fbpx

Căutare

Share this article

Pe Camelia Cavadia o știu de mulți ani și de fiecare dată am admirat-o nu atât pentru profesionalismul ei – care între noi fie vorba e impecabil – ci mai mult pentru ușurința cu care știe să fie om în orice situație. A lucrat aproape toată viața în PR și ai zice că e unsă cu toate alifiile atunci când vine vorba de a găsi mijloacele prin care să te convingă, însă Camelia m-a convins doar privind-o și citindu-i cărțile.

Azi a venit timpul să pun pe hârtie povestea ei pentru că e una din care, personal, am multe de învățat, dar din care, aș putea extrage o singură lecție, aceea de a avea curajul de a îndrăzni, indiferent de moment, de timp sau de conjunctură.

Camelia Cavadia se descrie ca fiind copilul cel mai plângăcios de pe pământ, un chin teribil pentru părinții ei. Însă, cineva la un moment dat a intuit această sensibilitate și a încercat să i-o canalizeze într-o altă direcție, cea a literaturii. A fost doar o fantezie de moment ce a ținut cât un ciclu gimnazial, după care a fost dată uitării. Anii au trecut, Camelia s-a angajat într-o fabrică, apoi în Pro TV, de unde a mai plecat abia după 19 ani, nu de bunăvoie, ci pentru că a fost obligată. Acela a fost momentul în care ancora ei interioară a trosnit, lăsând-o parcă să se înece în propria neputință. Dar ca un colac salvator, a reapărut la suprafață gândul ce o măcina de mult, acela de a încerca să scrie. Și așa cum mulți dintre noi facem unele lucruri de teama de a nu ne părea rău mai târziu că nu am încercat, la fel și ea, a scris o carte. Nu numai că i-a fost publicată, ci a și câștigat premiul de debut la Festival du premier roman de la Chambéry, un festival internațional de literatură, recunoscut în lumea întreagă. Colacul de salvare s-a transformat într-o nouă ancoră și, șapte ani mai târziu, Camelia Cavadia are acum patru cărți publicate, o agenție de PR și tolba plină cu povești de spus în lumea întreagă. Ultima ei carte, „Sufletul lumii” a fost lansată în urmă cu puțin timp și reprezintă prima încercare de proză scurtă pentru Cami, dar și un prilej de a duce mai departe poveștile ei și ale prietenilor ei, care altfel ar fi fost poate uitate.

Camelia, când ai scris cartea asta?

Am început-o în urmă cu doi ani și am terminat-o anul trecut în august.

Camelia Cavadia
Camelia Cavadia semnând autografe

Ai început-o în pandemie?

Da, da, da. Eu, cumva scriam o altă carte. Și la un moment dat, eram doar eu cu fiică-mea, la o căsuță, într-un mediu foarte liniștit și stăteam noi două și rememoram tot felul de amintiri din copilăria ei și ne-am adus aminte de câteva dintre poveștile pe care, ulterior, le-am și pus în carte. Fiică-mea mi-a zis: „Vai cât sunt de frumoase poveștile astea! De ce nu le aduni și tu într-o carte că e păcat de ele să se piardă?”. Atunci eu i-am zis: „Măi mamă, eu nu sunt scriitor de proză scurtă, nu știu să scriu proză scurtă și de fiecare dată când m-a întrebat cineva dacă aș scrie proză scurtă am spus cu tot sufletul nu”. Îți trebuie o anumită disciplină, e cu totul și cu totul alt gen de scriere la proza scurtă și eu consider că sunt scriitoare de roman pentru că mie îmi trebuie spațiu, am nevoie să construiesc. Tot atunci i-am spus: „Chiar îmi pare rău pentru poveștile acestea că s-ar putea să se piardă, dar nu știu, nu cred că sunt în stare să le scriu”. Și vorbind noi două mi-am dat seama că ne tot veneau în minte alte și alte povești pe care i le-am povestit, sau pe care le-am trăit noi două împreună. M-a încurajat și mi-a spus: „Hai mamă, încearcă totuși să le scrii”.

