Cătălin Preda, vicecampion european la sărituri de la mare înălţime şi drumul său de la teama de apă cauzată de un antrenor de înot la sărituri de la 27 de metri înălţime

Da. E muzica, sunt spectatorii. La Paris zgomotul traficului era infernal: sirene, claxoane, maşini, scutere, motociclete. Le auzi pe toate. Însă e un moment special în care se face linişte. Nu ştiu dacă toţi fac aceeaşi chestie, dar eu reuşesc să ajung într-un moment în care totul se schimbă, dau volumul la minim şi rămân eu cu mine. E un punct pe care am reuşit să îl ating prin tehnici de meditaţie, prin yoga – pe mine m-a ajutat foarte mult. Am avut şi alternative în pregătirea mea, pe care le-am încorporat şi au ajuns să facă diferenţa. Am rezonat mult cu partea de mindfulness, yoga şi meditaţie. A venit către mine într-un punct în care aveam nevoie şi am învăţat să integrez elementele acestea ca parte din pregătirea mea, devenind un atu.

Ce presupune pregătirea pentru astfel de sărituri? Că nu cred că poţi face zi de zi sărituri de la o asemenea înălţime.

Nu, absolut. Impactul fiind atât de puternic e imposibil să ai acelaşi regim de sărituri ca la un antrenament de sărituri în cap, unde te bazezi pe volum. Poate că în anumite faze ale calendarului de pregătire poţi să implementezi volum, dar nu poţi perpetua prea mult respectiva abordare.

Impactul e foarte puternic, şocul asupra întregului corp e puternic. Fiecare săritură, oricât de bine executată, e resimţită în tot corpul şi până nu treci prin readaptarea dintre sezoane, la început de sezon ţi se învineţesc tălpile, simţi totul foarte puternic. Dacă faci câteva sărituri de la 27 de metri a doua zi, a treia zi faci febră musculară, în tot corpul. Plus că pentru orice unghi care se abate de la verticală, fie că e săritura uşor neterminată sau e verticala depăşită, impactul e extrem de puternic.

E nevoie de multă pregătire fizică şi de la înălţimi intermediare. Împarţi săritura în mai multe bucăţi şi la final trebuie să le aduni. O mare parte din pregătire este şi mentală. Aici intră multă vizualizare şi, cum spuneam, meditaţia a ajuns pentru mine să fie un element cheie, pentru că reuşesc să îmi aduc pulsul mai jos, să intru într-o stare calmă unde mă pot concentra pe ce am în faţa ochilor şi pe săritura pe care urmează să o fac, să-mi ţin mintea de la a zburda în toate locurile.

Sigur, şi volumul contează pentru că ai nevoie să repeţi săriturile pe care urmează să le execuţi şi cu cât ai mai multă experienţă în execuţia unei sărituri cu atât mai mult ştii cum să reacţionezi în situaţii noi. Chiar dacă durata ta de zbor e de mai puţin de 3 secunde, în alea 3 secunde e un show de încredere. Renunţi la dorinţa asta de a controla cât mai mult ce urmează să execuţi şi laşi corpul şi mintea să lucreze cât mai unite şi cât mai bine împreună şi să facă ce anume îţi stabileşti tu să faci.

Pentru mine, cliff diving şi high diving sunt o simbioză între principiile şi valorile mele şi satisfacţia pe care am reuşit să o trăiesc până acum, nu doar prin durata asta de 3 secunde de zbor. Aşa se transpun toate elementele în rezultatul final.

Citeşte şi: La povești cu Ana Maria Popescu, campioana României la scrimă: despre copilărie, povești de dragoste, ambiție, visuri împlinite și situația sportului românesc de azi – LIFE.ro

Imaginile ne-au fost furnizate de redboolcontentpool.com.