„Aveam 32 de ani. Accidentul s-a întâmplat la nici două săptămâni de la ziua mea”. A suferit o fractură craniană și nimeni nu a fost găsit vinovat. Dar Bianca Bădescu și-a găsit puterea să treacă peste toate, și-a reluat viața și a creat brandul de bijuterii Koru

Bianca Bădescu, creatoarea Koru Concept, a început acest meșteșug în timpul lunilor de recuperare după un accident de mașină. Într-o după-amiază oarecare se plimba, împreună cu iubitul ei, pe strada Maria Rosetti, în București, și admirau casele vechi.  De-odată, de nicăieri a apărut un bolid. Mai puțin de o secundă și cei doi au fost spulberați. Bolidul i-a smuls piciorul băiatului.

Bianca Bădescu a suferit o fractură craniană.

S-a trezit la Spitalul Universitar. Salonul părea desprins dintr-un coșmar. A încercat să se trezească din visul urât, s-a mișcat, dar a căzut din pat.

Atunci avea să înceapă adevăratul coșmar: tratamentul, recuperarea, supraviețuirea și adaptarea. Începea o nouă viață care nu a venit cu ghid de utilizare, o realitate în care poliția tărăgăna până la prescriere un dosar de anchetă, iar medicii au semnat externarea când rănile s-au cicatrizat. Dacă nu ar fi fost părinții, care să o îngrijească cu răbdare, ca pe un bebeluș, deznodământul poveștii ar fi fost altul.

Acum, la 3 ani de la accident, nimeni nu a fost găsit vinovat, iar șoferul bolidului este încă la volan.

Bianca Bădescu și-a găsit puterea să treacă peste toate și să-și reia viața. Așa a apărut Koru Concept, o mărturie a renașterii la viață.

Când și de ce ai început tu acest business cu bijuterii?

Bianca Bădescu: Am început Koru concept după ce am suferit o schimbare majoră în viața mea. Îmi doream de mulți ani să fac bijuterii. Mă jucam cu ele de când eram mai mică și cumpăram și le modificam, făceam pentru mine, pentru familie sau pentru prieteni. Voiam să învăț să le fac la nivel profesionist dar nu am găsit niciodată suficient timp pentru asta.

Bianca Bădescu, cu o săptămână înainte de accident

Până la accident.

O mașină m-a lovit. Era să mor atunci, dar am supraviețuit și a urmat o perioadă foarte lungă de recuperare. Apoi m-am întors la serviciu, dar nu m-am mai regăsit în viața de dinainte. Cumva nici înainte nu eram total împăcată cu viața aceea, dar cred că n-am avut curajul să mă opresc și să încerc altceva.

După o perioadă mă trezeam nefericită, cu gândul la modul în care îmi trăiesc zilele. Atunci mi-am zis că n-am scăpat din moarte ca să trăiesc aiurea.

Mi-am dat și demisia, am început să lucrez ca freelancer, în marketing și comunicare, ca apoi să încep Școala de Bijuterie, la Assamblage. Mi-a plăcut atât de mult, m-a prins tot procesul, iar profesorii m-au încurajat, încât am decis să încep să creez.

Pentru mine a fost o formă de terapie. Mă ținea acolo, concentrată în prezent, în acord cu ce am început să simt după accident, că trebuie să trăim prezentul și că despre asta e viața, fără să stăm să ne regretăm trecutul, fără să ne facem mii de planuri și să ținem cu dinții de ele.

Bianca Bădescu s-a trezit la Spitalul Universitar. Salonul părea desprins dintr-un coșmar. A încercat să se trezească din visul urât, s-a mișcat, dar a căzut din pat.

Care era contextul tău de viață când s-a întâmplat accidentul și cum s-a întâmplat?

Bianca Bădescu:  Aveam o viață obișnuită. Mă duceam la birou dimineața, veneam seara acasă. Accidentul s-a întâmplat pe 20 iulie 2020. Era după izolarea din pandemie. Nu erau foarte multe lucruri de făcut, dar simțeam nevoia să ies, să mai stau și în aer liber, așa că în weekend sau seara, când veneam de la birou, mă plimbam pe străduțele din centru. Îmi plăcea să mă uit la case vechi.

Eram într-o seară, împreună cu prietenul meu de atunci, și ne plimbam. De pe strada Maria Rosetti a venit o mașină care nu s-a oprit, deși avea cedează trecerea. Din partea cealaltă, de pe drumul cu prioritate, un bolid cu viteză foarte mare a lovit-o. Avea undeva între 90 și 100 la oră pe străduță, avea să arate expertiza tehnică. Din impact, mașina lui a ricoșat la câțiva metri distanță și a intrat în noi și în câteva mașini parcate lângă trotuar.