Citește și: Ioana Stăncescu, scriitoarea care a răscolit o lume întreagă cu cartea sa de debut, de la București până la Paris și mai departe. Și povestea unei copilării fericite într-o „boemă” a celebrităților vremii

Și pornind de la discuția asta, mi-au tot rămas în minte și mi-au tot venit alte povești și am zis: „Hai să încerc”. Practic, prima și a doua poveste le-am scris dintr-o suflare și mi-am dat seama că erau cumva pregătite acolo și abia așteptau să le dau atenție. Toate celelalte au venit foarte natural.

Mă bucur foarte tare că am făcut lucrul acesta în cele din urmă, pentru că și experiența scrierii a fost cu totul alta și mi-a dovedit că poți experimenta și te poți mula pe poveste fără să-ți dai seama.

Care e preferata ta? Trebuie să ai una…

E greu de spus pentru că fiecare dintre ele este legată de ceva ce s-a întâmplat cu mine sau cu prietenii mei. Aș avea „Grădina ascunsă”… E practic cea care deschide cartea asta, dar și cea care a dat naștere celorlalte. De la ea s-au înlănțuit în mintea mea toate poveștile următoare. Și mai e una foarte frumoasă, „Pune-ți o dorință”, despre care aș putea să spun că e poate cea mai dragă sufletului meu pentru că e o poveste care i s-a întâmplat fiică-mii, e ca o minune în viața noastră și, peste ani, vorbind cu ea, mi-am dat seama că, în ciuda faptului că ea era micuță și nu a păstrat foarte vii amintirile, cel puțin din punct de vedere cronologic, a rămas cu senzațiile pe care le-a trăit atunci. Iar asta m-a impresionat foarte tare pentru că ea, copil fiind, a experimentat un miracol întâlnit în viața de zi cu zi.

Camelia Cavadia
Camelia cu fiica ei

Chiar ți-e teamă că vor dispărea poveștile?

Să știi că da! Nu poveștile pe care le spunem, cele pe care le ascultă copiii sau cele pe care le ducem noi mai departe, însă, mă uit că oamenii încep să citească tot mai multe cărți de specialitate, de dezvoltare personală, e tendința asta de a te duce către ceva care să te ajute să te formezi. Nu spun că nu sunt bune cărțile de dezvoltare personală și toate cărțile de non ficțiune, dar cumva mi se pare că povestea și ficțiunea sunt lucrurile de care în general spui că nu ai nevoie, dar care ne păstrează pe noi frumoși ca făpturi create de Dumnezeu. Divinitatea din noi cred că trăiește prin artă, de orice fel ar fi ea. E adevărat, de artă chiar poți să spui că nu ai nevoie, nu e vitală, nu trebuie neapărat să te duci să privești un tablou, să citești o carte de ficțiune, să vezi un film, dar acestea sunt lucrurile care hrănesc sufletul. În sensul acesta chiar mi-e teamă că am putea deveni mult prea raționali și mult prea calculați. E adevărat că timpul e din ce în ce mai restrâns și atunci alegi ce să citești: ceva care să mă ajute să aplic în viața mea, sau ceva care să mă ducă într-o lume în care să evadez? Și atunci poate preferi să ai un câștig imediat, deși câștigul pe care ți-l aduc poveștile, mie mi se pare că este unul ce nu poate fi măsurat în cuvinte, ci doar în trăiri sufletești.

Ce vârstă ai, Camelia? Se spune? 😀

Sigur că da. Luna asta împlinesc 53 de ani. 😀

Mulți înainte, să scrii cât mai mult! 😀 Unde te-ai născut și unde ai copilărit?

M-am născut în București, dar în primii șase ani am crescut la țară pentru că ai mei erau foarte tineri, lucrau și ne-au lăsat să ne crească bunicii până la vârsta la care trebuia să mergem la școală. Am o soră mai mare cu un an și patru luni, iar în momentul în care au dat-o pe ea la școală, m-au luat și pe mine la București.

