Cătălin Preda, vicecampion european la sărituri de la mare înălţime şi drumul său de la teama de apă cauzată de un antrenor de înot la sărituri de la 27 de metri înălţime

Şi în condiţiile astea sunteţi 2 români acolo.

Da, aşa este, suntem 2 români sus. Interesant va fi însă cum va fi tranziţia după noi pentru că e o şansă care aduce oportunităţi diferite. Nu e ceva ce ar putea să facă un junior, însă e un sport în creştere şi eu văd disciplina ca având un potenţial uriaş. Toşi tragem spre a creşte sportul ăsta.

Eu, cel puţin, orice şansă pe care o am de a discuta despre sportul în sine e o oportunitate de a semi-educa persoana din faţa mea, persoana cu care vorbesc şi de a ridica profilul sportului în ideea în care toţi tindem să îl aducem în grila olimpică.

Progresul e destul de evident, ne apropiem cu paşi repezi, doar că e şi destul de încet în acelaşi timp. Nu ţine numai de noi şi de performanţele noastre, ci şi de federaţiile naţionale şi de autorităţile competente din nataţie pentru a integra un program de formare pe mai departe.

Ştiu că sunt iniţiative, chiar au fost confirmate campionate mondiale de juniori. Deci se fac demersuri pentru a crea câţiva paşi intermediari între 10 metri şi 27. Mai toţi cei care am învăţat până acum am trecut prin spectacole, ăsta fiind şi parcursul meu. Eu am lucrat în spectacole în parc de distracţii, aşa am învăţat şi am progresat, am urcat tot mai sus, de la 10 metri la 12, la 15, 20 şi tot aşa. Am lucrat pe vas de croazieră, în parc de distracţii şi apoi într-un alt spectacol foarte mare, în Macao, acela fiind locul în care am progresat cel mai mult. 4 ani am stat în Macao, pentru un spectacol acrobatic şi artistic, totul în apă.

Aşa mi-am consolidat programul pe care ulterior l-am trimis celor de la Red Bull şi am primit invitaţia. Iar odată ce am urcat pe podium la prima mea experienţă de la 27 de metri am concluzionat că am nişte treburi neterminate în performanţă şi că încă sunt însetat de competitivitatea pe care o oferă performanţa.

Să fii pe scenă şi să faci parte dintr-un spectacol e ceva foarte special, dar diferit. E special pentru mine, dar e ceva ce aş putea face şi după ce trec de vârful de formă. Aşa că m-am reorientat şi mi-am adus focusul în direcţia asta şi încerc să urc cât de mult pot şi să trag tot ce pot din potenţialul meu maxim.

Pandemia te-a afectat din punct de vedere al pregătirii, că de competiţii ştim cu toţii că nu a mai fost vorba?

Neavând activitate în perioada respectivă şi totul fiind atât de incert, am avut un moment de cumpănă. Mă întrebam dacă va mai fi totul aşa cum speram cu toţii să fie din nou sau e un moment în care să mă reorientez profesional. Şi cumva, în toată incertitudinea şi în jocul ăla de du-te vino mental, lucrul pe care l-am păstrat constant a fost antrenamentul, pregătirea. Am ţinut de forma mea fizică cât de bine am putut şi am ales să mai stau, să văd cum funcţionează lucrurile de acum încolo.

În 2021 ne-am rezumat la un program diferit, mai redus. Am avut doar câteva etape anul trecut şi toate în Europa, dar am câştigat prima etapă şi am deblocat nişte chestii, eu cu mine, şi mi-am dat seama că încă trebuie să fiu aici. A fost o confirmare şi un moment super motivant să câştig etapa din Franţa anul trecut.

Iar anul ăsta lucrurile arată şi mai bine.

Da, anul ăsta e şi mai şi.

Cum a fost la Paris?

Extraordinar! Pe lângă faptul că am avut o evoluţie aproape perfectă – toate cele 4 sărituri le-am executat de 9 şi de 10 – per total, având oameni dragi mie aproape, acolo, împărtăşind întreaga experienţă şi toate trăirile cu oamenii din jur, simţind şi restul concurenţilor… a fost ceva foarte special. Mi-e şi greu să explic, în ideea în care…

Se vede în ochii tăi.

Noi oricum suntem un grup unit, suntem apropiaţi. Chiar dacă concurăm unul împotriva celuilalt e un element de susţinere pe care nu îl vezi în alte discipline. E un alt tip de încurajare şi de motivare. Conştientizarea tuturor aspectelor care intră în reţeta săriturilor de la mare înălţime, dificultatea, fricile, riscurile, ştim ce simte fiecare şi ştim că avem nevoie şi de susţinere ca să trecem peste respectivele momente de îndoială. Şi atunci, cât să ne încurajăm şi să ne hrănim părticica aia de nebunie, suntem acolo unul pentru celălalt, toţi.

La Paris nivelul a fost foarte sus, s-a sărit foarte, foarte bine şi toţi exaltau şi s-au bucurat împreună cu mine pentru recordul pe care l-am făcut. A fost o conştientizare colectivă că nivelul creşte constant, că se perpetuează continuu ideea de a împinge limitele şi de a face lucrurile cât mai bine.

Ce simţi când eşti acolo, sus, înainte să sari?

Încerc să mă aduc într-o stare cât mai calmă, cât mai liniştită. Încerc să fac linişte în toată gălăgia şi tot zgomotul din jurul meu.

Se aude?