Căutare

Share this article

Cătălin Ștefănescu este jurnalist și realizatorul uneia dintre cele mai longevive producții ale TVR-ului, „Garantat 100%”. S-a născut la Govora, a crescut în farmacia unde muncea mama lui, printre borcane cu doctorii și prospecte în limba franceză, iar în clasa a VI-a, după ce a primit o bătaie zdravănă de la fratele mai mare, a citit prima carte.

Cine ar fi crezut că același băiat, nu după multă vreme, va intra într-o lume fantastică a cărților, ghidat de omul care i-a marcat viața, un intelectual remarcabil, care a creat o trupă de teatru în micuța Casă de Cultură din Govora, pentru ca ulterior să plece în Cluj și să continue munca de a forma un om așa cum îl vedem noi azi pe Cătălin Ștefănescu.

Acum Cătălin Ștefănescu este student la Școala Doctorală cu o teză despre lumea duplicitară a comunismului tern și absurd.

De ce te-ai făcut ziarist?

Cătălin Ștefănescu: Folosești cuvântul „ziarist” și nu „jurnalist” și îmi place așa.

M-am făcut „ziarist” cu gândul că nu voi rămâne multă vreme în meseria asta. Cu atât mai puțin mă gândeam că voi face meseria asta în TVR, adică acel post de televiziune pe care îl găsisem într-un moment în care posibilitatea de exprimare liberă era redusă drastic. Mi-amintesc că eram împreună cu un coleg de la Litere și ne promiteam că nu vom îmbătrâni acolo. Ceea ce pentru mine nu a fost valabil. (râde)

Lucrurile în România erau foarte complicate atunci și îți trebuia niște timp să descoperi că poți să spui ce gândești dar trebuie să vrei. Iar până înțelegeai asta probabil că dura ceva timp.

Cătălin Ștefănescu: Așa că am rămas în meseria asta fiindcă îmi plac oamenii, îmi place să aflu povești și să le spun mai departe.

Puteai să te faci actor dacă îți plăcea asta!

Da, doar că știi bine, a intra la actorie în vremea aia era aproape imposibil. Să nu mai spun că admiterea la o facultate era o miză extremă pe alocuri, ceva ce îți marca existența definitiv.

Vin dintr-un oraș mic, din partea aceea în care părinții se luptă între ei pe rezultatele copiilor, din acel oraș mic, cu toate frumusețile lui, dar și cu răutățile lui nevăzute și feroce. Hai să zicem că asta era partea ușoară, puteai să trăiești cu degradarea ta în ochii comunității în care viețuiai. (râde) Problema mai departe era că trebuia ulterior să te duci la armată, lucru pe care l-am făcut și eu, ori să îți găsești ceva de lucru, fiindcă a rămâne fără job în perioada aia însemna vagabondaj, deci ceva reprobabil.

Să revin: nu am intrat la facultate din prima, mă bucur că nu am intrat la Litere din prima, mă bucur că nu am dat la Teatru, mă bucur că am ajuns pe acest drum.

Cătălin Ștefănescu, realizator tv, în urmă cu 20 de ani

Hai să ne întoarcem la perioada ta de bullying. Cum crezi că niște oameni cumsecade, de comunitate, cum erau părinții noștri, ajungeau să facă rău propriilor copii?

Te contrazic, nu era bullying. Era un soi de presiune. Dar îți voi da mai întâi exemplul unui personaj care nu mai este, care, din punctul meu de vedere, era prototipul a ceea ce nu trebuie să fii. Era prototipul modelului civilizațional din care eu speram că țara va ieși. Nu-i spuneam în niciun caz: „e un comunist!” sau „e un retrograd!”. Nici vorbă. Era un intelectual de foarte bună factură, un ascultător de jazz profund, era exact genul de individ la care nu te așteptai.

Exista o formă de presiune, dar tipul acesta de presiune era mai degrabă, și nu încerc să devin mai blând în a-l judeca, ci pur și simplu mai nuanțat, din felul în care credea el că trebuie să își facă meseria. Când spui paternalism, lui i se aplica perfect termenul. El realmente se comporta ca un tată care încerca să îi îndrume pe unii mai tineri pe drumul cel bun. Ieșise din comunism și știa bine ce însemna să te exprimi sibilinic, în șopârle, nicicum în exprimare directă, frontală.

Stilul vremii aceleia era exact așa: umilire, nu tortură. Iar a fi umilit în toate felurile, în fața clasei, făcea parte din strategia de educație de atunci. De ce? Pentru că așa văzuseră și erau încredințați că fac bine. Și credeau asta în mod onest.

