Când câştigi ceva, pierzi ceva. Şi viceversa.

Dacă privim problema conform titlului, eu zic că una dintre şmecheriile din viaţa de toate zilele e să te prinzi ce câştigi când pierzi şi ce pierzi când câştigi. Nu de alta dar „pe direct” le vede toată lumea.  Dar oare la ce foloseşte să îţi baţi capul cu o atare perspectivă complicată?

O să încep cu prima parte, cu ce pierzi când câştigi. E important, cred eu, să înţelegi care sunt tinichele de coada oricărui lucru. Sunt inerente, pentru că nu există act fără de consecinţe. De la înghiţitul unei aspirine şi până la schimbarea din carieră ori din relaţie. Existenţial vorbind, nimic nu vine gratis, ci contra unui preţ. Ce se petrece, însă, este că euforia generată de anticiparea bucuriei de a avea ce ţi-ai dorit, tinde să pună costul asociat în umbră. Exemplul cel mai la îndemână mi se pare cel cu antreprenoriatul, care tinde să poarte o aură romantică. Aud, de pildă, tot timpul remarci care reflectă idealizarea cu pricina, de genul – „ce marfă, faci ce vrei tu” sau „nu ai şef”. Poate… Doar că rareori mă întreabă cineva cât de teamă mi-a fost că nu o să reuşesc sau cum mă descurc fără şef, ce-i drept, dar şi fără subalterni. Nu mă înţelegeţi greşit – am sentimentul că am luat decizia corectă. Dar sentimentul cu pricina se iscă şi pentru că am conştientizat care e preţul pentru antreprenoriat. Acelaşi principiu e valabil pentru orice. Şi relaţiile de cuplu vin cu un preţ pe lângă avantaje. Îţi scad gradele de libertate şi ţi se cere cu mult mai mult efort de adaptare. Nu vreau să o lungesc. Ajunge, cred, să spun că dacă îmi iau vreme să conştientizez care e preţul plătit pentru ce-mi doresc pot contrabalansa o disonanţă cognitivă – aceea conform căreia idealizăm ce nu avem (şi ne-am dori) şi ne plictisim când primim. De vreţi să mergeţi în vreo câteva detalii găsiţi aici care e preţul plătit pentru că eşti deştept. Şi, ca să nu las loc să credeţi că frumuseţea vine gratis, găsiţi aici şi costurile ei.

Ajungem la a doua parte a principiului – ce ai de câştigat când pierzi. Şi nu, nu vreau să spun că pierderea (de orice tip) ar fi lucru de glumă. Până şi atunci când ne pierdem cheile ni se complică existenţa, darămite atunci când ne lipsesc lucrurile importante, de valoare materială sau emoţională. Ideea este însă că, de vreme ce nu pot schimba realitatea pierderii, pot doar schimba felul în care relaţionez cu ea. Cu pierderea adică. Iar asta presupune, cu răbdare, să dau realităţii viitoare timp să mă surprindă. Aproape inevitabil, mă va surprinde pozitiv. Nu pentru că ar exista vreo conspiraţie universală ci pentru că, noi oamenii (şi păsările Phoenix, desigur) avem tot ce ne trebuie să facem tot ce putem cu ce avem sau ne rămâne disponibil (în cazul pierderii). Şi-n plus capacitatea de a nu greşi de două ori la fel.

În temă cu cele de mai sus, pe mine mă inspiră, de fiecare dată, povestea calului pierdut (citiţi-o, vă rog!). Şi îmi aduce aminte că viaţa bate filmul şi că atât entuziasm cât şi speranţă există cât să fie pentru fiecare dintre noi.