Cătălin Preda, vicecampion european la sărituri de la mare înălţime şi drumul său de la teama de apă cauzată de un antrenor de înot la sărituri de la 27 de metri înălţime

Crezi că ăsta este unul dintre motivele care te-au dus la rezultatele fantastice din ultimii 2 ani?

Cu siguranţă. Cu toţii avem frici şi suntem puşi în situaţii în care nu ştim cum să reacţionăm sau cum să le gestionăm şi e importantă abordarea pe care o implementăm, cum răspundem la respectiva provocare.

După toate experienţele prin care am trecut, atât profesionale, cât şi personale, am învăţat să răspund la provocări în mod diferit. Nu mă mai las uşor intimidat, ba mai degrabă alerg după o provocare, alerg după o situaţie în care nu mă simt confortabil şi tânjesc după ceva nou, prin care ştiu că o să cresc şi o să mă dezvolt mai mult și care o să-mi îmbogăţească bagajul de experienţe şi o să mă facă mai complet.

Când transpun mindset-ul ăsta, punctul ăsta de referinţă în sportul pe care îl practic cred că este un avantaj, e o carte bună în pachetul meu, un atu.

Tu cum ai ajuns în acest punct? Românii, în general, sunt învăţaţi să se arate modeşti. Tu ai avut la un moment dat o replică foarte faină, ai spus că nu au fost ceilalţi concurenţi mai slabi decât tine, ci ai fost tu mai bun.

Nivelul sportului ăsta este ridicat. Mai toţi competitorii au şi foarte multă experienţă şi o pregătire foarte bună, mulţi vin din şcoli cu facilităţi mult mai bune decât am avut alţii. Până la urmă şi eu am fost cumva norocos. Consider un privilegiu faptul că am avut ocazia de a tranzacţiona şi am avut traseul meu, diferit. Asta mi-a oferit oportunitatea de a progresa şi de a evolua până în punctul în care sunt acum. Poate, cu acelaşi parcurs, şi alţii ar fi putut exploata facilităţile în care m-am antrenat şi eu şi mediile respective. Cu toate că şi asta e o chestie subiectivă, fiecare răspunde diferit la anumite situaţii şi lucrurile sunt croite pentru fiecare dintre noi şi ţi se dă ce ai nevoie.

Când am plecat din şcoala de sărituri românească, în 2010 – am ieşit din mediul ăsta şi am ales să plec la studii în Marea Britanie – acolo mi se pare că a fost un moment cheie. Am profitat cumva de o idee, am urmat o şansă care mi s-a părut benefică în cursul dezvoltării mele. Plecând la studii, chiar dacă nu am reuşit să continui săriturile în apă de la 10 metri, care era proba mea principală, lucrurile s-au schimbat şi s-au reformat de aşa manieră încât mai târziu am ajuns să-mi reinventez parcursul profesional într-un mod în care poate nu mi-aş fi imaginat când aveam 18 ani şi am plecat la facultate.

Am ieşit atunci din performanţă, am zis că mai degrabă mă concentrez pe aspectul academic al formării mele. N-am avut în Anglia acele facilităţi de care aveam nevoie şi la care speram pentru a-mi continua pregătirea, care era parte din proiectul olimpic pentru 2012 şi un an am avut o pauză. Am început apoi să lucrez part-time la bazinul de acolo – ei nu aveau condiţiile de care aveam eu nevoie pentru sărituri, nu aveau antrenor, aveau doar o platformă de 5 metri şi o trambulină de 3 metri pe care le deschideau publicului de 2-3 ori pe săptămână. Ulterior am avut acces la facilităţi prin prisma faptului că făceam ture part-time ca salvamar, apoi am început şi să antrenez, să asist sesiunile deschise de sărituri. Am început să mă mişc din nou şi am văzut că şi după un an şi un pic mi-am păstrat din abilităţile cheie ale acestui sport.

Am reconsiderat atunci o ofertă şi am plecat pe un vas de croazieră ulterior şi de acolo am început să văd diferit cum aş putea să profit de skill-urile pe care le-am dobândit în anii de performanţă de până atunci. Şi aşa am intrat pe parcursul acesta. A fost un ocol prin industria artistică, din 2013 până în 2018, când am revenit în performanţă şi am avut prima invitaţie la o etapă din Circuitul Red Bull.

Cum ai primit invitaţia aia?

Criteriul de selecţie constă fie în recomandare, fie în recrutare din partea lor, fie în aplicaţii. Îţi poţi face un portofoliu, un CV interactiv cu care îţi porezinţi skill-urile pe care le ai, elementele tehnice pe care poţi să le execuţi. Asta am făcut eu, mi-am făcut o librărie video, am făcut un demo şi l-am trimis.

Eu, ieşit din performanţă cu ani în urmă, aveam un mare gol, nu eram nici foarte activ pe reţelele sociale, eram în banca mea, dar concentrat pe proiectul ăsta. Pentru că şi în ceea ce priveşte parcursul în industria artistică, odată ajuns pe vas de croazieră, am văzut că există şi un nou nivel.

Abia în 2013 săriturile la mare înălţime au fost integrate în grila Federaţiei Internaţionale, atunci a fost primul Campionat Mondial. De atunci lucrurile au crescut, au progresat în direcţia asta, de a deveni un sport luat mai în serios, nu neapărat o disciplină pentru unii un pic mai… ştii tu… un sport extrem.

Ei au standardizat oarecum formatul, nu mai varia înălţimea, nu mai variau platformele, lungimea lor, lăţimea. Au încercat să le aducă la un nivel cât mai constant ca şi condiţii oferite, iar nivelul tehnic al săriturilor a crescut din ce în ce mai mult. Dificultatea săriturilor a crescut şi oamenii ăştia şi-au dat seama că nu sunt aceleaşi sărituri repetate de toţi concurenţii şi că e un sport în creştere, că toţi cei implicaţi împing limitele sportului, trag să îl crească.

Peste ani – dăm fast forward până în prezent – profilul sportului a crescut destul de mult, este popular – ca notorietate e mult mai sus decât era acum 10 ani. Te uiţi la spectatorii care vin la o etapă de serie mondială şi sunt de ordinul zecilor de mii. Am avut la Copenhaga aproape 50.000 de oameni.

Revenind, în 2018 am primit invitaţia în urma aplicaţiei pe care am trimis-o în 2017. Până atunci îmi făcusem un program – nu era deloc modest, era ambiţios. Cu ideea asta am şi trimis. Odată ce am intrat pe vas de croazieră am cunoscut oameni care făceau chestia asta şi mi s-a părut wow, mi-a deschis o altă portiţă, mi-a stimulat o altă direcţie de gândire şi am început să urmăresc modalităţi prin care aş putea şi eu să-mi dezvolt capacităţile până în punctul în care aş avea o şansă să intru în circuitul respectiv.

Despre asta voiam să te întreb, despre pregătire, că trecerea de la sărituri de la 10 metri la 27 e ceva…

Majoritatea concurenţilor vine din sărituri în apă, tradiţionale. Fundaţia de acolo vine, de aia acum disciplina asta e oarecum un satelit. A fost integrată în grila nataţiei internaţionale în ideea în care de acolo derivă. E aceeaşi sămânţă, doar că e crescută mai ca un stejar mai degrabă decât o livadă.

E special în mai multe sensuri, de aceea deocamdată suntem încă o mână de oameni care practicăm sportul ăsta.