Cătălin Ștefănescu: Un pumn în cap, o palmă și orice fel de umilire de acest gen lasă urme adânci, de nebănuit.

Povestește-mi un context din care îți amintești ceva similar!

Au fost nenumărate. Să zicem că ești în tabără sau în clasă, ești mai zgomotos, alergi, faci ceea ce se numește dezordine, ești mai dinamic decât alții și te trezești cu o palmă din senin, adesea atât de puternică încât îți rămâne un sunet în cap.

Cum te-ai vindecat de așa ceva? Cum ai schimbat paradigma?

Extrem de greu, în timp îndelungat și exclusiv unor oameni pe care i-am întâlnit și unui alt model de educație de care m-am bucurat de la un moment dat.

Cine sunt acești oameni?

Este un om despre care povestesc de fiecare dată, dar căruia nu îi pronunț numele, fiindcă așa era înțelegerea noastră. Nu mai este cu noi acum. Lui îi datorez totul, el este omul care m-a educat de pe când eram doar un puștan, de prin clasa a X-a, până hăt-târziu. Și m-ar fi educat și acum dacă ar mai fi trăit. După un model pe care îl găsești în cărți și filme, mentorul pe care îl urmezi cu totul, iar când spun asta aș vrea să înțelegi că ne situăm în afara paradigmei religioase. Înveți să citești, cu creionul în mână și fișa alături, înveți să asculți muzică, să deconstruiești lucruri și să le edifici la loc, cum să decriptezi un text dacă e ceva de decriptat acolo. Am învățat inclusiv despre cum stai la masă și folosești corect cuțitul și furculița. Am citit destul de târziu „Numele trandafirului”, nici nu aveam cum să-l găsesc mai devreme, și am descoperit acolo acel model de educație și mentorat.

L-am întâlnit deloc întâmplător. Securitatea îl căuta des la vremea aia. El era cumva exilat în orășelul în care creșteam eu, Govora, unde el era directorul Casei de Cultură. Am avut un noroc uriaș să îl găsesc.

Eram prin 1984 și el făcuse o trupă de teatru care funcționa după textele și tipicul teatrului contemporan, cu mult înainte să știm ce înseamnă asta, de fapt.

Și într-o zi m-am dus la el și i-am zis atât: „te rog frumos, scoate-mă de aici!”. Cred că am vrut să mă ajute să ies din acel model de cunoaștere, al orașului provincial, cu toate mecanismele lui și partea idilică, dar și cu părțile sale tenebroase.

Cătălin Ștefănescu

Înțeleg că și el era captiv în acel oraș!

Aproape. El era totuși cineva care avusese curajul să spună ce gândea și suporta consecințele. Dar era cineva care înțelegea, și asta a făcut până la capăt, puterea și ce înseamnă lumea fascinantă a educației, ce înseamnă să te educi în afara a ce numești în cuvinte educație: solidaritate, comuniune. După Revoluție, a lucrat în primul Minister al Culturii, structurat de Andrei Pleșu, apoi s-a mutat la Cluj, unde a predat la Teatru până când s-a prăpădit, acum câțiva ani. Iar lumea care l-a prins la catedră îți va spune exact același lucru despre el, cum îți spun și eu. Ei bine, eu am avut parte de mult mai mult decât atât.

Cătălin Ștefănescu: Am fost realmente un proiect al acelui om, iar asta înseamnă că, în acel tip de sărăcie și de lipsuri, îți mai asumi și responsabilitatea unuia pe care îl duci după tine la propriu: să îl hrănești, să îi dai bani de buzunar și așa mai departe.

Ai tăi ce munceau?

Ai mei s-au despărțit când eu eram foarte mic, eu locuiam cu mama, ea lucra la farmacia din Govora și nu o duceam grozav deloc. Am crescut în farmacie și e absolut fascinant să trăiești în tipul acela vechi de spițerie, unde mai exista laborator. Nici o legătură cu ce știm acum despre farmacii, adică acele magazine de medicamente.

Când ai descoperit că te poate salva cartea?

Ai mei m-au bătut să citesc. Fac parte din generația celor pocniți, de mama și fratele mai mare, ca să citească. Așa era modelul educațional, copilul trebuia bruscat în toate felurile să poți obține ceva de la el.

