„Ar trebui ca fiecare dintre noi să creștem copiii altora. Sunt ferm convinsă că așa ar fi cel mai bine pentru toată lumea. Am face o treabă extraordinară. Tragedia e cu ai noștri” - Alexandra Rusu, scriitoare și editor
Alexandra Rusu este autor, dar și manager de editură. Cum se îmbină cele două? Rolul de manager a început ca o provocare și a constatat că i se potrivește foarte bine. Autorul din ea suferă însă. Pentru că nu mai are timp să scrie, dar și pentru că este o fire superstițioasă… iar asta o ține departe de condei, de multe ori.
Ce anume îl face pe un om care e structurat, construit ca om de carte, un căutător și în același timp un exprimator de idei, să devină manager de editură?
Alexandra Rusu: Nevoia, dar nu un soi de nevoie pragmatică. Mai degrabă o nevoie de maturitate – nu mă refer doar la vârstă – ci la maturitatea de a publica lucruri în care crezi cu adevărat, și nu doar per ansamblu sau ca idee, ci fiecare în parte și unde poți avea putere de decizie 100%. Și ar mai fi și nevoia de a crește o echipă și de a crește într-o echipă pe care, tot așa, să o poți alege. Ceea ce e un lucru foarte valoros. Stăm la masă oameni de vârste diferite și cu experiențe diferite și nu există o perspectivă care e a experienței și o perspectivă care e a lipsei de experiență. Ele se întâlnesc foarte frumos și toate așteptările sunt întoarse invers, pentru că uneori de pe partea inocenței vin lucruri mai degrabă cu plasă de siguranță sau, mai degrabă, care joacă în zona sigură și, de pe partea cealaltă vine pofta de risc. Alteori, bineînțeles, vârstele își respectă clișeul. A fost nevoia de a publica titluri în care chiar cred cu adevărat și le găsesc o misiune socială. În cazul meu chiar cred că e o misiune de educare prin psihologie practică de rezolvarea unor probleme cu care se confruntă foarte mulți părinți, majoritatea părinților. Asta e zona pe care începem, dar ea nu va fi singura.
Mai sunt și alte întrebări pe care atât experiența de om, cât și cea de cititor m-a condus spre ele și care se referă la societate, în general. De exemplu, la felul în care avem acces la informație – ăsta e un lucru care mă preocupă de foarte mult timp – și la ce informație, ce anume vedem în feed-ul nostru și ce mecanism e în spatele lui care îl alcătuiește. Și când zic feed mă refer la orice formă de social media, dar mă refer și la feed-ul informal, adică la conversațiile noastre cu prietenii. Asta în pandemie s-a acutizat extraordinar pentru mine. Atunci am devenit foarte conștientă de lucrurile pe care le citesc și le consum. Aveam senzația că ajunge la mine o informație pe care o controlez destul de bine, că am o bulă pe care o cam știu și ajunge un anumit fel de informație care este cam așa cum vreau eu. Și m-am trezit că nu e deloc așa și că e o bulă. În rest, surprizele au fost foarte mari și am început apoi să caut la oamenii din jurul meu de unde își iau ei informațiile strict în legătură cu ce ne interesa pe noi în acel an și jumătate foarte complicat, de la primele luni de lockdown până la final, cu toată povestea legată de vaccinuri. Atunci mi-a devenit foarte clar că lucrurile care ne învrăjbeau – adică purtăm mască, nu purtăm mască, ne vaccinăm, nu ne vaccinăm, există Covid, nu există Covid-ul – ajungeau la noi pe niște căi care pentru fiecare erau bine bătătorite și deja învestite cu încredere. Și atunci am început să-mi pun problema mecanismului mai pe larg, și nu doar pe lucruri de viață și de moarte, cum a fost ăsta, ci și pe lucruri de zi cu zi, care par inofensive, dar s-ar putea ca, puse împreună, cap la cap, sau pur și simplu așteptând momente mai grave, care să încline balanța mai radical, să devină foarte importante.