 Și ce s-a întâmplat cu tine?

Bianca Bădescu:  Am avut niște fracturi craniene, niște hematoame, fracturi la picior, la bazin, coastele fracturate. Prietenului meu i-a fost smuls piciorul.  A venit SMURD-ul, iar noi eram în niște bălți de sânge. Ne-au sărit oamenii în ajutor, aveam să aflu ulterior. Eu nu mai știu nimic. Ce mi-a povestit el (prietenul – n.r.) e că eram conștientă cumva după accident, atunci când eram întinsă pe jos, pentru că m-a strigat și mă tot întreba dacă sunt bine. Mi-a zis că el e bine, ca să mă încurajeze, dar eu i-am spus că eu nu sunt bine. Ce am mai aflat apoi de la personalul medical de la spital e că am ajuns la spital și că urlam de durere, și vomitam. A fost ceva rău.

M-au operat de urgență în noaptea aia pe creier, mai întâi. Am avut noroc că era de gardă un medic extraordinar de la Universitar – Florin Papagheorghe, și a reușit operația, am supraviețuit și la două zile distanță, au trebuit să mă opereze și la picior. Mi-au pus tije.

Bianca Bădescu, după accident

Îmi amintesc că m-am trezit în spital, mai târziu, și că mi s-a părut că trăiesc un coșmar. „Nu am ce să caut în spital!”, mi-am zis. Nu-mi mai aminteam nimic. Tot încercam să mă trezesc, încercam, încercam și vedeam că nu se schimbă decorul. Și atunci am încercat să mă dau jos și am căzut lângă pat. M-a durut foarte tare. Mi-am dat seama că aia e realitatea.

Aveam 32 de ani. Accidentul s-a întâmplat la nici două săptămâni de la ziua mea.

Acum, la 3 ani de la accident, nimeni nu a fost găsit vinovat, iar șoferul bolidului este încă la volan.

De ce a durat atât de mult recuperarea?

Bianca Bădescu:  Pentru că a trebuit să stau imobilizată trei luni. N-aveam voie să merg, să mă mișc, am stat efectiv la pat. Am stat, de fapt, pe o saltea. M-au luat ai mei la ei acasă pentru că nu puteam să fac absolut nimic singură. Am fost absolut dependentă de familie și purtam scutece. Nu puteam să ajung la toaletă, nici să mă spăl.

Având craniul fracturat, am stat o perioadă cu o parte din cap descoperit – nu mai aveam craniul, aveam doar pielea peste. Abia după ceva timp m-au reoperat mi-au pus o plăcuță, ca să-mi întregească partea aceea de cap și apoi a trebuit să încep să mă reînvăț să merg. Am învățat să merg de la zero. Mai întâi doar mă ridicam în picioare, apoi mergeam cu cadrul puțin… Mi se subțiaseră picioarele, adică mușchii deveniseră foarte moi și plus că erau durerile în continuare. N-aveam voie să calc prea mult pe piciorul fracturat – fusese fracturat și la gleznă, și la șold. La început credeam că n-o să pot să merg. Mi se părea că sunt atât de slăbită și că n-am putere, dar încet, încet am învățat. Am avut un kinetoterapeut care m-a ajutat și venea acasă, și făcea exerciții cu mine, și mă ținea…

Citește și: Mihai Gaiță, campion la tenis în scaun rulant sau cum viața l-a învățat să fie dublu învingător

Ce a mai ajutat în perioada asta?

Bianca Bădescu: M–au ajutat ai mei foarte mult. Cred că familia e cel mai important lucru în viața asta și în toate situațiile. De când i-am văzut, la vreo două zile după accident, i-am recunoscut și mi-am dat seama cât sunt de supărați când m-am uitat la ei, le-am simțit toată tristețea și le-am promis că o să mă fac bine pentru ei. De la început am zis că eu trebuie să mă fac bine. Tot timpul m-am ținut de gândul ăsta – că trebuie să mă fac bine și că trebuie să mă recuperez. Și m-a ajutat mult și iubirea lor și grija lor. În spital, la un moment dat, nu mai puteam să mai stau și le tot spuneam să mă ia de acolo pentru că îmi era foarte greu. Simțeam așa ca o răceală și aveam nevoie de oameni apropiați pe care îi iubesc și care să mă iubească. Simțeam că am nevoie de asta, ca să pot să îmi revin, pentru că experiența în spital e destul de grea. Medicii au fost extraordinari, dar mai sunt și unele dintre asistente, din personalul auxiliar, care nu sunt tocmai empatici și prietenoși. Pe mine un pic m-au traumatizat anumite lucruri acolo în spital.

Cum ar fi?

Bianca Bădescu: Faptul că trebuia să stau legată de pat. M-au legat ca nu cumva să mă mai dau jos, deși eu deja înțelegeam ce e cu mine. Încercarea mea de a mă da jos avusese loc când nu știam ce mi s-a întâmplat și n-am fost conștientă de faptul că am fracturi.  O senzație care mi-a rămas a fost aceea de sete nesfârșită și știu că trebuia să mă rog și încontinuu să îmi dea niște apă. E foarte nasoală senzația asta. Și faptul că eram departe și de orice om cunoscut, alături de combinația de medicamente puternice pe care le primeam pentru durerile foarte mari… aveam momente în care vedeam în ceață, era totul aiurea și cumva eram conștientă că e ceva anormal care se petrece. Probabil că oamenii de acolo văzând atât de multă suferință tot timpul se răcesc și se închid și, la un moment dat, nu mai sunt foarte empatici. O parte dintre ei.

Bianca Bădescu, în octombrie 2023, la Romanian Jewelry Week

A durat recuperarea emoțională mai mult decât cea fizică?

Bianca Bădescu: Așa este, pentru că sunt niște traume destul de mari și niște schimbări și îți e foarte greu să procesezi toate lucrurile.

Ce s-a schimbat de la fizic la emoțional? Cum e Bianca acum și cum era Bianca înainte?

Bianca Bădescu:  S-au schimbat foarte multe lucruri. Fizic te simți neputincios complet, ai momente în care te simți dezumanizat. Este foarte ciudat să vezi că nu ești în stare să faci nimic, că nu poți să mai faci niciun pas, că nu poți să te duci la WC, că nu poți să te speli, că ești foarte slăbit și nu mai ai putere fizică deloc. Nu mai poți să fii independent, iar eu eram o tipă foarte activă și făceam foarte multe lucruri și nu prea aveam nici răbdare. Eram cumva „în priză” și dintr-odată să mă văd țintuită la pat și incapabilă de lucruri simple, e nasol. Îți apare și o frică și nu e viață . E foarte greu să trăiești așa.  De multe ori vezi un om care-i imobilizat și îți dai seama că e ceva nasol, dar eu n-am putut niciodată să-mi imaginez toată dimensiunea acestui lucru. M-am văzut în oglindă fără o parte de cap. E o imagine șocantă. Apoi îți vezi corpul care nu mai are nicio legătură cu ce era, te vezi cu totul altfel. Noi ne raportăm la noi și prin intermediul imaginii pe care o avem, cum ne vedem noi în oglindă. Te vezi alt om, ești altceva. Dar încet, încet, începe să nu mai conteze cum arăți, pentru că sunt celelalte lucruri care te afectează mult mai puternic.  Îți dai seama că dacă îți pierzi sănătatea, totul se anulează, viața ți se pune pe pauză, tot ce făceai dispare într-o secundă. Nu mai contează cine ai fost, ce job ai avut, pe unde ieșeai și cu cine te întâlneai. Îți dai seama că tot acest context social de care tindem să ne atașăm este extrem de fragil.

De fapt, totul depinde de starea în care suntem și de ce putem să facem. Când nu mai putem fizic și psihic, totul se duce de râpă. Rămân oamenii foarte apropiați, rămâne familia și ești tu cu tine.

Eu stăteam efectiv în același loc non-stop, țintuită pe o saltea. Și îți vin toate gândurile, tot felul de emoții greu de dus, efectiv nu mai poti șă fugi de nimic. Într-un fel, toate activitățile în care ne angrenăm, ne și îndepărtează de ceea ce simțim, nu ne mai gândim foarte mult la asta, nici la de ce facem ceea ce facem. Fugim poate de niște gânduri și emoții incomode. Când stai doar tu cu tine, ajungi să te cunoști foarte bine, trebuie să îți asumi cum ești, ce simți, ce gândești, cu totul. Și lucrurile bune, și lucrurile grele.

Și cum e procesul ăsta?