Eu cred că această carte e născută din toată bucuria copilăriei mele, bucurie pe care, deși eram copil, am asimilat-o cu tot sufletul. Întotdeauna am spus că am fost un copil crescut la țară, iar lucrul acesta cred că m-a învățat să fiu tot timpul într-o conexiune cu natura, cu lumea, cu animalele, cu cerul, cu tot ce se întâmplă în jurul nostru. Lumea la țară era foarte conectată cu tot ce se întâmpla în jurul ei, oamenii între ei, sărbătorile erau altfel și pe undeva m-a ajutat foarte mult că startul meu în viață a fost acolo, crescută cu bucuria bunicilor care aveau grijă de noi și care ne spuneau tot timpul povești.

Camelia Cavadia
Camelia în copilărie, cu părinții, sora ei și „Mamaie Aurica”

De la șase ani am rămas în București, dar toate vacanțele le petreceam la bunici. Și vezi bine, și azi, abia aștept să vină vara, să mă duc să lucrez de acolo pentru că e cumva locul cel mai familiar pentru mine, deși toată viața am trăit la București. După ce ies la pensie, îmi doresc să mă retrag și să-mi închid viața în locul în care mă simt eu cel mai bine, să fie un cerc pe care să-l închid așa cum îmi doresc eu.

Erai o mică tocilară la școală?

Să știi că eram în felul meu tocilară, dar nu am fost întotdeauna premiantă, cum era sora mea. Adevărul e că ea din clasa I până într-a VIII-a a avut numai 10 pe linie, în schimb eu am mai avut și premiul II și mențiune, deși tot timpul mi-am dorit să fiu ca ea. Tocmai de aceea învățam foarte mult, dar uite că nu aveam 10 pe linie. Cred că m-a și împiedicat o emotivitate pe care am descoperit-o și am dezvoltat-o încă din clasa I. De aceea, stau și mă gândesc că această libertate pe care am cunoscut-o la țară, într-o copilărie extrem de fericită, am pierdut-o în momentul în care am venit la București. Cred că a fost un fel de dezrădăcinare pe care nu am resimțit-o atunci, însă, mare fiind îmi dau seama că de atunci am devenit un copil extrem de sensibil. Cred că părinților mei le-a fost foarte greu cu mine pentru că plângeam foarte mult și plângeam din orice. Plângeam ore în șir, era teribil. Dacă la școală îmi spunea învățătoarea la prima oră că am greșit ceva, plângeam încontinuu până la ultima oră, ajungeam acasă și o țineam numai într-un suspin. Cu cât încercau ai mei să fie mai buni cu mine, să mă mângâie și să mă protejeze, cu atât plângeam mai tare. A fost un coșmar pentru ei pentru că nu știau ce să-mi mai spună și cum să mă mai facă să nu mai plâng. Și culmea e că de câte ori aduceau vorba: „hai măi mamă, de ce ai plâns tu ieri atâta timp, că nu e nici o problemă”, o luam de la capăt. Nu se putea discuta cu mine sub nici o formă. Nu știu de ce am avut această sensibilitate exacerbată și îmi dau seama că dacă eu aș fi avut un copil ca mine, nu știu pe unde scoteam cămașa. Trebuia să fie foarte atenți ce-mi spun, să nu mă apuce plânsul pentru că le stricam toată ziua. Uneori veneau bunicii și voiau să mergem cu toții în Orășelul copiilor. Abia așteptam, îți dai seama, dar dacă cine știe cum îmi zicea cineva ceva, eu începeam să plâng și plângeam ore în șir, fără să mă poată liniști cineva. Cred că singura soluție era să mă lase în pace și poate mi-ar fi trecut la un moment dat, dar cu cât încercau să mă împace și să-mi explice: „dar nu ți-a zis nimeni nimic, nu te-a certat nimeni…” – asta cu certatul era ceva… dacă simțeam eu că mă cerți, mă puneam pe plâns – cu atât plângeam mai tare. Îmi aduc aminte că și la școală dacă îmi zicea învățătoarea că nu am bentița aranjată, simțeam că m-a certat și începeam să plâng. Îmi era groază mie de mine și de multe ori îmi spuneam în sinea mea: „Doamne, să termin odată cu plânsul ăsta!”. După care urma suspinul 😀

Camelia Cavadia
Cami cu mama ei

Când ai început să scrii prima dată?