Deci a fost destul de contondent primul meu pas în lectură. (râde) Dar, odată ce am descoperit lectura, lumea mea s-a modificat. Primele două cărți le știu cu exactitate. Prima, pentru care am încasat-o, se numea „Din marile legende ale lumii”, semnată de un autor care se chema Alexandru Mitru, o carte foarte faină la vremea aceea. Apoi este un volum care se cheamă „Doi ani de vacanță”, a lui Jules Verne. Este despre niște copii care naufragiază și își fac viața într-un fel special, pe un velier. Foarte târziu după aceea, am descoperit „Împăratul muștelor”, care avea ceva din universul adolescentin din volumul lui Jules Verne.

Câți ani aveai când ți-ai încasat-o?

Cred că trebuie să fi fost prin clasa a VII-a sau a VIII-a. La Govora era o bibliotecă, nu știu cum de s-a întâmplat asta, borgesiană, adică vreo 30.000 de volume, ceea ce pentru o bibliotecă de orășel era ceva fantastic.

Dincolo de roadele gândirii lui Mao, a lui Ceaușescu și a altor lideri din țările prietene, existau și niște cărți foarte rare și valoroase acolo pentru că în România anilor 60, 70 s-a tradus mult și foarte bine.

Când ai schimbat fascinația de a sta în laboratorul farmaciei cu cea de a petrece timp în bibliotecă?

Cam atunci. Îți mai spun ceva ce îmi plăcea mult în farmacie.

Eu am învățat limba franceză din clasa a II-a. Așa erau clasele atunci: se făcea engleză sau franceză din clasa a II-a, intensiv. Iar mie mi-a plăcut foarte tare iar deja în clasa a VII-a sau a VII-a traduceam prospecte din farmacie. Iar uneori, colegele mamei mă puneau să le citesc cu glas tare prospectele, fiindcă le plăcea accentul meu franțuzesc. (râde)

Cătălin Ștefănescu

Cum se construiește acest suflet de copil, cu multe frici și multă agresiune din jur, până când își întâlnește mentorul?

Fără niciun model și cu multă întâmplare la mijloc. Nu am venit dintr-un model de familie în care familia îți descuraja inițiativa cunoașterii. Dimpotrivă.

La un moment dat am făcut o trupă, în acel orășel. Ceea ce atrăgea îndată imaginea că făceai ceva profund neserios și frivol. Și iresponsabil. Să umbli cu o chitară după tine sau cu niște tobe, era de neimaginat. Ți se spunea că o să ajungi la cârciumă. Tu trebuia să înveți matematică, fizică, chimie, lucruri concrete.

Sigur că nu venea nimeni să îți pună pistolul la tâmplă să faci asta sau altceva. Dar exista o descurajare subtilă.

Acum scriu despre asta, m-am prostit la bătrânețe și m-am dus la școala doctorală, și cercetez despre cum era să trăiești în acel tip de lume și cu mintea în cu totul și cu totul altă lume. O disonanță cognitivă fantastică.

Și cum ieși din treaba asta?

Hai să-ți spun! Prin 1985-1986 încă mai puteai lua de la chioșc reviste din Occident: Paris Match, LHumanite, care, sigur, era ziar de stânga și se explică de ce ajungea la noi, dar și Time, News Week, în 2-3 exemplare, care ajungeau la dl doctor cutare, la dl profesor cutare și, o să râzi, elevului Ștefănescu.

Costau binișor, cât să nu îți permiți, dar existau la chioșc până prin 1986.

Cum ai plecat de acolo?

Am plecat la armată, pentru că nu am intrat la facultate. 487 de zile de umiliri și traume și dezlănțuiri de barbarie. Clișeul ăla că armata te învață ordinea și disciplina este un mare bullshit. Acolo am încercat să driblez foarte tare și în mare măsură mi-a ieșit.

Ce se întâmpla dacă nu mergeai la armată?

Nu cunosc pe cineva care, fără pile foarte mari, să fi scăpat din chestia asta. Iar scăpatul era destul de complicat. Dacă intrai la facultate aveai 9 luni de armată, ceea ce era o boierie față de 1 an și 4 luni.

Dacă erai foarte pilos sau aveai o problemă de sănătate, făceai armată 6 luni, după facultate.

Dacă mentorul tău, Cătălin Ștefănescu, a ajuns profesor la Teatru ulterior, nu te-a tentat să dai admitere la Teatru?

Nu, dar mă duc acum. (râde). Sunt deja 3 ani de când predau storytelling și visual storytelling la facultate în Cluj, iar acum m-am prostit, cum ziceam, la brătrânețe și mă duc la Școala Doctorală.

În mod profund inconștient, sau cine știe?, încerc să dau mai departe acel model educațional.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO