Căutare

Share this article

Bianca Brad are 52 de ani, este actriță, mama lui Luca și a Emmei, iubita lui Aurel și sufletul din spatele Organizației E.M.M.A, pe care a creat-o după ce a ajuns la limita disperării, la un pas distanță de a-și pune capăt zilelor, după ce fiica ei cea mică, Emma a murit la naștere, moment în care părea că întreg universul se năruia în jurul ei.

8 ani mai târziu, în 2013, când lucrurile păreau pe făgașul lor firesc, iar lecțiile de viață păreau învățate, Bianca primește un telefon, la ceas de seară, de la un avocat care o anunță că Aurel Frățilă, tatăl copiilor lor, a fost arestat, urmează a fi extrădat în SUA și probabil că nu-l va mai vedea niciodată.

Paparazzi au început să o urmărească la tot pasul, ziarele și televiziunile transmiteau certitudini despre condamnarea lui Aurel și încarcerarea lui la Guantanamo, în vreme ce veștile din partea avocaților veneau rar și sărăcăcios. După un an de anchetă, Aurel Frățilă a fost eliberat, iar relația lor a renăscut.

Iar după tot ce a trăit, cea mai importantă lecție pe care a învățat-o este aceasta: „Dacă omenirea o să învețe să prețuiască iubirea, iertarea, smerenia și recunoștința atunci va fi salvată.

Ce efect poate avea gândul rău asupra celui de lângă tine?

Bianca Brad: Eu cred foarte mult în puterea gândului. Uite exemplul blestemelor despre care toată lumea spune că pot fi nimicitoare. Eu prefer să nu cred în asta și cred că negândindu-mă așa, nici nu le dau putere.

Când gândești rău, îți faci ție rău. E ca și atunci când nu ierți și ajungi să porți cu tine toată greutatea resentimentelor. În vreme ce atunci când ierți se produce o eliberare fantastică.

Eu nu fac așa ceva, nu trimit gânduri rele. Dar știu sigur că atunci când te rogi pentru cineva cu care ai o problemă, care are o stare proastă sau este într-un blocaj, îi trimiți iubire și lumină, ți se întoarce cu bine și vezi cum omul se deschide și este mai luminos

Știi cum se spune? Trebuie să-ți cobori mintea în inimă.

Iar asta am învățat-o în timp. Am avut trăiri de moment, revelații, experiențe personale, am înțeles.

Pe mine m-au ajutat foarte mult momentele grele din viață, acelea în care am fost foarte jos, când nu mai știam cum, nu mai știam de ce. Dar atunci rugăciunea mea era atât de sinceră.

Lași la o parte orice temeri, orice rușine și nu cu ură sau disperare, ci cu sinceritate te rogi, îți pui sufletul acolo și accepți ce ți se întâmplă; îi ceri Domnului să-ți lumineze sufletul, mintea, să-ți trimită în cale oamenii de care ai nevoie, după care ai răbdare. Fără încrâncenare.

Bianca Brad, fondatoarea Organizației E.M.M.A

E straniu cumva ce aud, fiindcă suferința este ceva ce învățăm de mici să evităm. Doare, ferește-te, arde, suferi, pleacă de acolo! Și totuși zici că suferința este cea care ne ridică.

Bianca Brad: Exact. Există un proverb ebraic ce spune că Dumnezeu, înainte să te întărească, te topește. Și mai e ceva, noi suntem ca niște diamante neprelucrate, ca niște bolovani neșlefuiți care ajung să strălucească prin foarte multe lovituri. Procesul este foarte dureros, dar la final obții ceva prețios. Așa suntem și noi, oamenii. Dacă accepți suferința ca pe un proces de evoluție și de mântuire, îți face bine.

Dușmanul cel mai mare al nostru este frica. Dar dacă ți-e frică înseamnă că nu ai credință. Altfel nu ar avea putere să fie acolo. Cu cât credința este mai puternică, cu atât este frica mai mică. Atunci, în cel mai complicat moment, când nu găsești ieșirea din cele mai cumplite situații de viață, și zici „Doamne, facă-se voia Ta!”, te lași în voia Lui, El te ajută.

Eu, când eram mai mică, nu credeam în Dumnezeu. Mă socoteam atee. Ai mei nu mergeau la biserică, nu aveam obiceiul să mergem duminca la slujbe iar la mine în casă nu s-a vorbit despre așa ceva.

L-am descoperit pe Dumnezeu ulterior, adică după ce mi-am pierdut fetița.

Bianca Brad, într-o campanie ce promova turismul românesc

De ce ai plecat în Germania?

