Au plecat din România pentru o viaţă mai bună, dar au descoperit binele tot acasă, în creierii munţilor. Povestea soţilor care au lăsat viaţa la Milano ca să ridice Casa Glod, un loc de rai în Apuseni

Dorina şi Alin Muşat sunt imaginea perfectă a ceea ce pot face 2 oameni care trag la aceeaşi căruţă. S-au căsătorit la vârste foarte fragede, dar au ştiut mereu ce vor: să fie împreună şi să aibă o familie unită. Au plecat din România crezând că nu se vor mai întoarce în ţară decât în vizită, dar după 15 ani de zile petrecuţi în Italia şi-au făcut bagajele şi au revenit pe meleagurile natale. Puseseră pe picioare o afacere inedită, Casa Glod şi au realizat că fără ei aceasta nu va deveni niciodată ce şi-au propus. În plus, îşi doreau să petreacă mai mult timp împreună şi să-şi crească copiii cu drag de natură şi oameni buni.

Când aţi plecat din ţară şi de ce?

Alin: Noi am plecat amândoi în 2004, în Italia după ce eu fusesem plecat un an jumate în Germania. Trebuia să mă duc în Elveţia, aveam un contract acolo, dar era mai complicat să vină şi Dora cu mine. Banii erau mulţi, dar pe noi ne interesa mai mult familia.

Dorina: Într-adevăr, salariul era foarte bun acolo, dar şi viaţa era mult mai scumpă. Aşa că am pus pe cântar ce conta mai mult pentru noi şi am ales.

Iar pentru voi a fost foarte important să fiţi împreună.

Dorina: Exact! Era deja un an jumate de când era el plecat. Noi ne-am cunoscut, în 10 săptămâni ne-am căsătorit, după care mă trezesc că-i vine un contract în Germania. Primul lucru pe care l-am spus a fost: Nu te duci nicăieri. (n.r.: râd amândoi) Dar n-aveam prea multe de făcut, trăiam amândoi dintr-un salariu, ne chinuiam. Am zis că dacă e să fim împreună, o să fim oricum. Şi aşa a fost! Un an jumate însă nu ne-a fost uşor şi am zis că ori mergem împreună în Italia, ori merge fiecare pe drumul lui.

Cum v-aţi cunoscut?

Alin: Eu am terminat Sanitarul la Brăila şi apoi a început ea. Nu ne-am văzut în şcoală. După ce a început ea, directoarea de acolo m-a rugat să mă ocup de un grup de francezi care veniseră la un schimb de experienţă. Atunci ne-am văzut prima dată, dar nu am vorbit deloc.

După un an au plecat elevi de aici în Franţa, iar eu am făcut parte din staff. În autocar le-am rugat pe colegele ei de cameră să-mi păstreze şi mie o bancă. Ea a urcat ultima şi n-a mai avut loc decât lângă mine.

Dorina: Ce frumos ai povestit! De fapt, le-ai mutat tu pe fete ca să stau lângă tine.

Alin: Ne-am întors în România, dar între noi nu era încă nimic. Şi la un moment dat i-am zis: Uite care-i treaba. Eu vreau să fiu cu tine. Până pe 15 septembrie tu trebuie să te decizi.

Dorina: El a fost mereu un om foarte categoric şi asta m-a şi determinat să îl aleg.

Alin: A zis da şi pe 1 decembrie ne-am căsătorit. Anul trecut am făcut 20 de ani de când suntem căsătoriţi.

Dădusem interviul pentru Germania, de care nu i-am mai spus pentru că nu credeam că o să se întâmple ceva şi m-am angajat la un depozit de medicamente. Apoi a venit contractul de acolo.

Dorina: Iar după 15 ani de muncă în Italia Alin a zis că trebuie neapărat să facem ceva, să investim în ceva.

Dorina Muşat: „Râdeam, că ei au plecat de la ţară ca să ne ofere nouă un viitor mai bun şi noi tot la ţară ne-am întors. Ne-au zis că nu ştim în ce ne băgăm.”

