Avi, indianul care a venit în România să practice și să predea yoga: „Dacă spuneam cuiva ce fac, toți se uitau la mine ca la un traficant de droguri”

Avi Majumdar trăiește de 16 ani în România și practică yoga. A venit aici după ce maestrul lui din India i-a spus că în Europa de Est e mare nevoie de profesori de yoga. Era perioada imediat următoare celei în care românii auziseră de această practică numai în moduri negative și, așa cum el însuși mărturisește, dacă spunea cuiva că e profesor de yoga, toți se uitau la el ca la un traficant de droguri.

Nu s-a descurajat și primele ore le-a predat în biserică, unor călugărițe ce făceau voluntariat pentru biserica catolică din Timișoara. Încet, încet s-a făcut cunoscut și multe dintre vedele de la noi îl urmează.

Se spune că face minuni cu chackrele, mantrele și corpul. Una peste alta, Avi știe să pună în armonie trupul cu sufletul, lucru atât de căutat de noi toți.

Iată o poveste amuzantă pe alocuri, dar plină de însemnătate și inspirație.

Avi, de câți ani ești în România?

Am venit în iulie 2008.

Și ți-a plăcut atât de mult încât nu ai mai plecat?

Da 😊 Cultura voastră este foarte asemănătoare cu cea indiană.

Cum așa?

S-ar putea să fii surprinsă că India și România într-un anumit fel, cultura este foarte asemănătoare. Ambele culturi sunt foarte centrate pe familie. Asta am simțit eu cel puțin în România, odată ce oamenii te primesc, faci parte din familia lor.

Majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor mi-au demonstrat asta.

Gândește-te că eu am ajuns aici într-un moment în care se acumulase foarte multă reputație negativă în jurul yoga, din cauza mai multor lucruri care s-au propagat pe rețelele de socializare. Să vin în România și să le spun oamenilor că vreau să predau yoga, la momentul respectiv era ca și cum le spuneam că sunt traficant de droguri.

Îmi amintesc foarte bine momentele acelea când mulți mă întrebau ce fac, cu ce mă ocup și când eu răspundeam că vreau să predau yoga, într-o sală în care 10 oameni râdeau și glumeau se lăsa liniștea profundă.

 Mă scrutau, mă analizau comentând lucruri. Deci, da, am avut propriile mele provocări în țara asta în acei ani și cu toate astea m-am simțit ca acasă. Acum este o poveste foarte diferită pentru că întâlnești la tot pasul profesori de yoga.

Dar atât de bine te-ai simțit încât ai cerut cetățenia română?

Înainte de a veni aici, am avut o discuție cu maestrul meu. În perioada aceea eram în tranzit: trăisem în Hong Kong și apoi în Filipine și mă întorsesem în India să lucrez. Nu am fost foarte mulțumit pentru că am ajuns într-o slujbă care avea legătură cu yoga, dar era mai mult o slujbă corporatistă decât predarea efectivă a claselor de yoga. Așa că am decis să merg la mănăstire la maestrul meu și să am o discuție cu el. În cultura indiană, atunci când ai o problemă, mergi la maestrul tău.

Sunt soluții mult mai ieftine decât mersul la psiholog 😊. Așa că m-am dus și am așteptat pentru că erau mulți oameni care voiau să vorbească cu el. Mi-am spus: „bine, când îmi vine rândul, o să-l întreb ce să fac în continuare”. Am fost ultima persoană din acea coadă.

Când mi-a venit rândul, nici nu mi-a permis să spun nimic, a vorbit el: „În Europa de Est, e multă muncă de făcut. Au nevoie de profesori buni de yoga.” Cumva am fost atât de uluit că ascultând vorbele lui, am uitat să-i pun întrebarea. Apoi am plecat și am început să mă gândesc la asta: „De ce a spus asta?”

Maestrul meu este un om care nu va spune niciodată ceva doar așa, fără un sens și scop, nu este o persoană care va scoate lucrurile din gură la întâmplare. În India un cuvânt foarte comun este karma. Ei bine, lucrurile s-au aliniat astfel că în mai puțin de 3 săptămâni făceam prima mea vizită în România. A fost o vizită scurtă, am venit aici să sărbătoresc Crăciunul la sfârșitul anului 2007.

Dar de ce România? De ce nu Bulgaria, Serbia, Europa de Est este mare.

Așa este, Europa de Est este mare, însă aici am avut prieteni. Am avut prieteni pe care i-am cunoscut în India, am petrecut timp împreună în India și ne-am făcut planuri legate de viitorul ce s-ar putea împlini într-o zi în România. Și viitorul ăsta s-a împlinit foarte repede.

De ce am vrut să fiu cetățean român? Nu știu exact, cert e că la un moment dat am cerut cetățenia, m-am trezit că vreau să aplic pentru cetățenie.

Am avut rezidență de lungă durată în România și m-am gândit că aici lucrez, aici mi-am cumpărat o casă, m-am stabilit total. De ce să nu am acces mai ușor?

Trebuia mereu să cer viză dacă trebuia să merg în Austria, în Spania de exemplu, mai ales că și făceam mai multe cursuri în Germania.

S-a întâmplat și sunt foarte fericit pentru că cetățenia română îmi face viața mai simplă. Sincer să fiu dacă știam programa pe care trebuie să o studiez pentru examenul de cetățenie, m-aș fi răzgândit. Habar nu aveam că trebuie să studiezi mai mult decât pentru Bacalaureat.

Iubita ta este româncă?

Fosta mea soție e din România. Bine, ne-am căsătorit în India. Am fost împreună 12 ani.

Și cetățenia a venit când erai căsătorit?

După 😊. Ea a insistat că ar trebui să aplic cu mult înainte să plănuim să ne despărțim.

Dar am aplicat după ce ne-am despărțit.

Acum locuiești în Timisoara sau în București?

Ultimul an am stat mai mult la Timișoara.

Dar predai yoga în toată țara…

Lucrurile s-au schimbat de la pandemie încoace.

La început am stat în Timișoara, din prima zi a șederii mele în România. Din 2010 am început să predau yoga în București, așa că de atunci până în 2022 am stat mai mult în București sau jumătate de săptămână acolo, jumătate de săptămână aici predam yoga pendulând între Timișoara, Cluj și București. Din cauza pandemiei, a trebuit să mă stabilesc într-un singur loc așa că am ales București, după aceea am spus: „bine, lumea este foarte diferită post pandemie, totul este online, poți să faci multe lucruri digital acum, așa că m-am reîntors la Timișoara. Mai vin în București că mai am câteva persoane care preferă interacțiunea directă.

Însă, online am clienți din toată Europa 😊

Am o curiozitate: Mi-ai spus că în 2008 nimeni nu avea încredere în tine să predai yoga probabil din cauza imaginii pe care o crease Bivolaru… Cum ai luat decizia de a face asta aici?

În India am practicat yoga încă din copilărie. Nu am ales să predau yoga doar pentru că nu am găsit altă slujbă sau chestii de genul ăsta. Sunt câteva sute de ore de pregătire pentru ca cineva să devină profesor de yoga. Am studiat și exersat toată viața.

Ce s-a întâmplat? Dezbăteam cu fosta mea soție după ce am vizitat prima dată România, încercând să o conving să ne întoarcem în Hong Kong. Viața era bună acolo și am fi avut ceva al nostru.

Ea a studiat kinetoterapie și a fost manager de spa în Zanzibar, dar a lucrat și în India. Ne gândeam să facem un spa sau un centru de wellness.

Ea încerca să mă convingă că e bine în România care tocmai intrase recent în Uniunea Europeană, ceea ce însemna că lucrurile se vor deschide și „hai să venim cu un spa”.

Mai mult decât atât, eu am practicat și Ayurveda, care este medicina tradițională indiană și un spa care să cuprindă și această tehnică ar fi fost bine primit. Am spus atunci: „hmm, pot face asta atâta timp cât nu îmi ia timp din viața mea pentru a face yoga. Yoga este treaba mea, chemarea mea”. Și am venit în România unde am deschis un spa.

Când am venit, în toate cercurile în care deschideam gura și spuneam că voi preda yoga, oamenii se uitau lung la mine. Prietenii ei spuneau: „Știi, Avi, te rog nu ieși în public și spune că vei preda yoga”.

Adică, cum naiba vine asta? În India dacă spui că predai yoga, oamenii te respectă mai mult.

Cum ai început totuși să predai?

Unul dintre prietenii ei avea o iubită din Germania. Ea era voluntară într-o biserică de aici, în Timișoara. Dumnezeu parcă a trimis această persoană pentru că ea a fost interesată să practice yoga. Ne-am întâlnit și a spus: „Avi, poți să mă înveți yoga?”. „Cum să nu! Te voi învăța gratis. Îți voi da bani să vii la cursul meu”, am spus eu în sinea mea 😊

Mergeam la ea acasă și în apartamentul ei predam yoga. Într-o zi nemțoaica mi-a spus: „Uite, am vorbit despre cursurile noastre cu unii dintre ceilalți voluntari. Poți să predai unui grup de oameni?”. Dar unde?  Lucrurile s-au organizat de la sine atunci. Prima mea clasă de grup a fost în biserica catolică.