Asta e o altă dimensiune a Zyx Books, de care ne vom ocupa la anul. Vor fi cel puțin două cărți care vor avea legătură cu locurile din care ne luăm informația și ce este în spatele lor: una dintre ele este de jurnalism, cealaltă va fi legată de inteligența artificială. Alte zone de explorat foarte importante și unde mi se pare că încă e mult loc de discurs public în România sunt sănătatea mintală – sănătatea mintală a familiei și a persoanei, apoi starea de bine. Ca să traduc un barbarism printr-un alt barbarism, acel wellbeing despre care tot vorbim, dar pe categoria asta sunt foarte multe feluri de cărți. Unele dintre ele sunt niște cărți scrise pe rețetă, care nu aduc mai mult decât o serie de teme de pe Facebook sau un articol de blog. Dar altele, în mod surprinzător, nu sunt așa. Sunt destul de bine documentate și din practica de psiholog, de cele mai multe ori. Și e puțin mai multă responsabilitate să pui o temă într-o carte, decât atunci când o povestești pe Facebook sau chiar și într-un podcast, pentru că odată implici niște oameni care curatoriază respectivul subiect – deci nu e chiar așa că doar dai post și atât și face parte din jobul lor să valideze sau să invalideze informația, ce ai făcut tu acolo – și apoi pentru că atunci când tipărești 3000 de exemplare sau 10000 sau 1000 din ceva, nu mai poți să dai delete sau să dai jos de pe net, cum faci cu podcastul . E și o chestiune de responsabilitate, apropos de publicarea de carte și care cred că rămâne, în cea mai mare măsură, și mă bucur că e așa.
Te provoc să-mi spui povestea acelui moment în care te-ai hotărât să pornești pe cont propriu?
Alexandra Rusu: Zyx Book nu e editura mea. Adică eu nu sunt ownerul ei, sunt doar General Manager și Director Editorial, dar sper ca la un moment dat să ajung să fiu partener în această editură și cred că e foarte posibil. Dar e important de zis că nu-i a mea. E ca și copilul meu, e real tot ce am povestit, adică deciziile sunt la mine și sunt foarte liberă pe ele, dar nu știu dacă aș fi avut curajul să pornesc de la zero. Ca momentul despre care tu spui să existe cu adevărat ar fi trebuit să se alinieze multe lucruri care pentru mine nu s-au aliniat. Mi-am dorit mereu și cumva am încercat, am testat, dar m-am oprit mereu undeva pe drum. Ce s-a întâmplat, de fapt, ca să existe Zyx Books a fost o întâlnire foarte faină cu un om cu multă experiență în industrie, cu Dragoș Vâlcu – nu în industria cărții, ci în industria media, în producție de film și în publishing online – și a fost un serendipitity, pur și simplu. Eu am auzit o conversație la telefon a cuiva care vorbea cu el. În dimineața aia mă trezisem și aveam o idee care mă rodea, cu sursele de informare. Era în perioada postpandemică și aveam ideea asta de a face un site de știri pentru copii, care mă obseda.