În primul rând am ținut jurnal mult timp pentru că simțeam foarte multe înăuntrul meu și simțeam că nu am cui să le spun. Am ținut tot felul de jurnale când eram mică. De scris, să știi că eu nu am fost genul acela de copil care să scrie extraordinar. Am scris la un moment dat poezii, prin clasa a V-a, atunci când de fapt m-a și descoperit diriginta mea, profesoară de limba română. Ea și-a dat seama că am această sensibilitate pe care ar putea să o canalizeze către ceva. Și de atunci mi-a fost mie mai ușor în viață pentru că tot ce aveam eu strâns în suflet se ducea către ceva. Foarte bine a intuit diriginta mea și m-a încurajat să fiu deschisă la ore, să vorbesc atunci când am o părere pentru că până atunci, deși știam, nu eram printre copiii care ridicau mâna. La limba română am simțit că înfloresc, că mă descoperise cineva și puteam să arăt cine sunt eu pe dedesubt.

De scris cu adevărat nu am scris niciodată.

Ce facultate ai terminat?

Filosofie și jurnalism, dar asta târziu…

Camelia Cavadia
Camelia Cavadia

Când erai deja pe salariu…

Da, exact.

Și care a fost primul tău job?

Primul meu job a fost într-o fabrică de încălțăminte, am lucrat într-o secție de făcut pantofi manual, după care am lucrat câteva luni pe bandă și cel mai mult – din tot timpul petrecut acolo – am fost dactilografă, băteam la mașină tot felul de rapoarte, de fișe tehnice. Mai apoi am fost secretara directorului general și m-am simțit foarte bine acolo, în special pentru că aveam un colectiv (așa se numea pe atunci echipa) foarte drăguț. Iar job-ul meu de la Pro TV a început când lucram la această fabrică și mi-a povestit despre el o prietenă de-ale mele a cărei soră lucra de două zile acolo. Mi-a spus că e nevoie de niște oameni și m-a întrebat dacă nu aș vrea să încerc. În prima săptămână mă duceam dimineața la fabrică, băteam toată ziua și noaptea lucram la Pro TV. Pe vremea aceea stăteam singură, abia divorțasem, eram doar eu cu fiica mea și era cumplit pentru că nu știam cu cine să las copilul, eu fiind și ziua și noaptea la serviciu. A stat tata cu Andreea și când am văzut că cei de la Pro TV au zis că pot rămâne acolo, am renunțat la serviciul de la fabrică.

Și pe ce post te-ai angajat?

Operator telefoane 😀. Răspundeam la telefoane, la relații cu publicul. Am făcut asta timp de vreo șase luni, după care m-a remarcat o doamnă foarte drăguță care era la departamentul de PR și avea nevoie de un om care să o ajute la redactarea programelor. M-am mutat la departamentul de relații de presă și de la a face programul, încet, încet am început să scriu și brief-uri pentru texte, am început să preiau partea de relații cu presa…

Camelia Cavadia
Camelia cu fiica și cu soțul ei

Și ai ajuns să conduci departamentul…

Da 😀

Câți ani ai stat în Pro TV?

19 ani.