Biserica avea o casă, ca un fel de cămin, în spate. Aveam o cameră la mansardă, cea mai prăfuită dintre toate și acolo am adunat 12 voluntare, dintre care două surori catolice, una filipineză, alta italiană și vreo trei studenți de la Universitatea de Vest din Timișoara.

Obișnuiam să predau doar de două ori pe săptămână și simțeam că aș putea lucra toată ziua doar cu visul că în două zile voi merge și voi petrece timp cu acești oameni. Așa a început. Și credeți sau nu, pe această tânără nemțoaică, numele ei este Katharina, am simțit-o ca fiind o persoană minunată, o persoană trimisă de Dumnezeu.

Și la spa?

Din vorbă în vorbă, s-a auzit de mine și la un moment dat cineva m-a întrebat dacă predau. Am spus da. Am început încet-încet să predau câte o clasă individuală și asta se întâmpla la micul spa, pe coridor.

Am pus două câte două saltele și arăta super amuzant. Adică, de ce spun că arăta amuzant? Pentru că înainte de asta, am locuit în Hong Kong, Filipine, în India, locuri unde obișnuiam să am un studio de yoga, cu saltele, reflector, tot ce trebuie, ceea ce îți hrănește ego-ul cu toată hrana posibilă. Iar acum predam yoga pe coridor.

Și acum înțeleg că sunt multe personalități ce vin la tine…

Știi care e treaba? Acum uitându-mă în urmă, realizez că sunt personalități, dar când au venit la mine nu știam cine sunt, așa că le-am tratat întotdeauna după valoarea lor umană.

Când am început să predau aici, în București, de exemplu, la clubul la care lucram, într-o zi recepționera mi-a spus că cineva vrea să-mi vorbească. Pentru că aveam oră în altă parte, am refuzat inițial și apoi nu știu cum m-am lăsat convins. Am acceptat o ședință de yoga și după ce am intrat în sală, am întrebat-o care e numele ei și cu ce se ocupă. Mi-a spus că o cheamă Loredana și că e cântăreață. Am întrebat-o ce fel de cântăreață, gândindu-mă că dacă e într-o orchestră s-a conectat deja cu chakre și alte chestii importante în yoga.

La sfârșitul orei, ea mă întreabă: „Chiar nu mă cunoști? Nu ai auzit niciodată de vreun cântec al meu?” I-am spus că poate îi știu cântecele, dar… nu pot să spun sigur. La finalul orei m-am dus la recepție și am întrebat cu cine am făcut clasa.

Poate pare lipsit de respect ce tocmai am spus, dar chiar nu o știam. Ce vreau să-ți spun acum despre Lore este că ceea ce este vizibil dinafară pentru multe dintre celebrități, e total diferit de ceea ce este în interior. Ea a fost și este cel mai sincer și conștiincios student al meu la yoga.

Ea a înțeles importanța practicii și a exersat cu sinceritate. A mers cu mine în India de cel puțin patru sau cinci ori. Când a mers cu mine în ashram, a acceptat să doarmă pe un pat de lemn, iar deasupra pe o salta care nu este mai groasă ca două șervețele.

A dormit acolo, fără apă caldă, mâncând cu mâinile, pe podea. Acesta este un guantanamo spiritual și ea nu s-a plâns deloc.

Am devenit foarte buni prieteni. Am stat la ea, am gătit la ea și toate aceste lucruri s-au întâmplat de multe ori.

Din ce familie provii?

Părinții mei au lucrat pentru Indian Railway. Vin dintr-o familie tradițională. Dar este o familie tradițională în care se practică mai mult decât religia hinduismului, spiritualitatea. Spiritualitatea este foarte respectată la noi în casă.

Chiar și astăzi în casa mea sărbătorim Crăciunul și orice altă sărbătoare. Dacă există o sărbătoare, noi sărbătorim. Bine, când un indian spune sărbătoare, înseamnă ceva cu mâncare 😊.

Întotdeauna am avut acel respect față de toate religiile. Îmi place foarte mult și sunt binecuvântată că am avut șansa să mă nasc într-o astfel de familie.

Tatăl meu este inginer. Mama mea, este educatoare. A studiat pedagogia, dar apoi a lucrat într-o slujbă guvernamentală, la căile ferate. Amândoi au avut poziții respectate, le place să citească, să călătorească, sunt oameni normali.

Ce au zis că ai plecat așa departe? Și, mai ales, că ai rămas aici?

Sunt două lucruri. Ei sunt fericiți, când mă văd fericit și de multe ori spun: „Oh, sunt atât de fericit pentru tine. Te descurci bine, suntem mândri de tine”.

Apoi sunt zile în care: „Oh, mi-e dor de tine. Ce bine era dacă ai fi fost aici. Am gătit chestia asta care îți plăcea ție. Nu ești aici ca eu să te hrănesc”. Sentimente umane. De-a lungul anilor, se înțelege, distanța s-a redus datorită tehnologiei și pot să vorbesc chiar în fiecare zi cu mama. Ea este literalmente cu ochii pe ce mâncare am în frigider, dacă am destule condimente indiene și face asta pe video call.

Ai spus că practici yoga de mic. Cum ai ajuns să ai legătură cu yoga la o vârstă atât de fragedă?

Când eram copil, eram foarte anxioas și aiurit. Adică, aș fi putut să merg așa pe stradă și să mă opresc să privesc cerul, o plantă sau un copac și să uit de mine. Nu te puteai baza pe mine.

Mulți, mulți ani mai târziu, când am devenit profesor de yoga, am trecut prin studii și toate orele de antrenamente, am putut să mă întorc în trecut și să realizez că am fost dislexic. Dar părinții mei nu aveau nicio idee despre asta. Întotdeauna am văzut că literele dansau pe cărți și vrând, nevrând, pentru mine doi plus doi nu făceau niciodată patru. Ar putea fi orice, în afară de patru. Ăsta am fost eu.

În India, din fericire, cel puțin în partea în care m-am născut și unde locuiam, era o practică și anume: dacă copilul tău are vreo problemă, îl duci la un călugăr.

Nu să facă magie neagră, ci să-l învețe ceva yoga și să se concentreze și la alte chestii. Asta s-a întâmplat și cu mine. Au vrut să învăț niște yoga cu speranța că voi deveni puțin mai liniștit, notele mele vor fi mai bune și așa mai departe.

Ca oricărui copil căruia îi place să aibă un erou, eroul meu a fost Bruce Lee.

Pentru mine, Bruce Lee a fost așa: în stânga e Shiva, apoi Krishna, în dreapta este Hristos și apoi în mijloc este Bruce Lee. Așa că, încet, încet am început să practic artele marțiale.

Iar profesorul meu de arte marțiale obișnuia să spună că trebuie să practic meditația, trebuie să exersez respirația, lucru pe care l-am întâlnit și la yoga.

În plus, toată viața am văzut-o pe mama practicând meditația și yoga și asta este ceva care se întâmplă până astăzi. În fiecare dimineață, ori de câte ori se trezește, primul lucru pe care îl face este să stea pe pat și va practica meditația pentru o anumită perioadă de timp.

A devenit un drum firesc și pentru mine.

Nu te întreb ce îți lipsește de acasă. Acest lucru este evident. Te întreb ce îți place aici? Poți să numești trei lucruri care îți plac aici?

Primul, care ar putea fi un mod foarte egoist de a-l exprima, dar acesta este cu siguranță primul, este acela că eu cred că pot fi util aici.

Apoi, iubesc natura românească.

Aproape că sunt mândru să spun multor oameni că am călătorit mai mult decât majoritatea românilor în propria lor țară. Fie că este vorba de munte, fie că este vorba mare, deal, oraș, am călătorit campând aproape în fiecare parte a României.

Apoi îmi plac oamenii. Și aceasta este o conotație egoistă, pentru că m-au primit cu brațele deschise. Și pentru mulți dintre ei sunt parte din familia lor.  Și ei sunt familia mea.

Mă simt ca acasă, mă simt literalmente ca acasă.

Glumeam cu niște prieteni apropiați și spuneam că recent am dezvoltat acest sindrom: când sunt în România, mi-e dor de India, când sunt în India, mi-e dor de România.

Care este mâncarea ta preferată din România?

Sarmalele. Nu ar trebui să spun asta, dar îmi plac foarte mult sarmalele. Eu sunt non-vegetarian, chiar dacă mulți oameni cred că, dacă practici yoga, trebuie să fii vegetarian. Mult succes cu teoria și filozofia asta. Sunt născut într-o familie non-vegetariană și mănânc mâncare non-vegetariană.

Când am venit aici, mâncarea nu avea niciun gust. Părea mâncare pentru bolnavii de hepatită 😊. Mergeam la bucătărie și vedeam trei feluri de condimente: sare, piper și vegeta. Și când întrebam dacă există ceva iute, primeam boia dulce. Așa că am avut provocările mele în privința mâncării, dar încet, încet m-am obișnuit, îmi place și sunt înnebunit după prăjituri.

Citește și: Cum să lași în urmă Anglia și să revii în România pentru a sta la căpătâiul pisicii tale în agonie? Cine este Dana Nedelcu, instructoarea de yoga care s-a încumetat la o călătorie de autocunoaștere