Bianca Brad: M-am mutat în Germania, în 1992, fără să știu nimic din limba germană. De fapt știam doar trei cuvinte dintr-o piesă celebră atunci: „Eins, zwei, Polizei!”. Eram actriță la acel moment, în România și munceam enorm: făceam televiziune, radio, jucam, pozam. Nu știu ce nu făceam atunci. Eram pe val.

Doar că m-am îndrăgostit de un băiat din Germania, care venise să facă studii de stomatologie aici și am plecat cu el. I-am ignorat pe toți cei care m-au întrebat cu îngrijorare dacă realizez ce urmează să fac, că dau cu piciorul la carieră. Însă eu aveam convingerea că familia era mai importantă, dragostea la fel, așa că am lăsat tot fără nicio remușcare.

Cine era iubitul tău?

Bianca Brad: Nu este o persoană publică. L-am cunoscut în București, când era student. Un tip înalt, brunet, cu ochi căprui (nu cum îmi închipuiam eu că sunt nemții, blonzi și cu ochi albaștri), simpatic și deștept foc.

Este un sacrificiu uriaș!

Bianca Brad: Da, așa este.

Și de ce l-ai făcut?

Bianca Brad: Pentru că îl iubeam. De fapt, cred că așa am fost toată viața: m-am pus pe mine pe planul secund pentru a-i fi bine celui de lângă mine.

Dar acolo, în Germania, am avut câteva dintre cele mai frumoase experiențe. La puțin timp după ce am ajuns acolo și am învățat limba (cred că mi-au trebuit vreo câteva luni și de mare folos mi-a fost urechea muzicală), am început să primesc oferte de muncă.

Așa am ajuns în Thailanda și în Hong Kong și am văzut ce înseamnă să fii plătit în această industrie. Ca să ai niște repere, acolo câștigam pentru un episod cât primeam în România într-un an.

În plus de asta, m-a mai ajutat la ceva experiența mea în Germania. Mulți ani mai târziu, când a venit pe lume Emma, acolo s-a născut. Fără viață. Dar modul în care am fost tratată acolo m-a ajutat enorm.

Tot ce am văzut acolo a fost esențial pentru momentul în care am revenit în România și am decis să fac ONG-ul, Organizația E.M.M.A, pentru mamele care trec printr-o experiență asemănătoare, mai cu seamă că știam cum sunt ele tratate în România.

Bianca Brad, cu Emma în burtică și Luca pe brațe. Sursa foto: arhiva artistei

Ce nu a funcționat acolo? De ce nu ai rămas în Germania?

Bianca Brad: Eu sunt foarte legată de familie, de casă, de ai mei, de mama. Îmi lipseau prietenii și îmi lipsea meseria foarte mult. Iar primele luni, în care nu am putut accepta vreo ofertă, fiindcă nu știam limba, clar am fost pe buza unei depresii.

Apoi, din păcate, relația nu a funcționat. Am tot tras de ea, mai ales că eram conștientă că lăsasem tot în țară pentru a fi împreună cu el. Finalmente am ajuns la concluzia că între o durere fără sfârșit și un sfârșit dureros, e de preferat al doilea.

Să revenim la firul poveștii noastre!

Bianca Brad: Am ajuns în Germania și aveam cu mine banii pe care i-am luat după ce am vândut mașina câștigată la primul concurs de miss din libertate. Eram în 1990 și participam la Prințesa Frumuseții.

Bianca Brad, Prințesa Frumuseții, la primul concurs miss organizat în România liberă, în 1990

Ce mașină, ce culoare?

Bianca Brad: Era o Dacia roșie, singura de altă culoare decât miile de mașini bleu din tot parcul fabricii. (râde)

Cum ajungeai să fii model pe podium înainte de 1989?

Bianca Brad: Cred că eram 30 de manechine în toată țara. Iar pentru asta fabricile organizau niște așa-zise casting-uri. Dar nimic din ce se întâmpla atunci nu seamănă cu ce vedem acum.

Tu cum ai ajuns model?

Bianca Brad: La mine toate s-au derulat de la sine. Nu mi-am propus să fiu manechin, nu era visul meu acesta, nu am făcut aproape nimic pentru asta.

Fratele meu, Marian, care a ajuns și el manechin, a mers împreună cu un vecin de pe scară la un „casting” despre care aflase dintr-un anunț de ziar. Surprinzător este că s-a dus acolo exact cum a venit de la școală: nebărbierit, complet nearanjat. Însă exact această imagine și-o doreau ei. Și l-au selectat.

Bianca Brad și fratele ei mai mare, Marian

După ce a intrat el, m-a luat și pe mine, să văd ce se întâmplă. Eram clasa a XI-a.

Creatoarea de la „femei” m-a pus să merg pe muzică, iar asta mi-a venit mănușă fiindcă eu am ureche muzicală foarte bună.

Acolo nu era nimeni dispus să te învețe cum să mergi sau cum să te aranjezi. Aveam în geantă un strugurel, o mascara și un creion dermatograf. Nu știam ce înseamnă pudră sau fond de ten. Trăgeam cu ochiul în stânga și-n dreapta, să văd cum se machiază celelalte fete.

Prima prezentare în care am intrat s-a petrecut în ultima clasă de liceu, când am înlocuit un model. Ea nu a putut să participe, așa că m-au chemat pe mine. Problema la care nimeni nu părea să se fi gândit a fost că eu nu mai mersesem în viața mea pe podium. Dar m-am descurcat bine. (râde)

Așa am ajuns la următoarea prezentare, la cea mai mare din România, evenimentul C.A.E.R., care se ținea în fiecare an, iar invitații veneau din țările membre C.A.E.R.

Eram într-o lună de vară, la Sibiu, în 1984, iar tot evenimentul a fost regizat de Adrian Sârbu.

Eram încă o începătoare, dar m-am descurcat foarte bine. Am văzut filmarea ulterior și am realizat că păream foarte naturală, însă toată emoția mi-o concentrasem în degetele de la mâini. Le țineam țepene, ca pe niște săgeți.

Bianca Brad într-o prezentare de pălării

E drept că sunt o persoană emotivă, dar îmi plăcea foarte mult ce făceam. Eu eram printre puținele manechine care zâmbeau. Iar asta o făceam natural, așa cum natural mă conectam cu lumea din sală, le zâmbeam. Dar pentru că așa simțeam, nu pentru că pozam.

Iar apropo de emoții, am să-ți povestesc despre un eveniment pe care trebuia să-l prezint la Clubul Diplomatic, imediat după ce am revenit din Germania. Am făcut atac de panică. (râde) Norocul meu a fost că, deși la început am avut trac, am reușit să-mi revin, să integrez emoția, să-mi retrag cu naturalețe greșelile, fiindcă am această credință că oamenii sunt supuși greșelii. Și imediat ce am depășit teama de început, am dus evenimentul până la capăt, fără nicio problemă.

Apoi la admiterea la I.A.T.C. s-a întâmplat ceva memorabil. Fiecare concurent avea câte o poezie pe care trebuia să o recite. La un moment dat, juriul mi-a cerut să spun a doua poezie pe care o aveam drept temă în forță, să o turui. Am început să turui și la un moment dat, fără nicio explicație, m-am blocat. Nu mai știam nimic, nu mai puteam spune nimic.

Blocajul meu însă a fost interpretat ca un moment de reflecție, de trăire puternică a personajului. Brusc mi-am revenit, mi-am amintit, am continuat recitarea și am terminat poezia. Dar acel moment de trăire a personajului este motivul pentru care am ocupat unul dintre cele 4 locuri disponibile pentru toată țara la I.A.T.C. Improvizația m-a salvat.

Cum s-a schimbat viața ta după ce ai început să prezinți pe podium?

Bianca Brad: Unde mergeam eram recunoscută, eram primită peste tot, iar asta este un sentiment foarte plăcut. Înainte de 1989 apăream în filme, am avut rolul principal din Zâmbet de soare, am apărut în calendare de modă, iar după Revoluție apăream peste tot: reviste, televiziune, prezentări, evenimente.

Bianca Brad, micuța balerină

Ce visai tu să fii?

Eu am fost dintotdeauna o mare visătoare. Îmi plăcea ideea de a călători și m-am gândit că am o șansă să fac asta dacă merg la turism, la A.S.E. Ce nu luasem în calcul era faptul că trăiam într-un regim în care călătoriile erau interzise.

Așa încât tot ce făceam era să colecționez vederi.

Mama, care era grafician la Institutul Agronomic (ea a desenat aproape toate planșele institutului), îi ruga pe toți străinii pe care îi întâlnea la ea la muncă să îi trimită, pentru mine, o vedere din țările lor.

Mama a fost motorul din spatele carierei mele. Ea visa să devină actriță, iar prin mine cred că ea și-a împlinit visul.

A vrut să intre la filologie, dar s-a îmbolnăvit mama ei, bunica, și a fost nevoită să întrerupă tot și să aibă grijă de ea. Eu nu am zis niciodată că vreau să fiu actriță. Ai mei nu m-au văzut niciodată repetând prin casă.

Bianca Brad și mama ei

Am cochetat cu ideea de a face psihologia și nu am încetat nici acum să îmi doresc asta. De când mă știu am avut curiozitatea să înțeleg oamenii, să pricep de ce corpurile lor spun ceva, iar gura, mintea spun altceva. Voiam să știu ce ascund în spatele cuvintelor.