Cine mai pleacă de la Pro TV, mai ales după 19 ani? Să fii angajat în Pro TV, circulă o vorbă, e ca la stat, de acolo ieși la pensie…

Așa este. Eu nu am plecat de bună voie. Practic au dat afară tot departamentul de PR. Nu aș fi plecat niciodată din Pro TV dacă ar fi fost vreodată să aleg, deși recunosc că în ultimii ani se mai pierduse din spiritul acela despre care vorbește toată lumea. Se mai pierduseră niște lucruri pe drum, dar nu aș fi plecat niciodată de acolo dacă nu s-ar fi întâmplat să ne disponibilizeze pe toți.

Camelia Cavadia
Camelia Cavadia

Dar de ce? Greșiserăți cu ceva, sau pur și simplu s-au făcut restructurări?

Nu, nu greșiserăm cu nimic, doar în momentul în care nu a mai fost Adrian Sîrbu la conducere, s-au făcut tot felul de restructurări și cred că foarte mulți dintre oamenii vechi au fost disponibilizați. Nu știu pe ce criterii s-au făcut aceste disponibilizări, cert este că noi simțeam că urmează să se întâmple asta și deseori glumeam acasă spunând: „Hai că am mai trăit o săptămână fără să se întâmple nimic”: cumva plutea în aer lucrul acesta și atunci când s-a întâmplat a fost și nu a fost o surpriză, dar a fost o lovitură. Cel puțin pentru mine a fost foarte greu pentru că eram foarte atașată de locul acela, mare parte din viața mea era acolo. Eu m-am mutat cu locuința ca să fiu aproape de PRO, sâmbăta și duminica eram la serviciu, PRO-ul făcea parte din viața mea, așa cum făceau ai mei, lucru pe care l-am realizat abia atunci și mi-am dat seama că nu a fost deloc bine ce am făcut.

Privind în urmă, acum îmi dau seama că a fost bine că s-a întâmplat așa pentru că poate viața mea de azi nu ar fi fost așa, dacă nu s-ar fi întâmplat să fiu dată afară.

Câți ani aveai când ai rămas pe dinafară?

Asta s-a întâmplat în 2014. Aveam 45 de ani.

Citește și: Doina Ruști, scriitoare: „Tata a fost ucis pentru că a descoperit un furt de proporții, dar niciodată nu am aflat numele celui care a pus mâna pe telefon și a comandat acest asasinat.”

În România la 45 de ani nu prea te mai angajează nimeni…

Așa este. Tocmai de aceea, faptul că am putut să trec de la o televiziune la alta, făcând aceleași lucruri, a fost pentru mine calea cea mai ușoară și un noroc pentru care sunt recunoscătoare. După 19 ani în care ai făcut același lucru, e foarte greu să te apuci de altceva și am toată recunoștința pentru faptul că s-a întâmplat să mă duc dintr-un loc în altul și să fac același lucru. Mai mult decât atât, în Antenă erau foarte mulți dintre foștii mei colegi de la Pro și tranziția a fost extrem de ușoară și cred că fără să se fi întâmplat lucrul acesta ar fi fost crunt pentru mine.

Camelia Cavadia
Camelia Cavadia cu Alina Sin, asociata ei în Fabrica de PR

Fabrica de PR este agenția ta?

A mea și a prietenei mele, Alina Sin, cu care am lucrat foarte mulți ani în Pro TV.

Când ați decis să vă faceți business-ul vostru?

Să știi că nici cu asta nu am fi decis noi dacă lucrurile nu ar fi venit spre noi. De-a lungul timpului am tot primit propuneri de a colabora pe tot felul de proiecte, însă întotdeauna am considerat că dacă lucrez pentru PRO TV nu trebuie să fac nimic în afara job-ului. După ce am tot refuzat, în ultimul an în care am stat în Antenă, au tot venit propuneri spre noi și eram într-un moment al vieții în care mi-am dat seama că nu știu ce aș putea să mai fac în plus față de ce știam să fac. Era un fel de moment de platou în care mă și simțeam bine pentru că mă simțeam în siguranță și aveam nevoie de asta, dar pe de altă parte, când au venit spre noi câțiva clienți și ne-au propus un parteneriat, a fost pentru prima dată când ne-am gândit serios la lucrul acesta. E adevărat că am și riscat mult pentru că lași în urmă ceva ce știi pentru ceva ce nu știi cum va fi. Am cântărit dacă facem pasul acesta sau nu, ne-am uitat una la cealaltă, am văzut încredere în ochii celeilalte și spun cu mâna pe suflet că nu aș fi făcut pasul acesta dacă nu ar fi fost Alina. Alina este un om în care eu îmi pun toată încrederea și toată baza, atât personal, cât și profesional și nu cred că aș fi pornit la drum cu altcineva. Și îi sunt foarte recunoscătoare și ei pentru toată siguranța și protecția pe care mi le oferă. E un parteneriat extrem de solid și uman, mai ales că ne completăm foarte bine. Și amândouă suntem foarte bucuroase că o avem pe Adela lângă cu noi, cu care am lucrat împreună foarte mulți ani și căreia îi sunt recunoscătoare că e un om extraordinar.

Camelia Cavadia
Camelia Cavadia alături de colegele ei de la Fabrica de PR

Fiica ta câți ani are acum?

32 de ani 😀

Scrie și ea? Sau e aplecată către artă?

Cu ea s-au întâmplat niște lucruri. Îmi pare tare rău că nu am dat-o la Tonitza când era mică pentru că e foarte talentată la desen și are înclinația aceasta către artă, către grafică, către desen, către lucrurile făcute cu mâna. Eu mi-am dorit întotdeauna să fie în zona asta a mea, să scrie, dar ea a făcut o facultate de informatică, s-a dus singură și s-a înscris la niște cursuri de grafică și culmea este că acum își câștigă mare parte din resurse din scris. Așa că în momentul acesta îmbină cumva tot ce i-a plăcut ei și mie. Acum scrie, face grafică, face social media și astfel îmbină toate pasiunile.

Camelia Cavadia
Camelia cu fiica ei

Când ai scris prima carte?

M-am apucat de scris la 44 de ani. Eram încă la Pro TV și cred că am avut o premoniție, un sentiment că trebuie să fac ceva cu viața mea și că e anormal ca toată viața să însemne serviciul. Toate celelalte pe care le făceam acasă erau cumva secundare serviciului și le făceam pe repede înainte, atât treburi casnice, cât și lecții și alte sarcini domestice. Nu știu cum de am pus pe primul plan serviciul… Bine, și copilul l-am pus, dar fiind atât de mult timp plecată la birou, când ajungeam acasă încercam să înghesui tot ce se putea. Cred că în anul în care m-am apucat să scriu, mi-am dat seama că ceva e în neregulă. De multe ori m-am întrebat ce aș fi eu fără acel serviciu și mi-am dat seama că toată viața mi-am dorit să scriu. Numai că nu am avut niciodată curajul acesta de a face lucrul acesta serios. În plus, mi se părea că pentru a fi scriitor, trebuie să fii cineva, trebuie să fii un altfel de om și că nu am eu stofa asta. A fost un vis atât de mare pe care mi se părea că nu am cum să-l cobor în realitatea mea.

Din nevoia asta de a mă reconecta cu mine, am zis: „Hai să încerc”. Măcar să nu ajung să-mi pară rău că nu am încercat. Și e adevărat că dacă nu aș fi avut vârsta și experiența astea, dacă aș fi început să mă uit la viață din partea cealaltă (nu atunci când ești tânăr și ai toată viața înainte, ci de dincolo, să vezi și să te întrebi ce ai făcut în viață), poate că nu m-aș fi mobilizat. Cert este că eram într-o zi cu prietena mea, Noni, am ieșit cu ea în curte și i-am zis că eu mă apuc să scriu o carte. Pe măsură ce scriam îmi dădeam seama că asta vreau să fac și că era cumva o redescoperire a mea și o întoarcere la mine, la ceea ce sunt eu și îmi părea rău că au trecut atâția ani în care eu am uitat cine sunt și ce-mi doresc eu.