Aveam un întreg plan pe tema asta și căutam pe cineva căruia măcar să i-o povestesc. Și, auzind conversația, nu știu ce mi s-a legat, pur și simplu am luat telefonul și am povestit unui om pe care nu-l văzusem niciodată ideea asta mea cu site-ul de știri și el mi-a spus scurt: nu cred că se susține, cel puțin eu n-aș investi în ea. Dar ia spune-mi tu ce ai mai făcut? Și am mai vorbit încă două ore și, de aici încolo, a fost o chimie, o sincronizare foarte bună. Eu cumva voiam să ies, căutam să ies din publishingul tradițional și exploram, iar el căuta pe cineva care să îi preia un proiect de publishing, pe care el îl considera minuscul, și anume câteva cărți de parenting apărute la editura ”Totul despre mame ”, cărora deși nu le-a dat nimeni foarte multă atenție cu adevărat, ele s-au vândut foarte bine și au ajuns la generația mea de mame și chiar au schimbat ceva. Cu autori foarte buni, chiar revoluționari la momentul ăla, cum era spre exemplu Alficon, care a venit și a schimbat paradigma. A propus ceva în parenting destul de nou. Avea acest pilot de editură și se gândea cum să ducă mai departe. Întâlnirea asta între cineva care caută să iasă din publishingul tradițional și cineva care caută cum să dezvolte o nișă a fost foarte bună. Și ne-am apucat să desenăm împreună. Procesul a fost destul de lung, a durat câteva luni. Am explorat cu adevărat și ideea, dar ce mi-a plăcut foarte mult a fost că am explorat felul în care ne potrivim în alte feluri decât ”eu am nevoia asta și tu ai putea să vii să pui acolo o piesă de puzzle”, ci ca plan de viață, adică să nu fie un proiect pe termen scurt. Nu asta căutam niciunul dintre noi. Am analizat și din punct de vedere profesional, ca nivel dacă se potrivesc lucrurile. Pentru că una e să lucrezi într-o editură mare, cum lucram eu în momentul ăla, să ai o echipă medie spre mare, alta este să începi singur, să lucrezi singur – cum de altfel am făcut șase luni. Era, de fapt, un proiect semi-antreprenorial.
Zyx e un fel de start-up. A trebuit să văd dacă într-adevăr eu îmi doresc asta și chiar vreau s-o fac long term . Sigur că e proiect nou, fresh start, am început de ziua mea, în septembrie, totul se alinia, dar după aia nu e foarte ușor. Trebuie să vezi ce a fost înainte, să faci curățenie în ce a fost înainte, să vezi ce păstrezi, ce arunci, ca la orice curățenie, și după aceea să te apuci să construiești. Iar asta nu o faci având o echipă căreia să-i spui ce să facă, ci absolut singur. Așa a fost înțelegerea – că mai întâi o să avem un plan foarte bine structurat și abia apoi vom începe să luăm oameni și să ne dezvoltăm. Și cum e totul în industria cărții, a fost destul de lent procesul, cu de toate. Adică și niște blocaje, dar pe care nu le-am receptat neapărat ca atare – și în continuare nu le prea receptez ca atare – și foarte hrănitor, pentru că lucrurile au avut timp să se așeze și mai ales când am început să aducem oameni la masă, oameni în echipă, a fost extraordinar pentru că am adus exact oamenii pe care i-am dorit. Pe unii îi cunoșteam dinainte și mi-am dorit întotdeauna să lucrez cu ei, doar că nu a fost momentul, iar pe alții i-am cunoscut acum și a fost extraordinar, pare că lucrăm împreună de 10 ani și lucrăm împreună, de fapt, în formula asta, de două sau trei luni, în formula completă cinci.
Ce zice scriitoarea în timpul ăsta? Suferă că nu mai scrie?
Alexandra Rusu: Da, da absolut. Dar eu foarte mult timp n-am avut curaj să scriu nimic, deși undeva acolo lucrurile mai dădeau pe dinafară într-un fel sau altul, adică mai simțeam nevoia să încep ceva, dar n-am avut niciodată curajul chiar s-o fac. Într-un fel aproape superstițios – încă nu m-am lămurit de unde vine superstiția asta a mea personală că dacă scriu ceva în care chiar cred, lucrul ăla chiar o să se întâmple. A fost ceva care mi s-a întâmplat într-adevăr când eram mică și eram pasionată de citit și de scris și s-a întâmplat lucrul ăsta o dată sau de două ori și lucrurile care s-au întâmplat au fost mai degrabă în registru negativ. Și ultima oară în facultate.
Ce s-a întâmplat atunci?
Alexandra Rusu: Am scris o piesă de teatru care se numea Human Interior Design – Design Interior Uman și era vorba despre doi oameni, un cuplu, care încearcă să-și schimbe unul altuia configurarea interioară, care era făcută sub formă de design interior de camere. Cred că eram un pic influențată și de niște filme la care mă uitam în momentul ăla, cum ar fi Reconstruction – un film danez, dar și bineînțeles de relația de cuplu pe care o aveam în momentul respectiv. Și felul în care se termină piesa – printr-o despărțire apocaliptică – s-a întâmplat și în viața reală. Și cred că a fost ultima oară pentru vreo 15 ani în care am scris ceva. Mulți ani mai târziu mi-am dat seama că am undeva o superstiție de genul ăsta: mi-e frică să scriu despre lucruri grave sau tragice sau care uneori sunt efectiv de ordinul imaginației, de teamă să nu se întâmple, să aibă o reverberație în realitate. Nu știu în continuare cum o să rezolv asta.
Barajul acesta a crăpat totuși, niște firișoare au început să se scurgă pe acolo mai întâi cu niște povestiri și după aceea cu această carte – Cartea năsoaselor – care eu cred că e o carte de care se pot bucura poate și copiii, anumiți copii mai mari și copii cu un anumit fel de umor și de imaginație. Cu siguranță nu orice copil, ci cei tentați de o anumită parte mai întunecată a imaginației și de umor, care nu e foarte ușor de decriptat pentru un copil. Eu vreau să cumpere lumea cartea asta și s-o citească, dar vreau să spun și ce este. De exemplu, pe Good Reeds am citit niște recenzii groaznice, care cred că probabil te-ar putea face să te simți foarte prost, dar cumva nu mă simt deloc prost. Îmi dau seama că e o problemă de așteptări. Adică dacă tu ai cumpărat cartea asta în ideea că o să te distrezi sau copilul tău o să râdă în hohote sau sunt niște prințese cu nasuri mari, care se ciocnesc nas în nas și cad pe spate cu poalele în sus, dar ea nu e. Realitatea e că mie mi-a fost teamă să scriu cu adevărat ceva pentru adulți și atunci am găsit această struțo-cămilă. Mi-a fost teamă din motivele pe care le-am spus mai devreme și probabil și altele legate de autodezvăluire.
De fapt, povestea din Cartea năsoaselor îmbracă o experiență evident personală și pe care eu am avut-o în copilărie legată de frumusețe și urâțenie și cum lucrurile se pot schimba – bineînțeles, nu peste noapte, ca în năsoase – dar într-un timp destul de scurt pentru tine ca ființă umană, care n-a petrecut foarte mult timp pe planetă și să devii dintr-un copil care a fost foarte diferit de ceilalți fizic vorbind – mai degrabă pe partea urâtă sau monstruasă a lucrurilor – într-o adolescentă căreia i se lipește mereu eticheta asta ”ce frumoasă ești”, apoi într-o studentă care nu mai e deloc frumoasă, ci e iarăși într-o altă perioadă și tot așa. Sunt niște răsturnări foarte ciudate de situație pentru același om, într-un interval de timp destul de scurt și în care ești foarte necopt. Acum aș spune că nu contează evident atât de tare eticheta pe care o primești, dar în copilărie și în adolescență contează din păcate foarte tare, te definește și are și un impact asupra relațiilor tale și sociale și de toate felurile. Cred că merită explorat subiectul și cumva merită să le spunem și copiilor într-un fel pe care ei să-l înțeleagă ușor că sunt niște lucruri primite aceste etichete și ceva super important este că ele se pot schimba foarte ușor.
De ce ai scris-o?
Alexandra Rusu: Ca să mă eliberez de o poveste pe care o aveam înăuntrul meu, dar nu îndrăzneam să o spun ca atare. Nici acum nu știu dacă ar avea sens o spun ca atare, fără să o îmbrac în niște straturi care să o facă mai accesibilă celorlalți. Așa că am îmbrăcat această poveste a mea personală și am simțit nevoia s-o fac pentru copii, pentru că experiența despre care vorbesc începe și își are rădăcinile în copilărie. Nu cred că mi-a ieșit o carte pentru copii, cât mi-a ieșit o carte pentru copii și adulți cu un anumit fel de umor și de imaginație. Nu are neapărat niște bariere de vârstă. Cred că nu e pentru copii foarte mici cu siguranță și probabil nici pentru adulți care n-au niciun fel de chef de joacă sau de exercițiu al absurdului.