Și uite cum de fapt tu erai reflexivă și curioasă dar ai intrat într-o lume strălucitoare și cam superficială.

Bianca Brad: Niciodată nu mi s-a urcat la cap lumea asta. Chiar dacă și acum realizez că sunt cunoscută, chiar dacă nu mai apar în presă. Este flatant pentru mine să aud că niște părinți și-au botezat copilul Bianca datorită mie și să primesc sute de mesaje pe facebook, în care oamenii vor să afle despre mine.

Cât de des ieșeați din țară ca modele?

Bianca Brad: Înainte de Revoluție am ajuns la Moscova de două ori. Și atât, pentru că fratele meu a rămas în Germania, în RDG, în urma unei prezentări de modă, ceea ce mi-a anulat orice șansă de a mai trece granița.

Dar după 1989 m-am mutat în Germania și de acolo am reușit să călătoresc.

Hai să ne întoarcem puțin! Să călătorești nu ai reușit, dar te pregăteai de A.S.E. Și ai fost și actriță. Cum stau lucrurile de fapt?

Bianca Brad: În clasa a XII-a, după Bacalaureat urma să intru la A.S.E, la turism. Asta visam, pentru asta mă pregăteam. Învățasem la Liceul Economic nr. 3 , actualul A.D. Xenopol, iar întreaga mea carieră părea bine desenată.

Doar că, după câteva întâmplări absolut fericite am ajuns să joc în filme și să dau examen la I.A.T.C, unde, în generația mea, erau disponibile doar 4 locuri la fete și 5 locuri la băieți.

Cred că înainte să înțeleg eu că economia nu era pentru mine, au înțeles alții în jurul meu. Mama Adinei Buzatu era profesoara mea de matematică din liceu și era foarte drăguță. În momentul în care i-am spus că nu mai vreau să merg spre A.S.E, ci spre I.A.T.C, și mai știind că nu am nicio legătură cu matematica, mă scotea la tablă la cele mai ușoare exerciții și lecții.

Bianca Brad în filmul Zâmbet de soare

Mai mult, țin minte că m-a prins o dată cum citeam o carte ascunsă în bancă, Cain și Abel , în limba engleză, dar singura ei reacție a fost că a venit la spatele meu, s-a aplecat deasupra umărului meu și, cu un calm imens, m-a întrebat: „Ce citești?”. I-am răspuns, la care ea zice: „După ce o termini, mi-o împrumuți și mie?” (râde)

Cum ai ajuns actriță înainte să fii actriță?

Bianca Brad: Dintr-o întâmplare am primit rolul principal din filmul Un zâmbet de soare, iar doamna Elisabeta Bostan a avut acest curaj de a mă schimba de pe rolul pe care eram.

Dânsa mi-a spus că am talent și că ar fi păcat să nu încerc la teatru, mai ales că era nevoie, zicea doamna Bostan, de chipuri ca al meu. Eram figura ingenuă și tot timpul am primit partituri din acest registru. Încă aștept ca cineva să-mi dea și alt registru de rol.

Cum a reușit Elisabeta Bostan să-ți schimbe radical opțiunile?

Bianca Brad: Mi-a dat încredere.

Nu aveam niciun fel de experiență în lumea filmului.

Bianca Brad și Elisabeta Bostan

Am ajuns la probe datorită mamei, care a găsit anunțul în ziar. M-am dus acolo dar nu am primit rol.

La puțin timp însă, undeva prin Piața Romană, m-am întâlnit cu secretara de platou, Lili Gavrilescu, care și-a amintit de mine imediat ce m-a văzut și mi-a zis: „Vino să vezi cum e pe platou! Lucrăm la un film, Ștrandul studențesc!” M-am dus și a început să-mi placă ce vedeam.

Primul film în care am lucrat a fost Al patrulea gard de lângă debarcader, apoi m-a distribuit doamna Bostan în Zâmbet de soare. Am început filmările cu un rol secundar, eram una dintre cele 7 surori ale prințesei Zâmbet de soare, ca pe parcurs regizoarea să se răzgândească.

M-a trimis pentru o probă de costum la Buftea, a venit la mine și m-a anunțat: „Bianca, din acest moment ești rol principal!”

Ce crezi că a convins-o?

Bianca Brad: Au fost și niște scene grele care mi-au reușit foarte bine, lucru care cred că i-a dat curaj să mă îndemne să dau la actorie. Acum îi sunt recunoscătoare pentru toată încrederea pe care a avut-o în mine.

În plus, filmul era unul semi-muzical, iar eu cântam de pe margine toate bucățile muzicale și le trăiam cu patos. Și bănuiesc că m-a observat o vreme și a luat această decizie.

