artăgoing out
Fosta casă a Anei Pauker devine cel mai mare muzeu privat din România
Erwin Kessler este istoric de artă, colecționar și directorul celui mai mare muzeu privat de la noi. MARe/ Muzeul de Artă Recentă se află în cartierul Primăverii (cea mai scumpă zonă rezidențială a Capitalei) și va fi deschis marți (9 octombrie), seara. Costul biletului de acces este de 15 lei.
Monica Tănase
|Reading time: 10 mins
Erwin Kessler
Erwin Kessler este istoric de artă, colecționar și directorul celui mai mare muzeu privat de la noi. MARe/ Muzeul de Artă Recentă se află în cartierul Primăverii (cea mai scumpă zonă rezidențială a Capitalei) și va fi deschis marți (9 octombrie), seara. Costul biletului de acces este de 15 lei.
Monica Tănase
|Reading time: 10 mins
Share this article

Erwin Kessler este istoric de artă, colecționar și directorul celui mai mare muzeu privat de la noi. MARe/ Muzeul de Artă Recentă se află în cartierul Primăverii (cea mai scumpă zonă rezidențială a Capitalei) și va fi deschis marți (9 octombrie), seara. Poate fi vizitat în fiecare zi, cu un bilet de intrare de 15 lei.

Muzeul a fost investiția a patru parteneri și colecționari de artă și va funcționa în casa în care au locuit Ana Pauker sau Gabriela Vrânceanu Firea.

 De ce ar deschide cineva un muzeu privat, câtă vreme cele publice se plâng de dificultăți financiare sau de lipsa publicului interesat?

Strategia muzeului public este de supraviețuire. Nu au schimbat absolut nimic nici la mentalitate, nici la tipul de producție expozițională, nici la conservarea pieselor care se află în posesia lor. Practic, ei perpetuează un model din vremea comunismului. Vorbesc despre un public generic, nu știm nimic despre el, sunt fie copiii de școală, fie turiștii care ajung întâmplător în zonă. Un public captiv.

Noi l-am conceput radical diferit: nu am pornit de la o colecție care nu aparține nimănui, iar acest „nimănui”, statul, dă patrimoniul oricui, un oarecare funcționar. La noi este exact invers: este patrimoniul nostru, noi am luat inițiativa, nu a fost o sarcină încredințată politicește, cum știți bine că se face. Toate ne aparțin. Noi ne gospodărim pentru a fi profitabil pentru toată lumea: pentru noi, pentru artă și pentru public.

MARe/Muzeul de Artă Recentă. Foto: Raduly Laszlo

Cine este acest „noi”?

Noi suntem board-ul muzeului: colecționari, galeriști, istorici de artă. Eu sunt președintele Fundației MARe, apoi îl mai avem alături pe Dan Popescu, colecționar și galerist, pe arhitectul nostru, Youssef Tohme, care vine dintr-o familie de artiști și colecționari, și pe principalul finanțator, Roger Akoury.

Noi avem o suprafață mică, dar activitățile multiplică această suprafață: colecție permanentă și expoziții temporare, avem un auditorium pe care l-am amenajat drept locul unde poți avea o experiență specială: un soi de studio de înregistrări, perfect antifonat, unde poți experimenta o muzică extraordinară sau liniștea absolută. Apoi o sală de proiecții video, deschisă pentru 40-50 de oameni. Spun cifrele acestea pentru că accentuez, noi nu ne adresăm tuturor, nu suntem populiști, pentru că asta înseamnă că ne adresăm nimănui, de fapt.

Noi ne-am definit publicul, am făcut o cercetare și știm exact cine va veni aici. Suntem într-o zonă premium, social și economic, zona Primăverii. Din punct de vedere cultural, zona este însă sub-sub premium. Publicul este aici și nu primește nimic. El va deveni publicul nostru și, alături lui, publicul calificat sau în curs de calificare: studenți, tineri din zona de nord a Capitalei, zonele cele mai vascularizate intelectual, oamenii din corporații.

Practic noi vom schimba Centrul Vechi, care este o rană deschisă, în Centrul Nou. Adică vom aduce o experiență culturală premium într-o zonă pe măsură.

Ne adresăm oamenilor care au sau își doresc o cultură a achiziției, dar nu doar de pantofi și bijuterii, ci și de artă. În această zonă nu sunt biblioteci, iar noi vom suplini această absență prin sala noastră de lectură, un lounge-amfiteatru în care te trântești și citești. Un întreg perete este decupat și în el este înfiptă biblioteca. Apoi avem o terasă unde te poți relaxa dacă citești prea mult și ți se înfierbântă inima.

Muzeul este o mașină creată pentru a alimenta plăceri și tentații intelectuale. Asta țintim. Suntem exact opusul Centrului Vechi. Nu vrem să-l transformăm pe acela, ci să avem o alternativă.

MARe/Muzeul de Artă Recentă. Foto: Raduly Laszlo

Este izbitoare siguranța cu care transmiteți planurile. Pe ce vă bazați aceste certitudini?

Pe experiența anterioară, pe expozițiile pe care le-am făcut până acum. Expoziția Ion Grigorescu de anul trecut a dus la premiul de excelență pentru întreaga carieră acordat marelui artist.

Ce este MARe și care este conceptul?

Conceptul fundamental este legat de arta recentă (Muzeul de Artă Recentă -MARe). Pornește cronologic, de la o dată fixă, anul 1965, an de turnură, în care se organizează prima expoziție fantastică a unui artist român care nu era în grațiile guvernării, expoziția de la Sala Dalles a lui Ion Țuculescu, mort în 1963. I se dedică o retrospectivă care îl are în spate pe Radu Bogdan și pe Paul Gherasim. O retrospectivă cu 270 de lucrări.

Un omagiu.

Foarte bine ales cuvântul acesta pentru că regimul nu doar permisese expoziția, ci o încurajase pentru ca ulterior să o pirateze.

Anul următor expoziția merge la Bienala de la Veneția. Selecția pentru România a fost făcută de Petru Comarnescu, între timp descoperit ca fidel slujitor al regimului, un mare delator, dar în același timp un mare iubitor de artă și un susținător al marilor valori. După Veneția urmează câteva mari capitale europene, Paris, Oslo, Varșovia, apoi San Francisco și Philadelphia. Peregrinarea durează aproape trei ani, iar Țuculescu devine artist oficial.

Se mai întâmplă ceva în 1965. În martie este expoziția și tot în martie moare Gheorghe Gheorghiu-Dej. În iulie are lor vestitul Congres al IX-lea al Partidului Comunist, ocazie cu care Nicolae Ceaușescu prezintă un raport și este ale președinte, secretar-general al partidului. În acest raport, pentru prima dată într-o țară comunistă, apare ideea de diversitate stilistică (nu realism socialist). Regimul vorbea despre libertate de conștiință.

România se deschide către Occident, urmează vizita lui Charles de Gaulle și a lui Nixon, în 1966 este organizată aici prima mare expoziție americană de grafică. Sigur că apoi regimul strânge șurubul, amenințat simțindu-se de atâta libertate de conștiință și de diversitate stilistică.

MARe/Muzeul de Artă RecentăMuzeul nostru începe cronologic de la etajul doi, de fapt, exact perioada din jurul lui Țuculescu, 1965. Imediat după el se merge în direcția română, expresionistă, abstractă, scientistă (grupul Sigma, dar și Pavel Ilie), avem și cea mai mare lucrare a lui Țuculescu, dintr-o expoziție publică, ”Lumi Nenumărate”, 1957. Încet-încet regimul se răzgândește în legătură cu artiștii și apare una dintre cele mai importante mișcări artistice, simbolică, ortodoxistă, o dată cu înființarea în 1985 a grupului Prolog. Este un răspuns cu gura închisă, din care se construiește rezistența la regim.

Cu Prolog terminăm de explorat etajul doi. Am urcat în trecut și urmează să coborîm în prezent, când apar și colții tinerei generații, care cresc alarmant în jurul anului 2000.

Alarmant pentru cine?

Pentru establishment. Pentru că după 1989 cei care fuseseră oprimați sunt importanți: Horia Bernea devine director de muzeu, Sorin Dumitrescu este deținător, aproape, de pagină de ziar, de fundație și de galerie. Așadar, toți acești rebeli sunt acum tenori ai unui cvasi-regim. Încep să ocupe catedre în școlile de artă, să nu mai vorbim de colecționariat.

Apare așadar, grupul Rostopasca, tinerii încep să scoată colții și atacă în toate direcțiile.

De ce Rostopasca?

L-am numit așa pentru că întâi de toate aduce o nouă vocație. Interesant este că la sfârșitul anilor ‘60, cu atâtea lipsuri, consumul era caracterizat de frustrare, nu de abundență. Arta pop urmează expresia artistică pop, nu modelele de consum pentru că produsele lipseau. În jurul anilor 2000 încep să apară primele hipermarketuri, se iese din tunelul tranziției și se intră în consumism.

Rostopasca începe să cultive artiștii care apar în reviste glossy, nu neapărat artiștii de revistă, în sensul subțire al cuvântului, ci pe cei care ies din ghetoul boem al trecutului, au conexiuni sociale și nu se complac în ceea ce făceau cea mai mare parte a breslei.

Ies în stradă, sunt primii graffitiști: Gorzo face primul Ceaușescu cu aripioare de amorași, „vin în 5 minute”. Sunt genul de inamic public, dar iubit de publicul lor. Asta înseamnă că există un nou public ce se regăsește în ele.

MARe/Muzeul de Artă Recentă. Foto: Raduly Laszlo

Apare și Ion Bârlădeanu. Începem cu Ion Țuculescu și terminăm cu Ion Bârlădeanu. Este un risc asumat pentru artă amatoare în sensul profund al cuvântului. Știm că Țuculescu era medic, cercetător dar un artist amator pătimaș și creativ, în vreme ce Ion Bârlădeanu, cu studii la fel de complexe, de la gropar la șomer, a făcut „filme”, cum le numește el, „colaje”, cum le zicem noi cu pasiunea unui amator. Avem în colecție 10 dintre cele mai bune colaje ale sale, iar o parte dintre ele le expunem în colecția permanentă.

Asta este colecția noastră permanentă și nu există altă colecție de artă modernă, postbelică, românească, care să ajungă până în anii 2010, în alt muzeu din țară. Noi suntem. Și asta ne face singulari și de dorit, nu numai pentru bucureșteni.

 Este un muzeu după chipul și asemănarea dvs. Practic v-ați făcut un muzeu pentru sine?

Așa este. Este construcția unui receptor de artă și este subiectivă. De-asta este privat. Noi nu supraviețuim, noi construim. Și nu poți construi un nou subiect fără subiectivitate. Construim subiectivitatea subiectului actual. Nu neutralitatea, nu poziția de birocrat.

Ne întoarcem la prima întrebare. De ce această investiție și despre ce sume vorbim?

Nu pot să vă dau nicio cifră din simplul motiv că nu am finalizat socotelile. Nici măcar cu aproximație.

Iar dacă ar fi să vă răspund de ce investiția? Ca să fim fericiți. Asta este fericirea noastră. Serios. Ce putem altceva decât să ne bucurăm.

Am avut momente în care pretindeam board-ului să cumpărăm lucrări care erau intangibile sau aveau prețuri mult prea mari și finalmente conveneam că nu are sens să ne încrâncenăm pentru că ne pierdem starea de fericire. Așteptăm și lucrurile vin de la sine. Și așa s-a întâmplat.

MARe/Muzeul de Artă Recentă. Foto: Raduly Laszlo

 Ce îmi spuneți despre acest loc?