De ce crezi că rămânem în această opacitate care ne împiedică literalmente să vedem asemănările dintre adolescenții noștri și felul în care eram noi ca adolescenți?
Alexandra Rusu: Cred că e aproape imposibil să ne ieșim din rolul de părinți. Am și această teorie, pe care o spun în glumă și ea este o glumă, dar în ideea din spate chiar cred. Și anume că ar trebui ca toți să creștem copiii altora. Sunt ferm convinsă că așa ar fi cel mai bine pentru toată lumea. Am face o treabă extraordinară. Tragedia e cu ai noștri. Adică nu că ai unghiuri moarte, aproape mi se pare că acolo unde ai un unghi bun e ceva extraordinar, e o minune dacă ți se deschide un pic perspectiva. Cred că de aici vine – avem o imposibilitate de a-i vedea pe copiii noștri ca pe altceva decât copiii noștri și anume niște adulți în devenire sau niște ființe sexuale sau pur și simplu niște ființe foarte foarte diferite de noi. Și atunci nici măcar terenul comun nu-l mai găsim, pentru că noi suntem atât de părinți încât n-avem niciun fel de teren comun cu această ființă revoltată, confuză, agresivă și așa mai departe, cum pot fi ei de foarte multe ori. Nu știu cum să umblăm. Probabil că în terapia personală pentru cei care vor și pot sau în analiza de sine pentru cei care iarăși pot să facă singuri, să reușim și probabil că ne mai ajută și anumite cărți. Pentru că atunci când te documentezi, când te informezi și începi să lucrezi din partea ta mai rațional, adică să faci legături între informațiile pe care le citești și realitate, mi se pare că un pic te mai poți depărta de tine.
De ce ați scos voi această carte ”Oops, pubertatea!”? Ce ți-a plăcut ție la această carte și care crezi că e schimbarea pe care o aduce ea?
Alexandra Rusu: Fără îngrijorare și anxietate nu există viață. Pentru mine, cuvântul ăsta pubertate e peiorativ, pentru că în perioada respectivă – între 10 și 15 ani – orice emoție pe care o manifestam acasă era imediat etichetată cu ”las-o în pace, e la pubertate”. Ca și cum totul are o explicație hormonală care e foarte clară și pe dedesubt nu mai este altceva decât această pubertate pe picioare, care este și ceva dezgustător. Adică nu era aplicată vreodată eticheta asta într-un fel pozitiv. Și a rămas așa cuvântul ăsta pentru mine, până la această carte. Pe mine m-a frapat, ca editor, faptul că autoarele au insistat la acest cuvânt și nu la adolescență, care e și mai sexy și are și coteul emoțional care interesează pe toată lumea mult mai tare, adică pare mult mai rotund, și m-a incitat foarte tare. Titlul în engleză nu conține cuvântul pubertate, dar ele se referă la puberty și au și un podcast care tot așa se numește în toată cartea. Titlul original este This is so Awkward, de aici și Oops al nostru, care încearcă să redea puțin acest awkward pe care-l tot spun adolescenții și pe bună dreptate.