Bianca Brad, în anii 80

Unul dintre efectele faptului că aveai acces la această lume era apropierea de nomenklatură, de Nicu Ceaușescu, poate, care iubea femeile frumoase. Ți s-a întâmplat să fii curtată de el?

Bianca Brad: De el, nu. A fost foarte îndrăgostit de mine Călin Andrei, fiul lui Ștefan Andrei, ministrul de Externe. Și mai îndrăgostită de mine a fost mama lui, Violeta Andrei, o actriță renumită atunci. M-a iubit foarte mult și încă o face și acum.

Și de ce nu s-a întâmplat nimic între voi?

Bianca Brad: Fiindcă nu a fost chimie. Așa cum s-a întâmplat și cu Cătălin Botezatu, cu care nu am avut nimic altceva decât o frumoasă prietenie. A fost totul platonic.

M-au curtat amândoi, erau foarte bine crescuți dar am fost totdeauna foarte sinceră și cu ei, și cu mine. Iar relația a fost civilizată și a rămas întotdeauna la nivelul acesta platonic.

Cum a încercat să te cucerească Călin Andrei?

Bianca Brad: Îi plăcea foarte mult muzica, îmi aducea flori, mergeam la restaurant. Făcea și el cam ce puteai face în acea vreme. Era un romantic educat, gentil.

Carevasăzică, vine Revoluția, întâlnești un băiat din Germania care îți fură inima și pleci cu el. Lucrurile nu funcționează însă și te întorci în țara ta. Cum a fost revenirea în România?

Bianca Brad: A fost extraordinar de greu când m-am întors. Eram în anul 1998.

Mă întorsesem într-un loc care nu mai arăta defel cu cel pe care îl lăsasem eu, cariera mea nu mai exista, chiar dacă eram recunoscută pe stradă.

Bianca Brad

Apăruseră televiziunile private, iar jocurile erau deja făcute. Iar pentru că felul meu nu este acela care dă din coate și calcă pe cadavre mi-a fost foarte greu să găsesc un fir de unde să plec.

Mai mult decât atât, am trăit atunci o dezamăgire profundă, fiindcă am lucrat la un format de emisiune TV, am ajuns cu el la una dintre televiziunile private din România, am avut și două întâlniri cu oamenii de acolo pentru a pune la punct un plan de realizare, după care nu mi-a mai răspuns nimeni la telefon. Câteva săptămâni mai târziu, emisiunea era pe post, cu mici modificări și cu altă prezentatoare. Lucru care m-a dărâmat. Literalmente m-a copleșit.

Cum te-a schimbat Luca, fiul tău?

Bianca Brad: Luca face 15 ani în curând și tot ce pot să zic este că îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că este un copil foarte bun. Relația cu el este una fără probleme.

E adevărat că au început să apară niște ieșiri de răzvrătire adolescentină și-i spun atât: „Ce-a făcut cu Luca al meu?” (râde) Din fericire este un copil foarte inteligent și are un simț al umorului foarte bine dezvoltat. Acolo e cheia, în râs.

Luca m-a ajutat să mă ancorez în realitate, fiindcă, așa cum îți spuneam, eu am fost mereu o visătoare.

Luca și mami. 12 iulie 2013

Când ai un copil primești a doua șansă de a învăța despre viață. Și mai mult decât atât, îți revine șansa de a forma un om, iar responsabilitatea este cu totul alta.

Lasă-mă să-ți povestesc o întâmplare. Eram în Germania, prin 1993, și mă uitam la un documentar în care jucasem și eu. Și aud, de fapt, îmi „sare” în urechi o expresie care mi-a atras atenția. Am căutat mai multe detalii pe internet și mi-a plăcut foarte mult ce am găsit, doar că nu eram încă în vreo fază de căutări spirituale și am uitat de ea.

Au trecut ani, 14 chiar.

După ce am pierdut-o pe Emma a reapărut nu știu cum expresia pe care o auzisem în Germania, în documentarul cu pricina.

Este un citat adaptat pe care sigur îl știi și tu: „dă-mi, Doamne, puterea de a accepta ce nu pot schimba, curajul de a schimba ce pot și înțelepciunea de a face diferența între ele”

Erau niște cuvinte care nu-mi spuneau mare lucru, dar au apărut exact când trebuia, când eram amorțită de durerea de a fi pierdut copilul. Nu puteam reacționa, nu puteam lega două vorbe, nu-mi mai aminteam lucruri simple. Era o durere care mă anihila. Și tot apăreau aceste vorbe până când am început să le acord atenție, să le conștientizez.

Citeam, repetam ca pe o mantră, am început să pun accent pe fiecare cuvânt, să le înțeleg sensul, iar din acel moment aș zice că aceste cuvinte mi-au fost salvarea. Așa am început să mă rog și exact asta mi s-a întâmplat: am prins puterea de a primi ce nu puteam schimba, curajul de a schimba ce-mi stătea în putere și înțelepciunea de a face diferența între ele. Atunci am început să îl caut pe Dumnezeu.