N-aveaţi nicio idee despre ce voiaţi să faceţi?

Alin: Noi am plecat din România când ne zicea cineva să trăim bine. Şi noi ştiam că dacă vrem să trăim bine trebuie să plecăm, din păcate.

Am avut noroc şi am nimerit în cel mai mare grup de spitale private din Italia, al doilea din Europa, în spitalul-mamă, adică cel care a format acest grup. Iar eu am lucrat în cadrul uneia dintre cele mai bune echipe ortopedice din Europa. Proful meu, care a lucrat până la 82 de ani jumate, e primul ortoped din Italia care a făcut o secţie de chirurgie a şoldului. România nu are nici azi o secţie specială pentru şold. Facem de toate, că noi suntem buni la toate.

Lucrând cu cei mai buni oameni în domeniu, am învăţat şi eu foarte multe. Şi nu vorbesc doar de meserie, ci şi de lucruri de viaţă, comportament, multe lucruri. Nouă ne era foarte bine: eram apreciaţi, aveam casă, aveam maşină, copiii erau cu noi, acolo. Dar am început să mă gândesc la ce vom face în viitor şi am zis că trebuie neapărat să facem ceva al nostru.

Am încercat iniţial să facem la Brăila. Ne-am interesat de nişte terenuri, voiam să mergem tot în sfera asta: sport – turism, dar zona nu era şi încă nu e, din păcate, ofertantă. Am zis că vedem, ne gândim la altceva. Şi vorbeam odată la telefon cu finul nostru, care are părinţii născuţi aici, în sat şi ne-a zis că e la Glod, a mers să-şi încarce bateriile. Am zis că vreau şi eu să merg să-mi încarc bateriile şi am plecat amândoi acolo.

Am ajuns într-un sfârşit de mai, după o ploaie. Era ceva de vis. Opream maşina din 500 în 500 de metri ca să mai facem nişte poze. Şi atunci am zis că vrem să facem aici ceva, că e foarte frumos.

Am început să verificăm ale cui erau toate fâşiile de pământ pe care pusesem ochii. Am zis că dacă tot facem ceva, mai întâi decidem ce şi apoi căutăm să facem o bulă a noastră, să facem un loc în care să nu poată veni cineva după aceea să zică că vrea să construiască acolo.

Am început să citim, să ne documentăm şi am găsit la un moment dat un articol al Adelei Pârvu, în care vorbea despre un băiat din Maramureş, Dănuţ Hotea, care refăcea case tradiţionale.

Citeşte şi: Adela Pârvu: „Îmi plac casele în care oamenii se iubesc” – LIFE.ro

L-am sunat de la Milano şi i-am spus că vreau să văd ce face el. Era la Cluj, unde lucra la o casă. M-am urcat în avion şi am plecat. Am văzut casa, care nu arăta rău, dar îmi plăcea partea veche, nu şi cea nouă. I-am zis că vreau să mai văd şi altceva şi am plecat în Maramureş, acasă la el.

Făcuse acolo, într-un loc dat de bunica lui, o casă care stă jumătate pe lac şi jumătate pe mal, o casă din care pescuieşti. O casă veche, pe care a primit-o după ce a ars. El a curăţat-o şi a reconstruit-o. Arată de vis!

Dorin Muşat: „O numit Muzeu pentru că străbunica celui care ne-a vândut-o era născută în 1892, în casa asta. Casa e clar mai veche de atât şi atunci din cauza asta am şi numit-o aşa. Mai avem Şcoala – chiar a fost o şcoală în ea.”

Am plecat apoi prin sat, iar prima casă pe care am văzut-o a fost casa în care stăm noi acum. O casă din lemn, simplă, cu un antreu şi 2 camere în lateral. Era un nene acolo şi l-am întrebat de ce vinde casa. Mi-a spus că i-au făcut copiii vilă.

M-am întors la Glod, am început să cumpărăm terenuri. Am luat undeva între 7 şi 8 hectare.

Dar nu v-aţi încurcat!