Cu ideea asta de pubertate, la mine conotată negativ și, în general, doar fiziologic, am deschis cartea și am descoperit teza revoluționară a cărții – ideea asta de pubertate nu sunt acei doi – trei ani în care îți apare păr pe corp, îți cresc sânii și ai coșuri, e mult mai mult decât atât. Chiar și din perspectivă fiziologică nu mai vorbim de impactul emoțional, dar și fiziologic vorbind lucrurile, sunt mult mai complexe. Ce e interesant e că una dintre autoare e medic pediatru și de aici vine această perspectivă în primul rând fiziologică, iar apoi se continuă, bineînțeles, și cu restul consecințelor pe toate planurile. Dar autoarele spun că pubertatea începe azi mai devreme în medie cu doi ani – adică în loc de 10, opt ani – și se termină mai târziu – adică în loc de 15, 18 ani. Asta înseamnă că avem de-a face cu un întreg deceniu al groazei. Sigur, nu înseamnă că la un singur copil durează un deceniu, dar înseamnă că în intervalul 8-18 se pot întâmpla și se vor întâmpla lucrurile descrise în carte pe larg – de la acnee la creșterea sânilor, la descoperirea identității de gen și a identității sexuale ulterior, la toane sau schimbările de dispoziție care sunt foarte fluctuante la adolescenți, la rebeliunea adolescentină, care e – spun autoarele – binevenită și absolut normală și nu trebuie niciodată inhibată, pedepsită sau corectată într-un fel care să îl handicapeze pe viitorul adult – și la problemele mult mai grave, spre care adolescenții sunt predispuși pentru că acționează în principal instinctiv și atunci sunt mai predispuși dependențelor de orice fel: de ecrane, vaping, alcool, droguri mai serioase, din păcate. La toate aceste lucruri se referă cartea și este foarte ușor de urmărit și are o structură care te ajută să reții foarte multă informație. De exemplu, partea fiziologică este descrisă într-un fel care pentru generația noastră de părinți mie mi-a lipsit genul ăsta de descriere. Adică deși am citit tot ce am putut pe temele adolescenței, nu am avut atât de multe surse. Fiecare capitol începe cu informații, explicații științifice despre ce se întâmplă în corp – și nu așa cum le auzi în curtea școlii, ci cu numele lor adevărate, științifice în așa fel încât să le desprinzi de rușine și de presiunea colegilor și să le înțelegi așa cum sunt ele: niște procese din corp. Și asta e foarte important pentru părinți, care uneori poate chiar nu știu să le explice cu adevărat până la capăt, așa ca un medic. Apoi partea pe care o promite cartea chiar în subtitlu și anume ce impact au aceste transformări asupra vieții copilului tău, cum arată lumea lui în minutul ăsta, cum arată apropo de schimbările astea, ce se întâmplă în social media, ce se întâmplă la școală, ce se întâmplă pe stradă, apropo de lucrurile astea și cum să vorbești cu el despre asta. Să zicem că aflăm ce se întâmplă în lumea copilului tău, într-un fel sau altul, dar cum le adresezi. Asta e o problemă importantă și sfaturile unui pediatru și ale unui trainer în pubertate, un specialist în pubertate – cealaltă autoare este expert în pubertate, spune ea, adică are experiența a foarte multe ateliere cu părinți de adolescenți. De aici a venit și podcastul lor care apoi a dat naștere cărții. În ultimii 10-15 ani au avut toate aceste discuții și ateliere cu părinți de adolescenți și au scris cartea ca rod al acestei experiențe. Sunt lucruri cu care ne putem identifica și conecta foarte ușor noi, ca părinți.
De ce am ales cartea? Pentru că mi se pare că umple un gol important. Lipsea din discursul public genul ăsta de abordare și mai ales din punct de vedere fiziologic – ce se întâmplă cu copiii noștri în această perioadă. Mai sunt cărți despre viața emoțională a adolescenților, despre dependențe, sunt cărți nișate, dar o carte care să privească rotund toată povestea și să înceapă de la fiziologie nu există. Ce s-a întâmplat în ultima săptămână și jumătate de când a apărut cartea pe partea asta chiar confirmă că oamenii aveau nevoie de un instrument de tipul ăsta, pentru că par foarte interesați să o cumpere și s-o citească. Am ales-o pentru că lipsea genul ăsta de discurs, dar și dacă mai erau încă trei tot am fi publicat-o pentru că mi pare că oricum nu sunt suficiente cărți pe tema asta, care să deschidă discuții, să-i aducă pe oameni, pe părinți împreună. Mai avem o experiență interesantă. Mergem cu cartea asta în licee și în școli și facem întâlniri cu părinții, împreună cu doi psihologi – cu Raluca Cristian și Silvia Guțu. Facem lucrul ăsta în colaborare cu AVON și cu campania In a relationship, care în ultimii ani s-a preocupat de sănătatea relațiilor dintre adolescenți. La primul atelier au venit câteva zeci de părinți – mai degrabă puțini, adică spre între 20 și 30, dar extrem de interesați. Noi ne programaserăm o oră, iar oamenii au stat două ore și ar mai fi vrut, ar mai fi stat. La următorul atelier s-au anunțat peste 70 de părinți. Este incredibil câtă nevoie pare să fie de discuție pe temele astea.