Auzi foarte des aceste cuvinte: „eu nu aș fi putut trece prin asta!” Dar nu e chiar așa. Sigur că ai de ales, iar unii aleg să-și pună capăt zilelor. Și eu am fost acolo.

Eu am ales să îmi pun capăt zilelor, iar dacă nu s-a întâmplat a fost pentru că Dumnezeu a avut alte planuri cu mine și prin mine.

Bianca Brad a creat Organizația E.M.M.A. pentru a susține părinții care și-au pierdut copiii la naștere

De ce ajungi acolo?

Bianca Brad: De ce mi-am dorit să mor? Pentru că era un cumul de emoții, nu doar pierderea Emmei.

Luca este un copil foarte empatic, ceea ce e și bine, și rău, dacă nu învață să se protejeze. Iar Luca a asistat la toată succesiunea de dureri, reacții, oricât de mult aș fi încercat eu să îl țin departe de orice i-ar fi semnalat că ceva nu este în regulă. Îi zâmbeam, chiar dacă în primele zile după ce s-a dus Emma nu puteam să zâmbesc, ceea ce la mine este cel mai simplu semn de depresie cruntă.

Nu puteam zâmbi. Parcă nu exista comanda în creier.

Mă forțam să îi cânt, să-l mângâi, îl strângeam în brațe cât pentru doi și asta a rămas pentru toată viața. Dar când încercam să-l strâng în brațe, mă respingea. Nu de fiecare dată, dar în majoritatea cazurilor mă împingea, lovea cu mâinile și picioarele să scape din brațele mele.

Acum înțeleg ce nu știam atunci: simțea durerea mea și pentru că este foarte empatic, o prelua și nu o suporta. El fugea de durerea mea. Fugea pentru că nu o înțelegea și nu o suporta.

Acum, când simte că sunt tristă, vine și mă ia în brațe, mă mângâie.

Atunci însă nu făcea asta, iar eu mă gândeam așa: un copil a murit, celălalt nu mai vrea să aibă de-a face cu mine, relația cu Aurel era pe butuci, profesional nu mergea nimic. Deci, eram pe minus pe toate planurile.

Lumea, ai mei nu mă înțelegeau, nu știau ce să facă să mă susțină. Nimeni nu știa cum să se poarte cu mine, mă evitau fiindcă nu știau ce să-mi spună, iar eu mă simțeam neînțeleasă. A fost nevoie de timp să înțeleg de ce făceau așa oamenii din jurul meu.

Pe internet nu exista nicio informație să mă ajute. Am găsit un singur articol în limba română, tradus dintr-o publicație nordică pe un site dedicat copiilor și părinților.

În rest nimic. Absolut nimic de ajutor pentru a pricepe prin ce treceam. Norocul meu a fost că știu engleză și germană și am căutat pe site-urile străine cărți care să mă ajute.

Cum ți-ai dat seama că Dumnezeu are alte planuri cu tine și că nu este cazul să mergi dincolo?

Bianca Brad: Am căutat pe internet toate detaliile, m-am documentat cum să fac să plec dincolo. Ore în șir am petrecut pe internet să aflu metodele cele mai sigure fiindcă știam că dacă dai greș poți rămâne cu sechele.

Am și găsit o pagină unde erau descrise cele mai sigure metode, cu lux de amănunte. Doar că a trebuit să o închid repede pentru că a intrat Aurel, iar când am reluat căutările a doua zi nu am mai dat de ea.

În rest, eu mă purtam ca și cum totul era ok. Iar în paralel, pe ascuns, îmi făceam planul. Mă gândeam să înregistrez un filmuleț pentru Luca, care era mic, avea 1 an și 10 luni atunci. Mă gândeam să-mi pun în ordine actele, lucrurile mele, adică să fie totul organizat.

Sunt foarte bună la organizat.

Mai plângeam, mai răbufneam, dar nicio clipă nu am dat de înțeles că am de gând să fac așa ceva.

Când am auzit de Mădălina Manole am înțeles imediat ce s-a întâmplat acolo și am avut dimensiunea durerii care a dus-o în punctul de a face așa ceva. Parcă erau durerea și disperarea mea. Am știut ce a simțit ea de a ajuns acolo.

Nu există cuvânt care să descrie durerea care te face să nu mai vrei să trăiești. Și nimeni nu are dreptul să judece.

În clipa în care nu mai ai nimic în fața ta, când nu mai ai nicio speranță ești un om mort.

Cum reușim noi să ajungem pe aceste culmi ale disperării?