Bianca Bădescu:  E chinuitor, dar e foarte sănătos cred. Mie mi-a adus o înțelegere mai profundă a vieții, a ceea ce contează cu adevărat, mi-a adus o asumare mult mai mare, a fost cumva ”asta sunt, exact cum sunt. Ia să vedem ce îmi place la mine, ce nu-mi place, ce ar trebui să schimb”. M-a învățat să mă iubesc pe mine. Nu cred că înțelegeam ce înseamnă asta cu adevărat înainte.

Teoretic știam și credeam că mă iubesc, dar eram foarte dură și critică față de mine. După ce am început să merg, am avut un moment în care m-a izbit realitatea. Mă mai duceam prin curte să fac câțiva pași, mergeam greu, șchiopătam, nu aveam stabilitate. Și atunci am conștientizat lupta pe care o duc în fiecare moment pentru orice lucru care era simplu înainte, m-am privit cumva ca pe un om drag, cu înțelegere și compasiune și am simțit iubire față de mine. Și au început să îmi curgă lacrimile. Mi-am dat seama cât este de important să simțim asta, să conștientizăm. Și am mai învățat că nu avem timp, deși ni se pare că avem și ni-l pierdem aiurea.  

Știm cu toții, adică avem lucrul ăsta în minte: ”putem să murim în orice moment”, ”viața e fragilă”, ”ni se poate întâmpla oricând orice”, dar nu interiorizezi nici lucrurile astea. Nu stai să te gândești serios la ele, că te duci într-o seară obișnuită din viața ta și te plimbi pe stradă și poate mori și s-a terminat totul acolo. Și că n-avem timp să amânăm nimic din ce simțim și ce ne dorim, că trebuie să trăim în acord cu noi și să fim autentici, în primul rând, să nu ne mințim pe noi.

Citește și: Cum trăiești fericit, deși te lupți, din scaun rulant, cu distrofia musculară? Ovidiu Milian a arătat tuturor că dizabilitatea sa este o abilitate: „Persoanele cu dizabilități nu sunt singure”

Ce s-a întâmplat cu oamenii care au provocat accidentul?

Bianca Bădescu:  Nimic. Am descoperit un sistem destul de lent și ineficient în România. Dosarul a ajuns la Poliție. A stat vreo trei ani acolo. Mai întâi, culmea, ne-au audiat pe noi  – pe mine și pe prietenul meu: el în cărucior, eu abia mergeam. A trebuit să ne ducă părinții la sediul Poliției să ne audieze. Au mai durat câteva luni până au audiat șoferii. Oricum, în seara accidentului, din ce am înțeles de la avocați, poliția a venit atunci pe loc, dar nici nu notaseră bine numerele de înmatriculare, nu ne-au anunțat nici familiile. De noi n-au știut că am avut un accident și că suntem la spital, deși aveam toate actele la noi, telefoane, tot. Ne-au căutat ai noștri, au spart casa a doua zi… i-au anunțat că n-am mai apărut la birou. După ce au spart casa și au văzut că nu suntem acolo, au început să sune la spitale. Știu că s-a dus tata la poliție, la un moment dat, după mai mult timp și a zis ”dar cum ați putut să nu ne anunțați” și au zis că nu au știut colegii, că au crezut că ne anunțăm noi familiile. Dar pe noi ne-a luat SMURD-ul în bălți de sânge. Eu am intrat în comă, prietenul meu a fost în comă indusă pentru că au trebuit să-i amputeze piciorul. Totul s-a desfășurat extrem de lent cu acest caz. Înțeleg că au și multe dosare la poliție, că sunt puțini, dar sincer e cam mult ca după trei ani, adică abia acum a ajuns dosarul în camera preliminară. Tipul care mergea cu viteză și care a și intrat în noi tot face contestații. Tot trage de timp probabil și pentru că, din câte am înțeles de la avocat, dacă trec cinci ani de zile se prescrie fapta și au trecut deja trei ani.

Ei au vorbit cu voi?

Bianca Bădescu:  Nu, niciodată nu ne-au căutat, n-au vorbit. Înțeleg că femeia care conducea n-a mai vrut să mai conducă. Decizia ei, practic. Dar celălalt șofer conduce în continuare. La un moment dat, după mult timp, s-au întâlnit avocații cu ei la poliție, la audieri. Au zis că nici nu știau ce s-a întâmplat.  Îmi dau seama că nu și-au dorit să facă chestia asta, că nimeni nu-și dorește să calce pe cineva cu mașina, dar nu pot să spun că au fost empatici în vreun fel. Și mai e un lucru: sunt atât de multe probleme care apar și ai nevoie, chiar ai nevoie de resurse destul de mari ca să poți să te recuperezi din situații de genul ăsta, și n-ai sprijin de la stat. Ok, eram asigurați amândoi, ca orice om din România. Asta îți acoperă operațiile, dar mai departe, dacă n-ai bani să-ți cumperi plăcuță să-ți pui la cap, nu poți să faci asta. Dacă n-ai bani să-ți cumperi proteză, să-ți pui la picior, aia e. Statul îți dă 2500 de lei în condițiile în care protezele costă între 10.000 de € și 30.000 de € și totul se derulează așa. Oricum, până ajunge dosarul în instanță, poți să și mori. Pe lângă asta, ambii aveau asigurări la City Insurance, despre care știm cu toții că e în faliment. Descoperi tot felul de probleme ale sistemului, despre care nici n-ai idee până nu te lovești de ele.