Alin: Da, e mult teren. Aici nu exista nimic atunci. Bucăţile pe care le-am luat noi, deşi sunt foarte aproape de sat, sunt foarte izolate, sunt pe un deal separat. Între dealuri era o râpă adâncă de 4 metri, de nu puteai să treci nici cu tractorul.

Noi am făcut tot acolo: am tras curent, am forat pentru apă, am făcut drumul, am curăţat locul. Ce era aici! Nu puteai să mergi un om călare.

Sunteţi foarte curajoşi voi!

Alin: Da, şi cu o picătură de nebunie. (n.r.: râd amândoi) Nimeni n-a crezut că o să facem ceva aici.

Dorina: Când au venit cu lemnele pentru casă ne spuneau oamenii din sat că pe astea nu le-ar pune nici pe foc. Apoi, când au văzut ce am făcut, veneau ca la muzeu să vadă.

Asta că tot aţi denumit Muzeu una dintre casele voastre.

Alin: Da, exact. O numit Muzeu pentru că străbunica celui care ne-a vândut-o era născută în 1892, în casa asta. Casa e clar mai veche de atât şi atunci din cauza asta am şi numit-o aşa. Mai avem Şcoala – chiar a fost o şcoală în ea şi e diferită pentru că are 2 intrări una lângă alta. Erau 2 clase acolo şi aveau intrări diferite. Mai avem Şura, unde suntem acum şi mai era casa noastră, căreia nu ştiam cum să-i spunem. Am făcut un joc de cuvinte: pentru că am construit-o prima îi spunem Primărie.

Tot administraţi voi tot locul acela.

Alin: Da, doar că la noi lipseşte politica.

Avantajul a fost că ne-au ajutat părinţii. Taică-miu a stat aici, soacră-mea a stat cu copiii şi tot aşa. Am făcut în aşa fel încât să putem să facem. Nu credeau în noi, dar ne-au ajutat.

Mare lucru!

Alin: Foarte mare!

Dorina: Râdeam, că ei au plecat de la ţară ca să ne ofere nouă un viitor mai bun şi noi tot la ţară ne-am întors. Ne-au zis că nu ştim în ce ne băgăm.

Alin: Dar nu la ţară, în creierii munţilor, unde nu e nimic. (n.r.: râd amândoi) Ne întrebau cum de ne-am gândit noi să mergem tocmai acolo, cine o să vină la noi.

 

 

 

 

 

View this post on Instagram

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A post shared by Casa Glod (@casaglod)

Trebuie să nu-ţi fie frică de muncă şi, cel mai important, să crezi în tine. Am făcut fundaţiile, am ridicat casele, am făcut cum ne-am imaginat noi că e bine, inclusiv la aspect. Am încercat să ţinem cât mai aproape de tradiţional, dar pentru că avem norocul să trăim în secolul ăsta, să avem şi baie, apă caldă, toate însă prinse într-un buchet, să nu iasă nimic în evidenţă. Am făcut ce-am ştiut noi mai bine.

Iar asta se întâmpla în timp ce voi încă munceaţi în Italia, nu?

Alin: Da. La un moment dat casele erau în picioare şi am zis că trebuie să luăm o decizie. Noi avem 2 copii: Alessandro şi Carmen. Alessandro făcuse deja 2 ani de şcoală primară în Italia şi am zis: cu cât va sta mai mult în mediul acela cu atât va fi mai dezrădăcinat.

Ei vorbeau româneşte că noi în casă doar aşa am vorbit. Noi şi la nunţile de acolo mergeam îmbrăcaţi în straie populare. Dar ne-am dat seama că trebuie să facem ceva cu ei, aşa că i-am adus acasă cu 2 ani înainte să venim noi. Eu, până atunci, veneam la 2-3 săptămâni, chiar la o lună. Din momentul în care am adus copiii am venit săptămânal.

Dorina Muşat: „Copiii cresc şi n-apuci să faci prea multe lucruri împreună. Şi asta e ce le rămâne lor întipărit pentru toată viaţa. Acum Alessandro povesteşte mereu cum a bătut podeaua cu tati.”

