă moștenesc?

Citesc destul de mult, dar din păcate încă niciunul nu vrea să se facă avocat (râde). Sunt încă mici, oricum. Tudor are abilităţi către partea tehnică și ar vrea să fie pilot. Noi nu suntem chiar entuziasmați de asta pentru că piloții au o viață mai mult pe drumuri, iar echilibrul pe care ți-l dă familia este greu de înlocuit cu altceva. Iar Ilinca este balerină, pianistă și, la fel ca Tudor, învață foarte bine, însă nu ştie încă ce vrea să facă. Rolul nostru este să le dăm instrumentele necesare să îşi descopere pasiunea şi să facă din ea o profesie. Numai dacă iubeşti ceea ce faci poţi excela.

Apropo de citit, ce alte pasiuni mai aveți?

Îmi place mountain bike-ul și asta necesită mult timp pentru că trebuie să mă duc pe coclauri … în București nu prea avem așa ceva (râde). Chiar acum în aprilie am făcut o nebunie: am plecat o săptămână în Croația la „4 Islands” – un concurs de MTB incredibil de frumos, organizat pe patru insule diferite. Superb! Cel de-al doilea hobby este schi-ul, iarna.

Ce simțiți atunci când sunteți pe bicicletă?

Este o eliberare totală. Te lupți cu tine să urci o crească sau să treci prin noroi. Să cobori întreg panta următoare. Îmi place să mă duc la concursuri, nu pentru premii că la 50 de ani, nu mai poate fi vorba de așa ceva (râde), ci pentru a mă bucura de momentele acelea. Și pentru a sta alături de oamenii din această comunitate excelentă.

Cum v-ați descoperit această pasiune?

M-a luat un prieten pe un traseu acum vreo 10 ani. Am slăbit și m-am apucat de mountain bike. Criza bărbatului de 40 de ani (râde).

Îmi povesteați despre soție, cum v-ați cunoscut?

A fost blind date (râde). Am o soră geamănă care este medic. Ea mi-a vorbit despre o colegă nouă, iar eu i-am zis hotărât „dă-mi numărul ei”. Nu a fost chiar așa simplu. Nu mi l-a dat direct, a întrebat-o înainte. Ne-am cunoscut de Dragobete, în 2002. Și am cerut-o în căsătorie de ziua mea, tot în 2002.

Așa repede?

Dragobetele este în februarie. Ziua mea este în octombrie. Deci, da, destul de repede (râde). Dar am știu de la început că „she is the one / ea este aleasa”. Aveam 33 de ani atunci. Ne-am căsătorit anul următor. Peste alți trei a venit primul copil, Tudor. Și peste alți trei și jumătate a venit al doilea copil, Ilinca.

Dar vă mai amintiți cum ați cerut-o în căsătorie?

A fost frumos … era ziua mea și am întârziat pentru că fusesem la un eveniment. Evident că nu a înțeles cum de am întârziat și de ziua mea. Ema este chirurg și știe ce înseamnă să ai o viață profesională agitată, dar a fost foarte dezamăgită că am lăsat-o să mă aștepte de ziua mea. Însă, de fapt, eu mă dusesem la evenimentul respectiv pentru că avea loc într-un hotel din București și, cum nu avusesem timp să iau inelul, știam că acolo este un magazin de unde puteam să îl cumpăr. Așa că, a fost supărată când m-a văzut, dar apoi a început să plângă de fericire. Nu putea să mă refuze de ziua mea (râde).

Cum se înțelege un avocat cu un doctor?

Amândoi știm ce înseamnă să avem o viață profesională încărcată. Dar știm, totodată și cât de important este echilibrul. Cred că viața este cum ți-o faci. Atunci când ne întâlnim cu avocații mei, îi este mai greu Emei pentru că noi vorbim despre legi, taxe. Și invers, atunci când ne vedem cu medicii ei, eu trebuie să mă adaptez la discuțiile lor. Dar găsim noi cumva niște subiecte comune (râde).

Sunteți un om fericit?

Absolut. Fericirea vine tocmai din acest echilibru. Am o familie frumoasă. Am o echipă excelentă la birou. Am prieteni de calitate. Există evident și greutăți, dar, în final, important este să fim împreună, să rămânem uniți, să menţinem echilibrul.

Vă place să călătoriți?

Da, enorm. Și o facem de fiecare dată când putem. De exemplu, săptămâna trecută am fost la o conferință pe tema fiscalității la Dublin și am mers împreună cu Ema. Încercăm să legăm drumurile pe care le facem cu viața profesională, cu ceva zile libere în care să stăm împreună și să ne plimbăm. Să vedem locuri. Să cunoaștem oameni.

Mai reușesc, din când în când, să ies și doar cu soția. Dar, în general mergem împreună cu copiii în vacanță. Doar de Paşte în 2016 a trebuit să stau acasă. Ei au fost în Singapore şi Malaysia. Iar eu am rămas acasă. Aveam de terminat de scris ordonanţa aia pentru care am fost beştelit de cei care mai apoi au copiat cu neruşinare, din păcate trunchiat, aşa numita “revoluţie fiscală” .

Altfel, mergem mai mereu împreună. Am văzut aproape toată Europa, pe care o ador. Câte puțin din Asia. Și, am o tradiție cu fiul meu – mergem la schi doar noi, băieții. Dacă vara ne place să mergem cu bicicletele, iarna ne place să ne dăm cu schiurile. Și toți o facem foarte bine, ceea ce din nou este foarte fain pentru că așa putem fi împreună.

Vorbiți foarte frumos despre străinătate, v-ați gândit vreodată să plecați din țară?

Niciodată. Aici sunt ai mei: familie, prieteni, rude. Am o profesie care îmi place şi pe care o practic împreună cu echipa pe care am creat-o. Din fericire, nici Ema nu a vrut niciodată să plecăm din țară. Şi ea îşi iubeşte meseria de chirurg ortoped şi, în ciuda lipsurilor, “repară” oameni într-un spital public. Nu se pune problema. Aici este acasă.

Și ultima întrebare, Gabriel Biriș, ce vă doriți de la viitor?

Îmi doresc să îmi văd cei doi copii pe drumul lor. Asta ar însemna că mi-am făcut bine treaba. Aș vrea ca business-ul să meargă la fel de bine, eventual să creștem și mai mult. Iar pentru țară, îmi doresc să fim mai responsabili și mai implicați în construirea unui viitor frumos în ţara noastră, să ne certăm mai puţin şi să muncim mai mult. Şi să fim sănătoşi (râde).