„Călător cu dor”: cum ajunge muntele să devină „acasă”? de ce ai nevoie pentru a te îndrăgosti de el? Și de ce România este cea mai frumoasă alegere pentru munțomani

Ioana are un jurnal pentru ea din viitor. Este pasionată de fotografie, iubește muntele și își spune „Călător cu dor”. Primul contact cu muntele l-a avut pe la cinci ani. A simțit că momentul a fost unul pătrunzător, stăruitor. Și, de atunci, i-a rămas în inimă o reprezentare frumoasă pe care o caută în permanență și o retrăiește la fiecare traseu pe munte. Pentru Ioana muntele este liniștea de care are nevoie. O liniște pe care o împarte cu soțul său, Alexandru. Și cu noi toți pe blogul său – „Călător cu dor” – un proiect de suflet pe care acum l-a lăsat puțin în hibernare, dar la care își dorește să se întoarcă în curând.

Cine este Ioana? Cum a devenit „Călător cu dor”? De ce muntele este  „acasă”? Și de ce România este cea mai bună alegere dacă vrei să faci cunoștință cu muntele?

Ioana, am văzut că muntele îți este prieten drag. Cum a fost prima întâlnire cu el?

Cred că primul meu contact cu muntele nu a fost unul premeditat, conștient (eram pe la vârsta de 5 ani), dar a fost pătrunzător, stăruitor și memorabil la nivelul simțurilor. De atunci mi-a rămas în inimă o reprezentare frumoasă pe care o caut în permanență și o retrăiesc la fiecare traseu pe munte.

Ce îți place cel mai mult atunci când ești pe un traseu montan?

Liniștea, natura reală prin imperfecțiunea ei, dar mai ales senzația care pune stăpânire atunci când am ajuns pe vârf. Mă simt ca „acasă”. Efortul depus pe traseu se evaporă la vederea orizontului care pare infinit (precum prezentul clipei ce se dilată în altele ce vor veni). Iar toate acestea le împărtășesc cu soțul meu, Alexandru, fără de care experiența nu ar mai fi la fel de intensă.

Și de ce ai nevoie să te întorci iar și iar pe munte?

Nu ar fi multe de zis aici: câteva ceasuri libere (sau zile), vreme prielnică și entuziasm. Cred că fără energia și motivația necesară, muntele poate fi copleșitor. Dar dacă ți-l dorești din inimă – și nu doar din minte – cauți și guști înălțimile sale.

Cum ai convinge pe cineva care nu a făcut până acum niciun traseu montan să încerce această experiență?

În viață e bine să încerci și lucruri care nu sunt în zona ta de confort. O experiență nouă îți poate aduce trăiri și perspective diferite. Muntele îți poate arăta frumuseți nebănuite și te învață cum să fii prezent. Pentru că, pe munte, trebuie să fii în permanență conștient de următorul pas pentru a ajunge cu bine la finalul traseului. Îți garantez că nu vei regreta ce vei găsi la linia de finish.

Cu ce sunt diferite traseele de la noi față de cele din afară?

Traseele din străinătate sunt foarte bine întreținute și organizate, dar puțin cam „aranjate” (uneori e prea evidentă mâna omului și se pierde din naturalețea locului). Nu putem compara acum frumusețile naturale, care sunt deosebite peste tot în particularitatea lor, dar consider că în România încă mai găsești acea doză de sălbăticie, de naturalitate care te incită și îți dă fiori în sensul bun. Bineînțeles că este loc de mai bine și în țara noastră în ceea ce privește curățenia, protejarea și menținerea mediului înconjurător la standarde occidentale.

Și unde ți-a plăcut cel mai mult până acum? Sau ai vreun traseu preferat?

Din România cu siguranță am o afinitate pentru Masivul Ceahlău, cu al său Vârf Toaca și Cabana Dochia. Poate că îmi amintește de copilărie sau poate că pur și simplu mă surprinde de fiecare dată că oferă privirii altceva (și asta, având în vedere că urc anual acolo sus). Din afară, sunt îndrăgostită de Dolomiții din Italia, de traseul spre Tre Cime, care este de o frumusețe de nedescris și abia aștept să mă întorc înapoi în acest loc. Anul trecut am descoperit un traseu fabulos în Norvegia, Kjerabolten, care urmează a fi curând prezentat pe blogul meu.

Tot muntele a fost cel care te-a inspirat să îți urmezi pasiunea pentru fotografie? Sau de unde vine aceasta?

Pasiunea pentru fotografie a venit în mijlocul naturii, deci da, tot de la munte mi se trage. Alături de soțul meu am descoperit noi modalități de vizare, de exprimare și de stocare a amintirilor, pe care dorim să le transmitem mai departe ca un ecou și inspirație pentru semenii noștri în căutare de frumos.

Ce îți place să fotografiezi cel mai mult?

Un apus în plină iarnă, un răsărit pe vârf de munte, o poveste in imagini ce merită transmisă mai departe.

Spui că ești „un spirit dornic să exploreze și să imortalizeze lumea așa cum este ea”, ce înseamnă asta?

Îmi place să descopăr locuri și oameni noi, povești diferite de cele obișnuite, cotidiene. Apreciez sinceritatea și spontaneitatea localnicilor, diversitatea prezenței lor, simplitatea și lipsa artificialului din gesturi, conduite. Prefer lumea așa cum este ea, fără filtre care să distorsioneze realul.   

Te-ai plimbat prin multe locuri, iar poveștile aventurilor tale sunt spuse pe blog, dar unde ți-a plăcut cel mai mult?

Dacă ar fi să aleg o țară în care m-aș muta mâine cred că ar fi Italia. Acolo găsești o combinație perfect armonizată între natură (cu diversitatea formelor de relief) și om (cultură, arhitecturi, tradiții, mâncăruri, atitudini etc.). Plus că acolo e cea mai bună înghețată din lume și cine poate refuza așa ceva?

De unde ai învățat cel mai mult?

De peste tot am adunat învățăminte. Din Scoția am învățat că starea ta nu trebuie să depindă de vremea mohorâtă de afară; din Emiratele Arabe am învățat că e bine să nu ieși în evidență pentru că e mai bine să privești în tăcere decât să stârnești priviri; din Norvegia am înțeles că nu întotdeauna prima impresie e cea definitorie pentru o persoană. Și tot așa. Călătoriile sunt experiențe care te formează și te ajută să te dezvolți, să te împlinești.

Și unde te-ai întoarce?

Oriunde, oricând. Îmi fac bagajul și ne vedem pe drum. 

Povestește-mi puțin despre „Călător cu dor”, cum a început acest proiect pentru tine?

„Călător cu dor” este un proiect din suflet pentru suflete. Am început poveștile mele cu dorința de a arăta celorlalți frumusețile din jurul nostru și de a-i inspira, de a-i motiva. Dar, în același timp, „Călător cu dor” este și un jurnal pentru Ioana din viitor, care să conștientizeze binecuvântările vieții.

Ce ți-ai dorit de la el?

Îmi doresc o anumită constanță a povestirilor mele, fapt la care lucrez acum. Și mi-ar plăcea ca acest blog să devină un ghid pentru cititorii mei, să-i îndrume și inspire în proiectarea călătoriilor lor viitoare.

Și de ce este acum în hibernare?

Încet, încet revin din această hibernare (întrucât m-am focalizat pe alte proiecte) cu forțe și idei noi, cu povești, fotografii și mult entuziasm.