Mă trezeam vinerea dimineaţa la 4, aveam avionul la 7, ajungeam la 10.30 la Timişoara, îmi luam maşina – un Tico şi veneam aici, munceam cu taică-miu vineri şi sâmbătă toată ziua, duminică mergeam la Alba, stăteam cu copiii, iar noaptea, la 12.30 plecam de acolo, dormeam în avion o oră jumate, cât era zborul şi încă o oră în autobuz, de la aeroport până la Milano. Apoi intram direct în sala de operaţii şi lucram luni, marţi, miercuri şi joi toată ziua. Aşa am făcut 2 ani.

Ca să înţelegi cât de obosit eram, când am venit acasă de tot, în 2019, la începutul lui iulie, am dormit o lună de zile, câte 12 ore pe zi. Atunci mi-am dat seama cât m-a ajutat pe mine Dumnezeu să am forţă, să fac treaba asta.

Dar voi nu v-aţi gândit niciodată să rămâneţi în Italia?

Alin: Ba da, noi cu gândul ăsta am plecat. N-aveam niciun gând să ne întoarcem.

Dorina: Ca să vezi cum e viaţa: am o prietenă foarte bună pe care am ajutat-o şi am ţinut-o la noi când spitalul a dat-o afară din chiria dată de ei. După un an noi ne-am hotărât să cumpărăm o casă şi ea a zis că nu se bagă la aşa ceva, că ea o să se întoarcă în ţară. Acum, noi ne-am întors şi ea e tot acolo.

Dar de ce v-aţi schimbat? Ce anume a provocat asta?

Alin: Nu e ceva anume.

Dorina: Noi voiam să aducem aici o familie pe care să o plătim şi să muncească, iar noi doar să gestionăm de la distanţă şi să ne păstrăm serviciile. Dar e imposibil să găseşti un om pe care să-l plăteşti la zi, ce să mai şi stea aici. Noi băgasem deja foarte mulţi ani şi nu puteam să ne batem joc de tot ce făcusem. Şi dacă nu am fi făcut noi toată treaba asta nu ar fi existat nici povestea pe care o avem şi pe care lumea o apreciază.

Şi întoarcerea acasă cum a fost?

Alin: Mulţi m-au întrebat dacă nu mi-e dor de sala de operaţii. Mie mi-a plăcut foarte tare ce am făcut, mi-a plăcut la nebunie ortopedia, dar asta e altceva. În plus, aici eu îi tai, eu îi cos. Înainte să sune ambulanţa oamenii mă sună pe mine. Eu mă duc, eu resuscitez, mă ocup de toate minunile. Dora a luat în grijă tot ce ţine de partea femeiască.

Dorina: Îmi aduc aminte că într-o zi – eu am o femeie care mă ajută la bucătărie când sunt mulţi oameni – când o duceam acasă, la 11 noaptea mă aştepta o femeie din sat efectiv în poartă, ca să îmi spună că are dureri. Eu am trecut cu maşina ca vântul, nu mi-am dat seama. După aia m-am gândit că ea pe mine mă aştepta. Nici n-a îndrăznit să-mi facă vreun semn cu mâna. Când m-am întors m-am oprit la ea. Mi-a povestit ce are, i-am mai pus eu întrebări, mi-am dat seama care era problema – am trimis-o la medicul de familie ca să îi dea medicamentele de care avea nevoie.

Ce voiam să spun este că pentru ei este important şi doar să îi îndrumi, nu neapărat să le faci ceva. Că ei pot spune că nu au nimic şi să lase lucrurile să se agraveze.

Alin: Revenind, în iulie 2019 m-am întors eu, iar pe 1 decembrie, chiar înainte de pandemie, a venit şi Dorina.

Cum aţi resimţit pandemia?

Alin: Pe noi nu ne-a afectat în niciun fel. Oamenii caută locurile astea, locurile retrase. Dacă te duci să iei pâine în Bucureşti, te întâlneşti cu 100 de oameni. Noi suntem 150 în tot satul.

Dorina: Iar la noi sunt foarte mulţi care vin din Bucureşti.

