Cartea primăverii recomandată de life.ro: Fiica ceasornicarului, De Kate Morton

Ce poate fi mai plăcut pe o vreme așa frumoasă decât să ieși ăîn parc și să citești o carte bună? Și pentru că este 8 Martie, ziua femeilor, am ales să vă facem o recomandare foarte drăguță, un roman apărut la Editura Humanitas, o carte scrisă parcă special pentru doamne: Fiica ceasornicarului de Kate Morton.

Descrierea cărții sună cam așa: În vara anului 1862, artiștii din Frăția Magenta, însoțiți de muzele lor, sunt invitați să creeze și să se bucure de libertate la Birchwood Manor, casa mult iubită a lui Edward Radcliffe de pe malul Tamisei. Edward e cel mai strălucit dintre ei, cel mai entuziast, cel mai hotărât să sfi­deze prejudecățile epocii. Dar în scurtă vreme viața și cariera lui vor fi dis­truse căci, spre sfârșitul șederii lor, o femeie este împușcată, o alta dis­pare, iar o neprețuită bijuterie de familie este de negăsit.

O sută cincizeci de ani mai târziu, Elodie Winslow, o arhivistă londo­neză, dă din întâmplare peste o geantă veche, în care găsește carnetul de schițe ce pare să fi aparținut unui pictor victorian și fotografia unei tinere de o frumusețe aparte. Printre desenele din carnet, unul anume îi atrage atenția: o casă cu două frontoane, așezată la cotul unei ape, care i se pare neobișnuit de familiară. Care e legătura ei cu Birchwood Manor? Și de ce simte ca femeia din fotografie are ceva să-i trans­mită? Pentru a răspunde acestor întrebări, Elodie va trebui să asculte vocea martorului uitat de toți: Birdie Bell, fiica ceasornicarului.

Romanele scriitoarei australiene Kate Morton s-au vândut în 11 milioane de exemplare în 42 de țări, fiind traduse în 34 de limbi, iar „Fiica ceasornicarului” a fost  bestseller New York Times, bestseller Sunday Times, #1 bestseller Australia, #1 bestseller Canada și este carte nominalizată la Indie Book Awards 2019, Australia.

„În cel de-al șaselea său roman, Kate Morton explorează istoria între­țesută a oamenilor și a locurilor. Pe lângă dragoste —nu numai iubire în sens romantic, ci și dragoste părintească și de frate —și pierdere, povestea, formidabil spusă de Morton, e prilej de reflecție asupra artei, trădării și asupra felului în care vieți adevărate și locuri reale se pot pre­schimba în timp până ajung să capete aură de legendă.“ – Publisher’s Weekly

Până intri în prima librărie Humanitas, iată un foarte scurt fragment din carte care să te facă să transformi în realitate ceea ce am spus la început:

„Lucy a tras aer în piept, emoționată, fiorii amintirii gâdilându-⁠i pielea. Știa precis despre ce casă era vorba. Noaptea Urmăririi era o poveste numai de ei știută. Lucy nu avea decât cinci ani când se întâmplase, dar îi rămăsese întipărită în minte. N-avea să uite niciodată ce ciudat arăta când a apărut în cele din urmă, a doua zi de dimineață, cu părul răvășit și ochii măriți de spaimă. I-⁠a trebuit o zi întreagă ca să poată să-⁠i povestească ceva, dar i-⁠a spus în cele din urmă, ascunși în vechiul dulap de haine din mansarda casei de la Beechworth. Lucy era singura persoană căreia Edward îi mărturisise ce se întâmplase în Noaptea Urmăririi, îi încredințase cel mai mare secret al vieții sale, și asta crease o legătură trainică între ei.

— Și ai de gând să locuiești acolo? a întrebat ea, temându-⁠se că ar putea să-⁠l piardă.

El a râs și și-⁠a trecut degetele prin părul negru.

— Nu am încă nici un plan, am luat-⁠o doar. Toată lumea va spune că e o nebunie, Lucy, o adevărată nebunie, și chiar s-ar putea să aibă dreptate. Dar știu că tu înțelegi, a trebuit s-⁠o cumpăr! Casa asta m-⁠a chemat încă din noaptea în care am văzut-⁠o pentru prima dată. Și acum, în fine, i-⁠am răspuns!

De pe bancheta opusă, în timp ce Lily Millington râdea amuzată de ceva ce spusese Edward, Lucy o privea pe tânăra care era noul model al fratelui ei. Era frumoasă, dar Lucy bănuia că ea nu și-⁠a dat seama cât de frumoasă era într-⁠adevăr fără îndrumarea lui Edward. Acesta era darul său, așa spuneau toți. Putea discerne lucruri pe care alții nu le vedeau și apoi, prin arta sa, era capabil să influențeze percepția privitorului în așa fel încât să vadă și el același lucru. În ultimul său articol din Academy Notes, domnul Ruskin numise asta „șiretlicul senzorial al lui Radcliffe“.

Sub privirile lui Lucy, Edward i-⁠a dat lui Lily la o parte o șuviță de păr roșu. I-⁠a așezat-⁠o după ureche, iar ea a zâmbit. Era un surâs care sugera vorbe numai de ei cunoscute și Lucy s-⁠a înfiorat pe neașteptate.”