Inelul „Kiss Joy as it Flies”, de Bianca Bădescu

Bianca Bădescu, creatoarea Koru Concept, a început acest meșteșug în timpul lunilor de recuperare după un accident de mașină

Cum ai reușit tu să transformi toată această suferință și nedreptate în această afacere a frumosului?

Bianca Bădescu: Am ajuns să fiu mult mai în contact cu emoțiile mele, să le privesc altfel. Am avut tot felul de gânduri. Pentru că m-am confruntat cu moartea și cu toată suferința, am început să simt constant o frică, să nu se întâmple ceva rău, mai ales oamenilor pe care îi iubesc. Și mă bântuia încontinuu gândul ăsta, că totul este extrem de fragil, că trece timpul, că se degradează oamenii și lucrurile din jur, a fost confruntarea cu pierderea. Aveam ca o teamă constantă, toate frământările acestea care mă întristau și îmi venea să plâng de multe ori. Și am tot stat și m-am gândit și m-am întrebat ce pot să fac. Am ajuns la concluzia că nu putem să ne luptăm cu timpul, nici cu moartea. Tot ce putem să facem este să trăim cu folos. Am și făcut o colecție cu care am participat la Romanian Jewelry Week și care se numește Marks of Time. Bijuteriile pe care le-am creat au multe rupturi, texturi, sunt asimetrice, sunt crăpate. Asta cred că a fost modul meu de a accepta degradarea și trecerea timpului, de a găsi ceva frumos în toate transformările pe care le aduce timpul și  în imperfecțiune… Poate că are legătură și cu multiplele cicatrici care au apărut pe corpul meu. Dar cumva mi se pare că trebuie să ne împăcăm cu toate și să le acceptăm și să descoperim frumosul în ceea ce avem. 

Koru Chain, „Everything is transformed”, de Bianca Bădescu

Ce planuri ai tu cu acest Koru Concept?

Bianca Bădescu:  Vreau să păstrez ideea de a face bijuterii cu mesaj. Eu, prin aceste bijuterii, nu vreau doar să fac niște obiecte drăguțe, strălucitoare. Nu e despre asta. Vreau să transmit niște mesaje mai puternice despre viață. Motto-ul este ”All we have is now”, pentru că acesta e un adevăr profund pe care l-am înțeles și l-am interiorizat. Fiecare bijuterie are un nume, o mică poveste și transmite un mesaj. Vreau să fac oamenii să vadă niște adevăruri simple, dar esențiale, ale vieții. Până la urmă, bijuteria contemporană e purtătoare de mesaj, nu e ca bijuteria pe care o găsești în magazinele clasice cu produse de serie. Vreau, bineînțeles, să-mi rafinez și tehnicile, să explorez mai multe materiale, mi-ar plăcea la un moment dat să fac și colaborări creative cu alți artiști sau cu oameni care sunt în aceeași direcție de înțelegere a vieții. Poate să ajung și în afară.  Îmi doresc ca tot ceea ce fac prin Koru Concept să fie autentic și sincer. Mi se pare că foarte multe din ce se întâmplă acum, cu toate brandurile și lucrurile pe care le cumpărăm sunt niște imagini artificiale, nu au substanță. Și eu nu rezonez cu asta, eu vreau să creez bijuterii purtătoare de mesaje, sociale,  existențiale.

De ce se numește Koru Concept?

Bianca Bădescu:  Koru înseamnă regenerare și renaștere în maori. Am stat mult și m-am gândit ce nume să-i pun și am vrut să aibă legătură cu toată experiența mea. De aici cumva a izvorât brandul. Și simbolul este o spirală. Înseamnă, în același timp, și creștere spirituală și cred că la mine s-a produs și o evoluție spirituală. Asta a fost partea bună din tot greul ăsta.