Alin: Eu cred că oricum oamenii sunt tot mai atraşi de zona asta a Apusenilor. La noi nu e poluare de niciun fel, nici luminoasă, nici fonică, aerul, apa sunt curate.

Dorina: Sunt mulţi care se sperie de drumul până aici, că nu e tocmai bun.

Alin: Drumul e frumos, asfaltul e prost.

Dorina: Şi îi vezi când vin că sunt aşa… parcă se gândesc unde au ajuns. Le-aş face o poză când vin şi una când pleacă, sunt total schimbaţi, relaxaţi. E aerul, e mâncarea, e energie pozitivă în tot ce e aici.

Alin: Îţi dispare tensiunea aia pe care o ai. Când eşti într-un oraş mare fugi şi nu ştii de ce. Fugi pentru că toţi ceilalţi din jurul tău fug. Apoi vii aici şi totul e lent, nimeni nu se grăbeşte, stăm cu toţii la masă şi povestim până după miezul nopţii.

Dorina: Ştiu că sună aiurea, dar nouă ne-a priit în pandemie. Cât a fost lockdown noi ne-am apucat de muncă şi am făcut Şura. Ne era dor să facem lucruri împreună şi ne-a prins tare bine.

Alin Muşat: „Aici nu e despre bani, ci despre viaţă, despre oameni. E despre frumuseţea de a trăi simplu. Cât câştigăm noi de aici ne ajută să trăim decent. Nu ne vom îmbogăţi niciodată.”

Înainte eram mereu la serviciu, pe drumuri. Copiii cresc şi n-apuci să faci prea multe lucruri împreună. Şi asta e ce le rămâne lor întipărit pentru toată viaţa. Acum Alessandro povesteşte mereu cum a bătut podeaua cu tati.

Am văzut că vă îmbrăcaţi foarte des în haine tradiţionale şi spuneaţi că făceaţi asta şi în Italia.

Da. Când te duci la biserică şi te îmbraci în costum popular e o formă de respect. Straiul popular te aduce lângă rădăcina ta. Eşti ca un ghem din ăla de paie, din filmele western, pe care îl bate vântul şi-l plimbă de colo-colo.

V-a fost vreodată frică că nu o să meargă?

Alin: Mie, nu. Dorei, da. (n.r.: râd amândoi) E greu să dai un serviciu în care primeşti lună de lună nişte bani pe ceva ce nu ştii ce o să-ţi aducă. Dar câştigul nu e numai în bani. Câştigul e în stilul de viaţă.

Copiii noştri merg în pădure cu oaspeţii luând un căţel de-al nostru cu ei şi merg 4-5 ore în plimbare. Alessandro avea 10 ani când a început să facă asta, acum are 12 ani jumate. La început mergeam eu cu el, apoi am văzut cât de bine se descurcă. Anul trecut eram cu el şi la un moment dat o iau pe o cărare. El îmi zice să nu o iau pe acolo, că o să facem cu o oră mai mult. Eu îi spun că ştiu drumul. Mai merg 10 metri şi-mi dau seama că avea dreptate. Ştie pădurea mai bine ca mine acum.

Nu mai are rost să te întreb cum s-au adaptat ei.

Alin: Iniţial le-au lipsit prietenii de acolo. Alessandro a ajuns într-o clasă unde nu ştia pe nimeni şi el era străinul venit în România. Încet, încet s-au împrietenit.

Apoi, pe cât de mult vorbesc eu, tot aşa vorbeşte şi el. Şi tatăl meu era la fel, bunica, la fel. Bunica mea, dacă intra într-un vagon de tren unde nu ştia pe nimeni, când cobora o saluta toată lumea.

Tu erai, de fapt, făcut pentru turism. E perfect pentru clienţii voştri.

Alin: Uite, noi nu considerăm că avem clienţi. Noi avem oaspeţi şi îi tratăm ca atare. Nu este vorba doar de bani aici, e o experienţă. Noi nu oferim o cameră şi o cheie de la o cameră. Noi nici nu dăm chei.

Dar ce primesc oamenii când vin la voi?