Cum crezi că ar citi-o un adolescent?
Alexandra Rusu: Cred că nu e pentru adolescenți cartea, dar dacă un adolescent ar citi-o, m-aș bucura să pot spune că după aceea ar lăsa-o pe masă părintelui cu care nu se prea înțelege, ca să se informeze mai departe. Nu e cu adevărat pentru adolescenți. Este pentru noi ca să înțelegem lumea lor. Dar am avut însă nevoie de validarea cuiva din generația lor – nu chiar adolescent, ci cineva de 19 ani, care tocmai a trecut prin asta – și cartea conține mărturiile unor adolescenți care tocmai au terminat perioada periculoasă și se uită în urmă foarte proaspăt și vorbesc despre teme foarte delicate cum este masturbarea, pornografia, cultura sexului ocazional – noi am simțit nevoia să aducem chiar la lansare pe cineva foarte tânăr din generația lor și am avut-o pe Rada Lilea. Ea are 19 ani, este studentă la SNSPA, a citit cartea confirmă foarte multe dintre tezele și experiențele de acolo, confirmă că lumea lor arată așa și în România, nu doar în State. Sunt diverse lucruri care pentru noi sunt șocante. Unul dintre ele este că autoarele spun că accesul la pornografie pentru băieți este în medie la 12 ani și pentru fete foarte puțin mai târziu, să zicem 13 sau 14. Atât Rada, cât și Diana Stănculeanu, psiholoaga de la lansare, a spus că în România vârsta e mult mai scăzută și că, de fapt, faci cunoștință cu pornografia la șapte ani.
Ce ai luat tu ca părinte din asta?
Alexandra Rusu: Multe. Mi s-a împrospătat informația pe care o aveam despre corpurile copiilor și adolescenților, dar am aflat și multe lucruri noi – noi pentru că nu le știam eu în detaliu sau noi pentru că sunt rodul unor studii foarte noi, cum ar fi povestea asta cu de ce începe mai devreme pubertatea, de ce copiii ajung să treacă prin fazele hormonale în medie cu doi ani mai devreme decât generațiile anterioare. Și autoarele nu pretind că au un răspuns final, dar modul nostru de viață și ceea ce băgăm în corp cu siguranță are un impact puternic. Adică nu poate fi doar evoluționism – așa evoluează specia noastră, să începem să ne reproducem, să avem capacitatea de a ne reproduce din ce în ce mai devreme, că basically nu avem nevoie de asta. Avem o planetă supra aglomerată. Este mai degrabă vorba de faptul că majoritatea copiilor sunt peste greutatea normală a vârstei, sunt foarte mulți copii – nu doar în State, ci în lume și nu doar obezi, ci pur și simplu peste greutatea recomandată de medic pentru sănătate și asta se leagă foarte mult cu debutul timpuriu al pubertății. Dar nu e ceva rău, nu e o problemă că începe pubertatea mai devreme, nu înseamnă că nu ești sănătos. Copiii sunt sănătoși, doar că au pubertate timpurie, la alții e târzie. Dar nu e o problemă medicală și asta e important: nu orice lucru care e schimbat, e diferit de noi, de ce am trăit noi sau de ce am știut noi, e o problemă sau un motiv de îngrijorare. Și autoarele cărții fac diferența asta foarte bine – ce este diferit, dar nu reprezintă o problemă, ci e doar o diferență și ce e motiv de îngrijorare, când mergi cu copilul la psiholog sau când mergi cu copilul la pediatru.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
