Rândurile de mai jos ne-au fost trimise, în exact această formă, de Anca, una dintre cititoarele site-ului prin intermediul acestui formular.
Mă numesc Anca Dinu, am 41 de ani. Povestea mea este despre cum poți să trăiești cu trei diagnostice, două boli autoimune (scleroză multiplă și psoriazis) și o boală care mi-a spulberat visul de adeveni mamă – endometrioza.
Într-o dimineață urâtă de toamnă – 21 noiembrie 2014 – m-am trezit cu o stare ciudată. Treceam printr-o perioadă de neînțelegere cu iubitul meu și credeam că strarea mea se datorează situației nefericite în care mă aflam.
Am plecat la serviciu după obișnuitul „ritual de dimineață” din ultima vreme: morala iubitului meu cum că mă trezesc foarte greu dimineața pentru că stau seara până târziu la televizor, neluând în calcul că această oboseală s-ar putea datora unei probleme medicale.
Eu credeam că sunt obosită pentru că munceam foarte mult, eu fiind Account manager la firma pe care iubitul meu o deține, suplinind deficitul de personal și clonându-mă efectiv pentru a putea face față tuturor sarcinilor.
Am știut că se întâmplă ceva…
I-am spus că mă simt ciudat, aveam o stare proastă, îmi venea să plâng, mă irita orice. Răspunsul lui a fost că mâine voi fi ok. A doua zi a fost mai rău. Picioarele le simteam grele de parcă aveam un bolovan legat de piciorul drept, când îmi atingeam fața nu îmi recunoșteam mâna, parcă nu era mâna mea. Nu o simțeam. Atunci am știut că ceva se întamplă și am luat decizia de a merge la spital, sperând că raspunsul va fi: „dacă nu te vei lăsa de fumat – pentru că eram o fumătoare înrăită – vei putea păți…”
Ajunsă acolo, medicul de gardă a bănuit, în urma unei consultații, că am probleme neurologice și a chemat un coleg neurolog pentru a-mi face investigațiile necesare, supunându-mă unui RMN cerebral.
Era ora unu noaptea și așteptarea rezultatului parcă făcea să îmi dispară simptomele. În cele din urmă doctorița m-a chemat în cabinet întrebându-mă dacă vreau să îmi chem partenerul, ea stiind că o să am nevoie de suport emoțional în momentul în care avea să îmi spună cumplita veste.
Eu am spus senină „Nu e cazul!”, încerând să par sigura pe mine și puternică, așa cum mă știam.
Dar în momentul în care a rostit acea frază care îmi răsună în minte și acum – „Ai scleroză multiplă! Nu este cancer. Se poate trăi cu așa ceva”, încercând să îmi relateze faptul că un cancer e fatal, dar o scleroză este mai blândă din punct de vedere al duratei de viață și al tratamentului.
În acel moment am spus că doresc să îmi chem iubitul pentru că îmi era teamă că în urma șocului nu aș putea asimila informațiile utile și șocante din acel moment.
Citiți continuarea articolului AICI
Pe aceeași temă
Citește mai multe