Pe măsură ce scriam îmi dădeam seama că e un lucru extrem de plăcut și extrem de potrivit cu mine.

Camelia Cavadia
Camelia Cavadia la lansarea a două dintre cărțile ei în Anglia

Sâmbetele, duminicile, când mă suna mama și mă întreba ce fac, eu spuneam că scriu. „Dar ce tot scrii acolo?”. „O carte”. „Vai măi mamă! Și dacă nu ți-o publică nimeni și tu ți-ai pierdut timpul muncind atâta?”. Eram conștientă că exista această posibilitate, de fapt era mai mare decât oricare, însă voiam să fiu mulțumită că măcar am încercat.

Mi-a tot încolțit în cap ideea că sigur nu o să o publice nimeni, însă Noni m-a încurajat să trimit 50 de pagini la o editură ca să-mi fac o idee. Am trimis primele 50 de pagini la o editură foarte mică și în două zile am primit răspuns că le place cartea mea și să le trimit manuscrisul. Eram cu Alina în autobuz și efectiv mi-au dat lacrimile, mi s-a părut ceva fabulos. Am ajuns acasă, am intrat pe ușă plângând și soțul meu s-a gândit că am pățit ceva. Când a auzit că urmează să fiu publicată, m-a întrebat de ce nu mă bucur și de ce plâng. Apoi m-a întrebat de ce nu trimit la o editură mai mare, la oricare dintre editurile care îmi plac mie. M-am revoltat și am spus că nu pot să fac asta când oamenii aceia vor să mă publice, că nu pot să am asemenea pretenții. Totuși l-am asculta și bine am făcut și am trimis primele 50 de pagini și la editura Trei. Am primit răspuns foarte repede, cu introducerea ”Draga mea viitoare scriitoare publicată la editura Trei” 😀. Îți pot spune cu toată sinceritatea că a fost unul dintre momentele din viață pe care le păstrez în ramă.

Mi-am luat o săptămână liber de la serviciu și am editat restul cărții și după întâlnirea cu directorul editorial, am rămas cu impresia că sigur o să ratez finalul – pentru că mai aveam de scris finalul – și că nu o să mă mai publice nimeni. Au fost niște nopți în care nu am dormit și după ce am trimis finalul, mi-au spus că este exact finalul potrivit pentru această carte.

Dar nu numai că te-au publicat, dar ai fost și laureată la Festival du premier roman de la Chambéry …

Asta a fost… Știi cum e că atunci când vin lucrurile rele, vin toate odată. Iată că și bucuriile vin în gașcă. Din momentul în care m-au dat afară de la Pro TV și viața mea se dusese într-o groapă, am simțit că îmi va fi foarte greu să-mi revin. Ei bine, pe 9 mai 2014 m-au dat afară de la Pro TV și pe 9 mai 2015 am lansat „Vina”. Acela a fost cumva momentul meu de renaștere, a fost momentul în care viața mea a căpătat cel mai frumos sens pe care putea să-l aibă. Iar când am aflat că am câștigat Chambéry, efectiv m-am simțit ca o Cenușăreasă. Nimănui nu-i venea să creadă, iar mie cu atât mai puțin. M-am bucurat atât de mult încât abia atunci am realizat cât de mult s-a schimbat viața mea și cât de mult contează în viață să îndrăznești. Faptul că am îndrăznit atunci a atras după sine toată povestea asta a mea care iată, continuă și azi în cel mai frumos mod posibil.

Camelia Cavadia
Camelia Cavadia la Festival Chambery

7 ani mai târziu, patru cărți publicate…

Tu mă crezi că eu încă mă duc prin librării și mângâi cărțile și le vorbesc? Mi se pare uneori ceva incredibil… De câte ori îmi trimit oamenii poze cu cărțile din librării, eu plâng. Am rămas cu plânsul, însă acum plâng numai când mă bucur.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO