Care e legătura dintre fotbal și fine dining? Răspunsul l-a aflat Marian Zancianu după ce criza financiară l-a obligat să-și aleagă altă meserie: „Am curățat tone de cartofi, am spălat munți de vase și am frecat bucătării cât alții în două vieți"

De ce Zori?

Pentru că, pentru mine a fost cu adevărat un nou început din toate punctele de vedere. Profesional și personal. Am luat-o cu totul de la 0 și mi-am dorit ca locul acesta să poarte mereu energia solară a primelor ore ale zilei, a momentelor în care visele prind contur și devii inundat de senzația că poți muta munții din loc. În același timp, am vrut să fie ca un colț de relaxare, exact ca atunci când îți acorzi timp ție și te răsfeți. Un loc mereu proaspăt, în care totul se face de la 0, inclusiv ceea ce punem în farfurie.

Cum ai visat tu Zori-ul?

Destul de aproape de ceea ce este acum. Chiar dacă știu că la nivel de logistică, ambient, și orice presupune investiții financiare considerabile, lucrurile nu sunt încă acolo unde mi le doresc eu, știu cel puțin că în bucătărie dețin controlul absolut și am toate resursele necesare ca ceea ce iese din mâna mea (implicit a colegilor) să fie exact așa cum îmi doresc. Mi-am dorit un loc al experiențelor gastronomice înainte de orice. Iar până acum, eu zic că mi-a și ne-a ieșit.

Cum arată Zori-ul acum? După pandemie, război...

La nivel vizual, Zori arată atât cât ne-am permis să arate, în contextul în care ne autofinanțăm și nu există surse de venit adiacente susținute de alte business-uri așa cum se întâmăplă cel mai des la noi în țară în cazul restaurantelor. Dacă ne uităm în afară, majoritatrea restaurantelor sunt deținute de bucătari. În România e invers. Bucătarul este doar un angajat, iar ceea ce primează este partea financiară, și mai puțin viziunea, autenticitatea ori dorința de a insufla consumatorului și partea de cultură gastronomică. Noi românii ne lăsăm des furați de decor, aparențe și uităm să apreciem ceea ce e esențial cu adevărat, cum ar fi hrana pe care o băgăm în corpul nostru. Ori ZORI e azi fix despre ceea ce și cum mâncăm înainte de toate și apoi despre scaunul ori bancheta pe care stăm.

Marian Zăncianu: „Când a venit Războiul, mi-am luat un angajament de a ajuta, așa că dimineață, de la ora 7 eram la centrul unde se gătea pentru refugiați, centru pe care eu l-am organizat atât din punct de vedere logistic cât și din punct de vedere al resurselor umane”

Noi am deschis în pandemie și cumva ne așteptam să fie greu. Dar nu atât de greu. Ea și-a lăsat mult amprenta asupra felului în care am realizat niște investiții, în sensul în care am fost nevoiți să ne descurcăm cu ce avem în unele situații când ar fi fost benefic să vrem mai mult ori mai bun. Asupra felului în care am fost nevoit să sacrific din nou tare multe lucruri în plan personal ca să îmi permit financiar să țin toată echipa, și asupra stării mele psihice în general. Nu e simplu să trebuiască să îți găsești energia și optimismul pentru a motiva o echipă de 16 oameni, care depind de tine și de locul de muncă din firma ta.

Războiul în schimb a fost ca o lovitură sub centură, fiindcă ne-a luat pe nepregătite, când abia începeam să ne revenim după toată situația cu pandemia. Chiar și așa, am găsit și de data aceea resursele să trecem peste, ba mai mult decât atât să și ajut în campania cu mesele pentru refugiați.