Oamenii care vin aici trebuie să guste din locul ăsta. Cum ajung aici le punem pe farfurie puţină slană, puţin caş, o bucăţică de pâine, ceapă şi o ceşcuţă de jinars, o ţuică de prună făcută în zonă. Aici carnea are gust de carne, laptele are gust de lapte şi tot aşa. E o altă lume.

Mă tot uitam pe fotografiile voastre de pe Facebook şi daţi senzaţia că vă distraţi foarte tare acolo.

Alin: Păi chiar ne distrăm, de ce să nu ne distrăm? Noi ne bucurăm tare pentru că zona şi locul pe care noi l-am creat atrag oameni care au un lucru comun: cei 7 ani de acasă. Iorga parcă a fost cel care a zis că într-o discuţie contează să ai acelaşi nivel de educație, nu acelaşi nivel de cultură. Nu contează câte clase ai studiat, ci ăia 7 ani de acasă.

Au venit ambasadori, au venit miniştri, un fost Gurvernator al Canadei. Dar nu funcţiile lor sunt importante, ci ceea ce au oamenii ăştia în interior, cum sunt construiţi. Oamenii aceştia nu epatează, nu au nevoie să iasă în evidenţă sau să se laude cu ce au şi ce au făcut.

Ce vă place cel mai mult acolo?

Dorina: Sunt atât de multe de văzut aici: Cheile Glodului, Deva, Hunedoara, Alba, Roşia Montană, muzeul privat din Almaşu Mare al domnului Achim Emilian, un om fantastic şi pasionat.

Aici, la noi, ciubărul e preferatul meu. Eu visam să facem therme la Brăila, dar nu a fost să fie, iar aici nu se pretau. Aşa că am făcut ciubărul. E amplasat în pădure, nu lângă casă.

Alin: De acolo ai o privelişte extraordinară şi nu te deranjează nimeni.

Dorina: Ne gândeam să facem şi cu bule, dar farmecul e să auzi păsările, concertele de greieri. E relaxare completă.

Mă uit la voi şi vă văd mereu uniţi, vorbiţi mereu de familie. Cum aţi trecut peste momentele grele? Ce vă ţine atât de apropiaţi?

Alin: Nu a fost mereu uşor. A fost greu, dar ne-am ajutat unul pe altul şi am crezut unul într-altul. Fiecare vine cu ideea lui, le punem pe toate pe masă şi vedem cum e mai bine să facem. E bine să ştii că ai pe cineva lângă tine.

Mai vreţi să construiţi şi alte case acolo?

Alin: Mai avem 2 căsuţe de făcut, nu vrem să ne extindem foarte mult. Una dintre ele este o fostă fierărie din care avem tot, foale, nicovală, ciocane şi vrem să o refacem, iar sus să facem o cameră şi o baie, cred. Şi mai avem o casă care arată cam ca a noastră. Atât! Mai mult de atât nu facem.

Ne invitaseră la Imperiul Leilor, dar noi nu vrem să ne extindem. Noi vrem să fim mici şi să fim altceva. Nu vrem să vină cineva care la sfârşit de lună să tragă o linie şi să ne spună că luna viitoare trebuie să facem mai mult.

Aici nu e despre bani, ci despre viaţă, despre oameni. E despre frumuseţea de a trăi simplu. Cât câştigăm noi de aici ne ajută să trăim decent. Nu ne vom îmbogăţi niciodată.

Dorina: Şi casele, le vom ridica când va fi posibil. Acum vreau neapărat să facem lângă şură o bucătărie de vară unde să am şi un cuptor pentru pâine.

Alin: Ne mai întreabă oamenii în cât timp vom recupera ce am investit aici. Niciodată! Poţi face asta doar dacă transformi totul într-o chestie supercomercială, pe care noi nu o vrem. Important e să ne bucurăm.

Citeşte şi: Doi frați sași s-au îndrăgostit de un sătuc din Sibiu și au cumpărat o casă în Veșeud 11. De ce îi spun oamenii care i-au trecut pragul „colț de rai” – LIFE.ro