Cătălin Preda, vicecampion european la sărituri de la mare înălţime şi drumul său de la teama de apă cauzată de un antrenor de înot la sărituri de la 27 de metri înălţime

Multă vreme săriturile de la mare înălțime au fost privite ca o excentricitate asezonată cu un strop de nebunie. Când pentru unii e greu să urce într-un copac, să sari în apă de la o înălţime aproximativ egală cu cea a unui bloc de 10 etaje nu pare ceva tocmai pământesc. Ultimii ani au adus însă o popularitate crescută acestui sport, iar temerarii care îl practică speră să apuce vremurile în care vor participa la Jocurile Olimpice. Printre ei, în vârf, sunt şi 2 români: Cătălin Preda şi Constantin Popovici, care anul acesta par să facă schimb între ei când vine vorba de primele 2 locuri.

Cătălin Preda a reuşit la începutul verii, la Paris, să stabilească un nou record mondial, adunând cel mai mare punctaj din istoria cliff diving-ului. Zilele trecute a devenit vicecampion european de high diving, campion fiind partenerul său de competiţii, Constantin Popovici, iar mâine începe o nouă etapă din seria mondială Red Bull Cliff Diving, la Mostar, în Bosnia şi Herţegovina. Printre concursuri şi antrenamente am reuşit să stau de vorbă cu Cătălin Preda despre începuturile sale în sărituri, drumul parcurs până aici şi lucrurile care l-au dus între cei mai buni sportivi din lume.

Cum ai ajuns tu să faci sărituri în apă în România?

Săriturile le-am început în urma iniţierii la înot. Ai mei aveau nişte prieteni al căror băiat fusese înscris la cursuri de iniţiere în vara dinaintea primul an de şcoală şi probabil au crezut că e o idee bună să mă ducă şi pe mine. E unul dintre sporturile generice care te dezvoltă şi te disciplinează şi aşa am început eu înotul.

Numai că nu prea mă pliam pe înot. Nu mă pliam pe apă în sine, elementul mă super speria încă de când eram mic. (n.r.: râde) Am avut şi un instructor mai sever.

Era genul acela de te lua şi te arunca în apă?

Fix aşa a fost! Fix aşa a fost, mai brutal un pic. Cu bruscări în stânga şi-n dreapta, fix aşa am învăţat să înot: m-a luat de-o mână şi un picior şi m-a aruncat pe culoarul 2. Ajungeam eu la mal, numai că experienţa în sine şi amintirea au rămas. Amintirea… spus aşa, soft, că e traumă până la urmă. (n.r.: râde) Dar am reuşit să depăşesc asta.

Am trecut prin cursurile respective, învăţasem să înot într-un final, depăşisem punctele în care ieşeam la mal, luam prosopul şi fugeam spre poarta complexului Lia Manoliu, de unde mă aducea mama înapoi şi-mi spunea că o să fie OK. Cursurile erau însă cumva şi probe pentru admiterea la Liceul cu program sportiv Emil Racoviţă, acolo unde urma să încep şi eu şcoala. Nu am intrat însă pe locurile de la înot, iar antrenorul de atunci le-a sugerat alor mei că nu sunt cel mai gifted – nu eram primul la întreceri şi nici nu-mi prea plăcea – şi le-a propus să încerc săriturile în apă.

Şi aşa am ajuns eu să fac sărituri în apă. Am început cu un antrenor care era în curs de pensionare, am făcut un an cu el, după care Adrian Cherciu ne-a preluat şi cu el am stabilit o fundaţie. Mai târziu, când am progresat şi am evoluat un pic, am făcut altă tranziţie, la Florin Avasiloae, cu care m-am antrenat pe parcursul liceului.

Eu am început la Emil Racoviţă, în clasa a 6-a am plecat cu domnul Cherciu şi cu echipa de sărituri la Bacău, unde am stat vreo 3 ani.

La Bacău, pentru că acolo era bazinul, nu?

Da, era singurul bazin rămas în perioada respectivă. Apoi, în perioada liceului ne-am întors la Bucureşti.

Îţi mai aduci aminte ce ai simţi prima, prima dată când ai urcat pe trambulină?

Sunt 22 de ani, ăsta e al 23-lea an de când fac chestia asta şi nu e foarte uşor să-mi aduc aminte. Dar am câteva momente-cheie. În zilele de progresie, când ne împingea antrenorul să urcăm mai sus şi să încercăm ceva nou, întotdeauna era teama de înălţimea la care eram. Şi este în continuare. Şi acum există teama respectivă numai că am învăţat să o folosesc într-un mod constructiv.

Cum ai reuşit asta?

E un proces de adaptare, evident. Te obişnuieşti cu asta şi teama de fapt nu mai e chiar teamă, e mai degrabă o stare de alertă. Dar se aseamănă oarecum. Pot să spun că mi-am schimbat percepţia asupra respectivei senzaţii şi am învăţat să o folosesc în beneficiul şi în avantajul meu. Starea asta de alertă îţi păstrează toate simţurile la un nivel cât mai ascuţit, eşti cât mai prezent şi atunci, pentru ce fac eu, de asta ai cel mai mult nevoie, să ai toate simţurile active.