Este o clădire cu istorie, deloc un monument istoric. A fost construită de Octav Doicescu, în 1939, într-un stil eclectic. Sincer, din punct de vedere al exigențelor estetice este un talmeș-balmeș, care avea tot felul de clenciuri de construcție, de pildă uși care dădeau în spații inaccesibile.

Clădirea mai avea o altă mare problemă, esențială în momentul în care ne-am gândit să facem o galerie de artă aici. Am constatat cu stupefacție că la etajul 1 sau 2 podeaua începuse să devină ovală, iar zidurile se înclinaseră. Încercase cineva, turnase o placă de beton, ca să consolideze.

Așa că am vorbit cu arhitectul și, așa cum spuneați că seamănă cu mine muzeul, i-am văzut o reprezentare. În subterană mai exista un spațiu în care coborai și care era un buncăr antiaerian sau poate chiar antiatomic, dacă mă gândesc la grosimea la care era turnat. Ne-au luat vreo două săptămâni să îl demolăm. Deci cred că era antiatomic, construit evident, nu de Octav Doicescu, ci de locuitorii ulteriori. Posibil să fi fost chiar Ana Pauker, care a locuit aici chiar în perioada 1947-1952, când a fost vice-prim-ministru, deci în cei mai buni ani ai săi. La un moment dat a fost și o comenduire a armatei sovietice aici. Poate ei au construit, nu-mi dau seama. Cert este că exista un buncăr.

Dar când am descoperit construcția, mi-am dat seama că asta funcționează ca releveu al istoriei noastre. Și am spus că aș vrea să arate ca un buncăr peste un diamant, adică toată istoria noastă impenetrabilă pus pe un prezent transparent, care, adesea, este atât de transparent încât nu vezi nimic în el.

 Cine a mai locuit aici?

Locatari aici au mai fost domnul Firea, împreună cu doamna lui, Gabriela Vrânceanu-Firea. Apoi i-a revenit domnului Radu Florescu, de la Saatchi & Saatchi, iar noi am cumpărat-o de la agenția de publicitate. Cred că ei încercaseră să o consolideze, să facă ceva cu ea.

Așa cum a evoluat ea, face parte din istoria noastră recentă, dar nu a fost niciodată monument istoric. Abia acum, după ce a fost exorcizată, va deveni monument istoric.

Cum ați ajuns colecționar?

Am colecționat inițial timbre, ca mai toată lumea. Altceva nu am avut. Apoi am abandonat clasoarele, ca toată lumea. Și am ajuns la colecționariat de artă. Unele din lucrările de aici sunt ale mele, și au ajuns la mine în virtutea a ceea ce a fost vocația și profesia mea: istoria artei, dar și o anumită relație cu artiștii. Așa că am ajuns să dețin lucrări, unele cumpărate în licitații, altele le-am primit cadou. Multe dintre ele alcătuiesc universul în care trăiesc.

 Aveți un artist în casă, soția dvs. este artist plastic. Colecționați lucrările doamnei. De ce nu v-ați oprit la asta. Ce își dorește un colecționar? Ce-l mână pe el în luptă?

Ce-mi doresc eu, ca și colecționar? Mai multe lucrări.

Apare la un moment dat, nu știu dacă este neapărat patologic, dar este un reflex, acela nu doar de a vedea arta și de a scrie, ci acela de a distinge automat, de a ajunge la ochi, de a vedea ce e mai bun și de a-ți dori acel lucru mai bun. Să fie al tău.

Iar după aceea, când tot ce e al tău nu mai are loc în casă începi să te gândești la a da și celorlalți, la un muzeu. În cazul nostru, al celor din board, așa s-a întâmplat. Aveam prea multe lucrări, iar case, în virtutea limitelor tuturor, prea mici pentru a prezenta lucrările prea mari. Atunci am ajuns aici.

Am ținut foarte mult ca acest loc să ne poarte pe noi înșine și de-asta este un muzeu privat. Nu pentru că este particular, ci este privat pentru că este foarte subiectiv.

artăgoing out
Share this article