Bianca Brad: E un proces care se petrece în timp. Acum, după atâția ani în care am fost în derivă, știind ce știu acum, aș zice că ajungi acolo când pierzi credința. Acesta este răspunsul meu pentru mine. Cu cât te pierzi mai mult, cu cât te îndepărtezi, pierzi ancora, nu ai de ce să te agăți.

Organizația E.M.M.A.

Cum te-ai răzgândit?

Bianca Brad: În timp ce-mi pregăteam plecarea, am ieșit din casă până la magazin, iar când am trecut pe lângă chioșcul de ziare, m-am văzut pe coperta unei reviste de scandal. Titlul era: „Dramă în familia Biancăi Brad!” M-am crucit, îți dai seama.

Am cumpărat revista, m-am dus acasă și am citit pe nerăsuflate articolul. Îmi bătea inima nebună fiindcă nu știam ce au scris, mai ales că știam că nu dădusem nimănui niciun interviu.

Mă prinseseră paparazzi în niște poze, eram abătută, îți dai seama, iar articolul avea și niște detalii reale, dar multe lucruri care nu aveau nicio legătură cu adevărul. Iar asta m-a iritat foarte tare.

Roxana Iliescu, care avea emisiune la B1Tv în vremea aceea, m-a convins să vorbesc public despre asta.

Între timp am primit acele cărți despre care îți povesteam, le-am citit și am găsit acolo mărturii ale altor mame care au trecut prin experiențe similare. Citindu-le poveștile, mă recunoșteam pe mine, trăirile, gândurile, gesturile, trecerile de la o stare la alta. Iar asta m-a ajutat. Atunci s-a înfiripat ideea să vorbesc despre ce am trăit eu, pentru femeile din România.

Așa a început să se lege lucrurile, din dorința de a face ceva pentru femeile care trăiseră ce trăisem și eu.

Am acceptat să ies la televizor să vorbesc despre ce trăiam. Am apărut la B1Tv, în emisiunea Roxanei Iliescu, apoi am fost invitată la Nașul, Radu Moraru, iar după acea emisie a început nebunia.

Am primit, cred, 1500 de emailuri cu întrebări și povești. Atunci am înțeles că Emma a fost un mesager. A fost cea prin care a fost posibilă această organizație, E.M.M.A.

Poate ar fi făcut altcineva o organizație similară. Nu am trufia să mă gândesc că doar eu puteam face asta. Dar adevărul este că, de când am creat eu Organizația E.M.M.A orice căutare pe internet după un cuvânt legat de piederea unui copil la naștere îți va deschide mii de pagini cu informații, sfaturi, povești. Nu mai suntem în punctul unui singur articol, o traducere dintr-un ziar străin.

Această organizație nu este despre mine, este despre cei care pot primi un sfat, un ajutor sau o informație de acolo, care i-ar putea salva așa cum pe mine m-au salvat acele cărți când le-am citit.

De ce nu ai reușit să te conectezi deloc cu iubitul tău? Să puteți vorbi deschis despre asta?

Bianca Brad: Pentru că el nu este genul care să vorbească despre sentimentele lui. Tatăl lui a fost militar, un om cu principiii spartane, iar Aurel așa a fost educat.

În plus, el era bărbatul, iar el trebuia să fie stâlpul puternic al familiei, lucru pe care l-am regăsit și ulterior când am ajuns la niște conferințe internaționale, în SUA. Atunci am înțeles că așa reacționează majoritatea bărbaților, deși când nu îi vezi tu merg în mașină sau pe balcon și plâng.

Ați mai încercat să aveți un copil apoi?

Bianca Brad: Nu, mi-a fost frică. Repet, relația noastră nu mergea bine deloc.

Acum ați reușit să o reconciliați?

Bianca Brad: Da, acum da. După ce am trecut și prin șocul emoțional din 2013. Atunci a fost un eveniment care m-a dărâmat.

Când primești un telefon, într-o seară, de la un avocat pe care nu l-ai întâlnit în viața ta, dar care-ți spune că trebuie să îți vorbească urgent. Să găsești pe cineva să stea cu copilul, fiindcă tu trebuia să ieși și să afli că tatăl copiilor tăi a fost arestat, că va fi extrădat în SUA, cu o acuzație foarte gravă, de care nu ai avut habar vreo secundă și că este posibil să nu-l mai revezi toată viața, toate astea venite tăvălug te pun la pământ.

Aurel a fost acuzat că ar fi mijocit un transport de arme, ceea ce îl încadra la trafic. Iar după un an de anchetă, l-au eliberat. Dar răul deja fusese făcut.

