Bogdan Mirică: Din inima României rurale pe podiumul de la Cannes. Cum a ajuns un rebel al naturii să cucerească lumea filmului și cum a trecut de la publicitate la cinematografie

De ce la bunica? Unde erau ai tăi?

Ai mei erau la muncă. Noi avem o casă destul de mare la țară și pentru că aveam o familie destul de unită, conglomerată, cu bunică-meu care era preot, taică-meu care era biolog într-un oraș apropiat, mama care lucra la Târgoviște, eram cumva cam peste tot, așa că am avut un fel de headquarter în casa asta de la țară care fusese a străbunicilor, fostă prăvolie luată de comuniști cu japca.

Mai târziu, standardele școlare nu corespundeau, nu era ce și-ar fi dorit mama pentru mine și au zis că trebuie să mă ducă la oraș. 

Primii doi ani la Târgoviște mi i-am petrecut cu fratele mamei pentru că el locuia aproape de o școală, considerată cea mai bună din oraș. Dar a fost mișto că am stat la unchiul preferat la vârsta aceea pentru că am început să văd filme, să practic arte marțiale…

Îți dădea libertate?

Tot timpul am avut cu el o relație de amiciție, nu de unchi care impune restricții. M-a inițiat în film, în muzică, m-a inițiat în jeanși, în jocurile pe calculator, era băiatul rebel de pe vremea regimului comunist. La un moment dat și-a făcut singur acasă un computer pe vremea lui Ceaușescu, iar eu prin 1986 mă jucam jocuri pe computer, când nu existau computere.

Cumva mi-a deschis așa niște orizonturi…

Citește și: Regizorul Bogdan Mirică: „Pentru mine e important să creez o lume coerentă”

Și de acolo ai plecat spre jurnalism? Cum vine asta?

Faza e că am trecut prin mai multe chestii. În primul rând voiam să am o meserie cât se poate de grea. Prima opțiune a fost biolog, așa cum era tata, dar voiam să fiu biolog/explorator. Mi-ar fi plăcut să mă duc, să fac și puțină speologie, să vorbesc și cu țestoasele din Galapagos, pentru că atunci când eram mic tata îmi arunca tot felul de referințe care păreau foarte exotice, de la descoperirea Polului Sud până la o specie rară de păsări care trăiesc în Madagascar. 

Apoi, când eram adolescent aveam un grup foarte strâns de prieteni, orientați spre chestiile precise, motiv pentru care au devenit toți medici sau arhitecți, numai că eu eram execrabil la chimie. Ulterior mi-am dat seama că nu vreau să mă angajez într-un demers din ăsta care ar putea să mă formeze foarte clar, precum avocat, pentru că încă nu știam ce vreau.

Jurnalismul, m-am gândit eu, e ceea ce pare cel mai aproape de un lucru care pare să-mi placă și anume, publicitatea. Încă nu apăruse foarte specific publicitatea, era jurnalism și comunicare, iar la comunicare mai degrabă se făcea PR decât advertising.

Am dat la jurnalism și după un an de facultate am intrat în publicitate, lucru care mi-a plăcut foarte mult.

În ce an și unde?

Am intrat la Grafitty ca junior copy writer, acum vreo 25 de ani. Am scris și articole, dar nu pot să spun că am fost jurnalist.

Am scris pentru Cosmopolitan, Dilema, Observator, pe la Academia Cațavencu, dar mi-am dat seama că nu-mi place să fiu jurnalist de teren, să mă duc să vorbesc cu oameni concreți, să-i întreb despre corupție, sau cum sifonează bani. Era o chestie care nu prea se grefa pe personalitatea mea, să fiu confruntațional cu o persoană pe care nu o cunosc. Îmi place să fiu confruntațional, dar să te cunosc mai bine 😊