Indiferent cât de dificilă era relația dintre noi în acel moment am suferit enorm pentru Aurel. Mai ales că nu știam mai nimic despre unde se află, ce se întâmplă cu el, dacă este apărat așa cum trebuie. A fost un șoc, un alt tip decât cel pe care l-am avut cu Emma, dar la fel de dureros.

Niciodată, nici măcar o dată, nu mi-a dat de bănuit că ar face ceva dubios. Dacă ar fi zis că pleacă de acasă, că are deplasări, că se închide în birou și-l aud cum șușotește, că se întâlnește cu oameni dubioși, poate aș fi bănuit ceva. Dar așa ceva nu s-a întâmplat nici măcar o dată.

Și totuși cum s-a pricopsit cu acuzația?

Bianca Brad: A picat la mijloc într-o chesiune mai mare. În fine, nu vreau să intru în aceste detalii. Cert este că mi s-a dat viața complet peste cap.

Dintrodată am început să fiu urmărită de paparazzi, apăreau articole, emisiuni de televiziune unde eram făcută în toate felurile, am auzit că „mă îmbrac cu haine de firmă pe banii unuia care a omorît copii”, că Aurel nu va mai veni niciodată acasă, că va fi dus la Guantanamo. A fost arătat în presă cu cătușele la mâini, în condițiile în care nu era nimic dovedit. Luca mergea la școală, se întâlnea cu colegii care, probabil, îi spuneau lucruri, îl întrebau detalii și așa mai departe. A fost înfiorător.

Și știi ce mi se pare nedrept? După un an, când a fost eliberat fiindcă nu au avut dovezi suficiente pentru a-l condamna, nimeni din presa care l-a tăvălit nu a dat o știre că a fost eliberat. Nimeni. Nimeni nu s-a gândit că toate aceste informații au rămas undeva în arhivele internetului iar Luca la un moment dat va da peste ele, dacă nu o fi dat deja.

Când s-a reîntors ați putut reface ceva din relația voastră?

Bianca Brad: Da, noi ne-am regăsit până la urmă. A fost, desigur, un proces de durată, dar am reușit.

Noi suntem din categoria acelora despre care relata un reporter, care a întâlnit un cuplu. „Cum ați reușit să rezistați împreună 65 de ani?” a întrebat el. Iar femeia i-a răspuns: „ne-am născut pe timpurile în care, dacă ceva se strica, se repara, nu se arunca!” Asta facem noi. Știm că niciodată nu este doar unul de vină, iar separarea nu este o opțiune.

Cum v-ați cunoscut voi?

Bianca Brad: Ne-am cunoscut la o sală de sport. Eu câștigasem un abonament de câteva luni la o sală din Hilton. O sală simplă, mică, nu dintre cele unde se face paradă de mușchi și de fițe, ceea ce mi-a spus ceva și despre Aurel.

L-am remarcat fiindcă era foarte pedant. Era bine lucrat, era curat și tot echipamentul era perfect ordonat. Mi-a atras atenția dar nu aș zice că aveam vreo așteptare sau vreo fantezie. E ceva natural la mine să observ oamenii.

La un moment dat, într-o seară, chiar dacă nu ne vorbiserăm și nici nu știam cum ne cheamă, am remarcat că voia să ia ganterele, dar nu mai avea mănuși. Și-a lăsat ganterele și-și freca palmele. Și pentru că eu nu suport să văd durere fizică, pentru că o preiau, m-am gândit să mă duc la el să-i împrumut mănușile mele. E adevărat, erau urâte, tocite, mi-era și rușine cu ele, dar pe vremea aceea nu se găseau în România. „Dar nu contează, important este să-ți protejeze mâna!” i-am zis.

Așa am intrat în vorbă.

La câteva zile am plecat în Germania și mi-am amintit să cumpăr mănuși. Dar nu am luat doar pentru mine, ci și pentru el. Iar când am ajuns la sală m-am dus să i le dau.

Atunci am realizat că și el se gândise la mine și-mi luase o pereche de mănuși. Am gândit exact la fel amândoi. Fără să ne vorbim.

Iar asta o avem chiar și acum, să ne întâlnim în gânduri în spatele cuvintelor.

După acest moment am mers la o cafea la barul de la Hilton și de-acolo a început totul. Ne-am aruncat mănușile, de fapt. (râde)

E fascinant cum doi oameni croiți la fel ajung să nu se mai înțeleagă de la un punct încolo fiindcă atitudinile lor sunt diferite pentru că au fost educați diferit. Cum reușești să găsești drumul către inima celuilalt și să uiți de aceste diferențe care v-au dus în criză?

Bianca Brad: Prin iubire. Aceea cu smerenie și necondiționată. Și cu iertare.

Dacă omenirea o să învețe să prețuiască iubirea, iertarea, smerenia și recunoștința, atunci cred că va fi salvată.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO