Cătălina Ponor: „Sufrageria din apartamentul nostru nu mai exista, era solul. Dădeam tot la o parte, canapele, masă, scaune şi începeam să arăt familiei ce făceam la antrenamente.”

„Cătălina Ponor a obţinut medalia de aur în finala Campionatelor Europene de Gimnastică artistică de la Cluj”. Aşa au răsunat toate posturile de ştiri duminică după-amiază şi nu cred că a fost român căruia să nu-i tremure puţin stomacul de emoţie în timpul finalei, măcar şi din nostalgia vremurilor comuniste când nu ne afirmam în lume decât prin gimnastică şi fotbal. Mi-am amintit imediat perioada copilăriei când eu şi fetiţele din generaţia mea ne făceam codiţă în vârful capului şi ne-am fi dorit să fim ca Nadia. Unele dintre noi, printre care şi Cătălina Ponor, au reuşit, altele, printre care şi eu, nu am intrat niciodată într-o sală de antrenamente şi nu avem nici cea mai mică idee legată de viaţa unei sportive. Automat mi-am dorit să fac un interviu cu Cătălina Ponor. A fost una dintre cele mai plăcute discuţii unde ca interlocutor am avut o tânără foarte frumoasă, cu un corp superb, extrem de relaxată şi prietenoasă, modestă şi cu foarte mult bun simţ. Este multiplă campionă la gimnastică, are 23 de medalii importante şi nu vrea să se oprească aici. Simte că mai are multe de arătat, nu de demonstrat, pentru că a făcut-o până acum, se concentrează numai pe cariera sportivă şi nu va renunţa până nu se va „autodepăşi”.

Zilele trecute, la cei 29 de ani ai săi, a întrecut nume grele ale gimnasticii mondiale şi a câştigat aurul la bârnă în finala Campionatelor Europene de Gimnastică Aertistică Petrom de la Cluj Napoca, „acasă” aşa cum spune ea, în faţa publicului din România, lucru care face ca această medalie să fie una din cele mai importante ale carierei sale.

Campionatele Europene de Gimnastică Artistică Petrom, Masculin şi Feminin au avut loc săptămâna trecută, între 19 şi 23 aprilie, la Cluj Napoca iar hashtag-ul sponsorului acestui concurs, Petrom, a fost #suntemcuvoi.

Care a fost gândul tău dinaintea exerciţiului la bârnă? (n.r. exerciţiul cu care a câştigat medalia de aur la Campionatele Europene de Gimnastică artistică de la Cluj ce a avut loc săptămâna trecută)

Cătălina Ponor: Nu m-am gândit decât  să mă duc să-mi fac exerciţiul exact cum ştiam să-l fac la antrenamente. Poate a contat şi faptul că m-am trezit de dimineaţă într-o stare foarte bună şi m-am uitat în oglindă la mine şi am zis că „pot, trebuie să pot, cu siguranţă voi reuşi”.

Influenţează starea în care te trezeşti dimineaţa performanţa ta?

Nu de multe ori o fac, doar că a fost zi grea înaintea celei de la finală. Cu o zi înainte am avut nişte momente mai puţin plăcute şi atunci, dimineaţă, ridicându-mă din pat cu o cu totul altă minte şi o cu totul altă perspectivă, din instinct m-am uitat în oglindă şi am spus ceea ce am spus.

Ce te-a determinat să faci acest efort fenomenal vreme de atâţia ani?

Faptul că iubesc acest sport şi faptul că îmi doream să mă depăşesc pe mine în primul rând, faptul că îmi place şi o fac din dorinţa de a fi mai departe un exemplu pentru generaţiile care vor veni.

Cum ai început să faci gimnastică? Cum ai luat decizia asta de a merge către gimnastică?

Nu cred că a fost o decizie neapărat. Pur şi simplu s-a întâmplat să fie aşa. Cred că m-a îndrumat Dumnezeu. Am intrat în sală la vârsta de 4 ani, eu treceam tot timpul pe lângă sală cu bunica mea de mână, sala fiind foarte aproape de casă, şi tot o trăgeam spre acea clădire. Spuneam de fiecare dată „vreau la şcoala aia!”. Eu nu ştiam ce este acolo, dar credeam că e şcoală, fiindcă lipit de sală este o şcoală generală şi credeam că şi acolo este tot o şcoală. Într-o zi a zis „hai, că nu pot altfel cu tine, căci văd că nu ai stare”. Am intrat în sală şi din prima clipă când am văzut aparatele, bureţii, fetele care se dădeau peste cap acolo, m-a făcut să mă îndrăgostesc de gimnastică.

Adică de la 4 ani ai început antrenamentele?

Exact. De la 4 ani am început gimnastica, bine, la început a fost o joacă, pentru că pentru toţi copiii orice fel de sport este o joacă. Apoi părinţii mei şi-au dat seama că am anumit potenţial, antrenorii m-au descoperit şi atunci au încercat cu toţii să mă încurajeze. În plus, şi eu aveam o dorinţă foarte mare de a face gimnastică pentru că nu exista nici o zi în care să lipsesc de la antrenamente.

Ştii ce se spune despre metodele de pregătire ale gimnastelor? Că sunt foarte dure, iar antrenorii foarte severi. Cum comentezi aceste critici?

Dacă ne uităm puţin în urmă, rezultatele aşa s-au dat. Din păcate sau din fericire. Până la urma urmei, pentru un sportiv, chiar dacă trece printr-o anumită perioadă grea şi sunt momente în care spune „acest sport nu este de mine” sau „nu mai pot pentru că nu mai am dorinţa de a face”, este important să treacă peste acea greutate ca să vină şi rezultatul. Orice rezultat vine prin muncă. Eu cred că este nevoie de acea severitate şi de acele de restricţii, nu neapărat restricţii ci sacrificii, pentru a reuşi să-ţi atingi ţelul. Dacă eşti un copil de 13-14 ani, ajungi la Lotul Naţional şi te preocupă altceva decât să faci antrenament, rezultatul nu va mai fi acelaşi cu al nostru, în generaţiile trecute. Pot să spun că acelaşi lucru am făcut şi fac şi eu în continuare. Şi eu fac sacrificii, am restricţiile mele, impuse de mine pentru că la vârsta asta nu-mi mai impune nimeni, sunt conştientă de ceea ce am de făcut. Eu singură mă ţin de la mâncare dacă este nevoie. Atunci când eşti mic şi treci prin nişte restricţii spui „vai ce dur este antrenorul cu mine”, dar când ajungi la o altă vârstă şi gândeşti altfel, îţi doreşti să ai acele restricţii şi să faci acele sacrificii pentru că ştii că fără ele nu reuşeşti să dai un rezultat.

Poate în urma discuţiilor şi mediatizării durităţii antrenamentelor, s-au mai îndulcit acele metode şi din acest motiv nu mai avem acelaşi potenţial în competiţiile la gimnastică?

Oricum generaţia din ziua de azi nu ştie exact ce înseamnă un antrenament strict, un antrenament care să te solicite 100% pentru că, într-adevăr, antrenorii au început să se modeleze într-un fel sau altul după sportive pentru a le da poate mai multă plăcere şi satisfacţie la antrenamente. Poate e adevărat într-un fel sau altul, dar în acelaşi timp consider că nişte restricţii sau puţină severitate la antrenamente sunt necesare pentru a aduce performanţele pe care eu le-am făcut.

Ce-ţi aminteşti de la prima competiţie la care ai participat? Sau când a fost prima competiţie?

Cătălina Ponor: Prima competiţie a fost undeva la 9 ani, 9 ani şi jumătate dacă nu mă înşel, poate chiar şi mai devreme. Îmi aduc aminte că aveam emoţii mari şi îmi doream foarte tare să câştig. Era foamea aia de medalii, foamea aia de a da rezultate, dar emoţii existau pentru că era primul concurs, nu ştiam cum să mă comport, ce să fac, mă uitam tot timpul după antrenor, unde să mă duc, cu ce să mă îmbrac. Ţin minte că părinţii erau în sală atunci şi uşor uşor mi-am dat seama că mama îmi transmitea anumite emoţii de care eu nu aveam nevoie în concurs şi tot uşor uşor, din păcate, am încercat să o elimin din concursurile mele şi să nu o mai las să vină la concursuri pentru că a început să crească valoarea concursului şi îmi doream să fiu liniştită, să nu mai am şi emoţiile mamei. A fost un concurs frumos. Chiar îmi aduc aminte că am câştigat bârna şi solul pentru prima dată şi cred că din acel moment am rămas pe aceste aparate şi am zis „înseamnă că astea sunt ale mele dacă am câştigat aceste medalii şi mă duc mai departe cu ele şi mă axez pe ele”. Mi-au plăcut dintotdeauna, mai ales pentru faptul că eu am şi avut o „bârnică” improvizată de bunicul meu în casă, tot timpul mă urcam pe ea şi făceam câte ceva. Iar sufrageria din apartamentul nostru nu mai exista, era solul. Dădeam tot la o parte, canapele, masă, scaune şi începeam să arăt familiei ce făceam la antrenamente.

Care a fost cel mai frumos moment din cariera ta?

Cu siguranţă acest moment de la Cluj pot să-l aduc lângă acele momente speciale ale mele, însă Atena (n.r. Jocurile Olimpice de vară de la Atena din 2004) va fi tot timpul topul clasamentului. Dar, aşa cum am zis, această medalie (n.r. medalia de aur la bârnă la Campionatele Europene de la Cluj)  este foarte importantă pentru mine că a fost obţinută în România, că a fost în faţa publicului nostru, că am acceptat-o pe mama în sală.

Bănuiesc că la fiecare competiţie ai emoţii foarte mari, asemănătoare cu cele de la 9 ani…

Nu, nu se compară. Atunci aveam emoţii că nu ştiam ce fac, că eram un copil mic nevinovat care îşi dorea să facă un lucru bun. Acestea de acum sunt altfel de emoţii, unele din ele sunt constructive şi de foarte multe ori am avut emoţii constructive şi m-au ajutat foarte mult să mă menţin pe linia de plutire şi să fiu acolo sus. Alteori am avut emoţii pentru că poate nu eram sigură pe mine sau poate că erau alte lucruri colaterale care m-au făcut să am o presiune mult mai mare pe mine sau poate dorinţa mea de a fi cel mai bun a adus o emoţie în plus într-un concurs, emoţii greu de stăpânit. Din fericire am reuşit să le gestionez.

Câte medalii ai?

Am aflat şi eu de la televizor că am 23 de medalii în total adunate la concursurile importante, europene, mondiale şi Olimpiadă.

Mai multe decât Nadia Comăneci?

Eu nu m-am gândit la aşa ceva şi cu siguranţă când merg la un concurs nu stau să mă gândesc dacă o depăşesc pe Nadia sau nu. Nadia are valoarea ei incontestabilă care este pusă acolo sus în ierarhia gimnasticii, iar eu am medaliile mele. Fiecare are medaliile sale şi nu contează cine este mai bun sau cine a câştigat mai multe medalii. Poate după mine vor veni alte gimnaste care vor câştiga mult mai multe decât mine. Este important că am reuşit să o depăşesc ca palmares, dar în acelaşi timp nu mi-am propus asta şi m-am dus şi mi-am făcut cariera atât cât am ştiut, aşa cum am putut.

Crezi că după 1976, la Montreal, cariera gimnastelor noastre a fost influenţată? Crezi că fetele simţeau o anumită presiune?

Cătălina Ponor: Nu cred că aveau o presiune , ba dimpotrivă. Nadia a fost un model pentru restul generaţiilor de gimnaste şi este un model în continuare, multe fete îşi doresc să devină ca Nadia. Este un model excepţional pe care nu ai cum să-l dai la o parte. Cred că nu a fost neapărat presiunea aceea de a menţine, ci dorinţa de a ajunge ca ea. Şi cred că într-un fel sau altul m-a motivat şi pe mine şi probabil le motivează şi pe altele în jurul meu.

Declarai că nu te retragi…

Nu, nu am de ce deocamdată să mă retrag.

Dar ai ajuns foarte sus. Ce îţi doreşti să mai atingi în viitor?

Nu cred că vreau neapărat să mai ating ceva, cred că mai degrabă este vorba de satisfacţia mea personală, de dorinţa mea de a mă depăşi pe mine…

Nu te-ai depăşit până acum?

Ba da, dar încă mai pot. Şi de ce nu? Adică dacă tot am rămas în gimnastică după Olimpiadă, de ce să nu merg mai departe atâta timp cât organismul, psihicul mă ajută, atâta timp cât dorinţa există, ambiţia încă mai este acolo? Nu am nici un motiv să mă retrag. Momentan. Mai încolo nu ştiu ce o să se întâmple. Eu am în perspectivă 2020, dar în acelaşi timp trebuie să mă gândesc că mai e mult până atunci şi se poate întâmpla orice. Doamne fereşte de o accidentare, poate mă satur şi zic că nu mai vreau sau pur şi simplu spun că am făcut tot ce am putut până acum şi din momentul acesta trebuie să mă retrag.

Adică următoarea ţintă este Olimpiada din 2020?

Da, eu aşa am declarat de la început şi cu gândul acesta merg înainte. Însă o iau pas cu pas, am vrut să trec de acest campionat European, l-am trecut cu bine mulţumesc lui Dumnezeu, acum mă pregătesc pentru campionatul Mondial. O iau pas cu pas şi mă voi gândi de la campionat la campionat ce se poate face.

Care a fost cel mai greu moment din cariera ta?

Pai au fost multe. Orice carieră de sportiv are un moment greu şi cred că am avut destule pe care le-am depăşit. Nu pot să dau unul anume, care a fost cel mai greu, dar în schimb pot spune că au fost destule momente în care am spus că nu mai pot, momente când am avut accidentare după accidentare şi poate am spus că deja organismul meu nu mai rezistă şi m-am gândit că sănătatea e undeva la pământ şi nu mai are rost să mai continui. Sau poate au fost antrenamente atât de grele când am zis „stop, mi-am făcut datoria până acum cu vârf şi îndesat şi mi-am realizat visul. Am impresia că antrenamentele devin deja din ce în ce mai grele şi nu mai rezist”.

Dar momente grele legate de vreun concurs? Poate nu ai atins performanţa dorită….

Dacă e să mă iau după dorinţa mea de a da rezultate, din 2007 până acum nici unul nu a fost un concurs aşa cum trebuie, care să mă satisfacă deplin. Luam medalii de argint sau de bronz, eu îmi doream aurul pentru că sunt o profesionistă, ştiu ce potenţial am şi mai ales când atingi un nivel maxim, după ce iei trei medalii de aur la o Olimpiadă, te aştepţi să ai în continuare aceleaşi rezultate. Dar trebuie să luăm în calcul faptul că nu mai am 16 ani ca la Olimpiada din 2004, organismul s-a schimbat, gimnastica este altfel, codul este mult mai greu, modul în care eu trebuie să abordez concursurile este mult mai greu.

Ce părere ai de generaţia actuală de gimnaste? Crezi că vom avea în curând rezultate ca pe vremuri?

Eu cred că dacă fetele se vor menţine sănătoase, iar antrenorii vor gestiona situaţia în aşa fel încât antrenamentele să fie stricte, dure, dar în acelaşi timp cu perspectivă de a nu se lovi vreo gimnastă, eu cred că ele pot avea potenţial, pot să crească. Trebuie doar să meargă cu încredere fiindcă am văzut acea temere că „nu o să iasă”, am văzut cât de emotive sunt unele dintre ele în concurs şi ele mai au de lucrat destul de mult pe tema asta, dar sper şi avem răbdare cu ele ca pe viitor să reuşească să învingă temerile şi să-şi facă în concursuri exerciţiile exact aşa cum le fac la antrenament. Chiar pot.

Te vezi peste câţiva ani antrenând?

Da. Planul meu de viitor acesta este. Îmi doresc să antrenez, să dau din experienţa mea, consider că am ajuns la experienţa în care pot vorbi şi din punctul de vedere al unui sportiv, cât şi al unui antrenor şi cred că pot să şi comunic altfel cu sportivele, fiind poate mai apropiată de ele, poate pot să le înţeleg mai bine, faţă de antrenorii de azi. Asta se va întâmpla cu timpul.

Dar dacă ai fost atât de dură cu tine, cu ele o să fii la fel?

Voi încerca să fiu indulgentă, să înţeleg prin ceea ce trec, căci ştiu şi am simţit şi eu pe pielea mea prin ceea ce trec, dar în acelaşi timp voi încerca să fiu cu acel zvâc de antrenor pe care gimnasta şi-l doreşte pentru a se pune pe picioare.

Mai eşti implicată şi în altceva în afară de gimnastică?

Cătălina Ponor: Da, mi-am deschis o sală de sport în Constanţa de care se ocupă momentan mama. Eu nu am mai fost acasă din decembrie. Îmi doresc ca această sală să crească şi îmi doresc ca în viitor, nu ştiu când, dar îmi doresc să deschid o academie Cătălina Ponor.

Dar care e viaţa ta? Stai în hotel în marea parte a anului, te antrenezi aici la Lia Manoliu şi…?

Atât. Sunt aici 24 din 24 de ore, mereu în cantonament. Nu-mi impune nimeni, dar eu îmi doresc pentru că aşa cum am spus, fără sacrificii nu se poate face nimic.

Cum e o zi din viaţa ta? Ce faci astăzi de exemplu?

Astăzi mă duc acasă (râde)

Ce ai făcut ieri? Sau cum e o zi obişnuită pentru tine?

O zi normală de antrenamente decurge cam aşa: mă trezesc la 8.30-9.00, din păcate nu mănânc dimineaţa, la ora 12 intru la antrenament, ies la 14.00, am odihna la prânz, am apoi antrenamentul de după amiază după care intru iar în hotel unde nu-mi mai arde cât să fac un duş şi să mă pun în pat şi să mă odihnesc.

Te gândeşti la o familie?

Am să mă gândesc pe viitor. Momentan viaţa mea privată nu există şi nu pentru că nu-mi doresc ci pentru că intră în acel sacrificiu de a da rezultat. Atunci când eşti concentrat pe ceea ce ai de făcut, nu te mai scoate absolut nimeni şi nimic din joc. Probabil şi faptul că atunci când eşti singur nu-ţi faci probleme şi de aceea nu am alte preocupări în afară de a fi în sală şi de a mă antrena. Ţi-am zis, nu pentru că nu-mi doresc ci pentru că este un sacrificiu pe care eu mi-l asum. Nu mă plâng şi nici nu m-am plâns vreodată, îmi este bine, probabil când voi termina cu gimnastica, mă voi îndrepta şi către o familie, către o relaţie care să dureze probabil o viaţă întreagă.

În cluburi mergi vreodată?

Nu am mai mers din 2007. Atunci a fost ultima oară când am mers într-un club, de atunci m-am restricţionat pe treaba asta, căci chiar dacă nu e vorba de a-ţi face o imagine proastă, pentru orice tânăr merge într-un club să se relaxeze, am preferat să stau departe de această lume. Şi am preferat ca atunci când vreau să mă distrez şi să mă relaxez, să-mi pun muzică în cameră sau să chem prieteni la mine, să fim noi între noi, fără să ne vadă nimeni.

Ce-ţi place să mănânci?

Mănânc cam orice. Nu suport şunca de nici un fel şi cred că tot hotelul mă ştie. Îmi plac la nebunie foietaleje. Când văd o plăcintă cu brânză sunt leşinată. Am noroc că am un organism care s-a reglat şi mă ajută foarte mult şi astfel reuşesc să îmi mai fac pofta uneori. Pentru că atunci când văd foietaje, m-aş înfige în ele şi nu m-aş opri până nu s-ar termina.

Unde îţi place să mergi în vacanţă?

În orice sezon al anului eu aş vrea să fiu pe plajă, la soare la mare. Nu pentru că sunt din Constanţa ci pentru că nu suport frigul.

Te pregăteşti de o vacanţă acum?
Aşa cum spuneam, azi mă duc acasă, fac pauză câteva zile, mă voi întoarce în cantonament şi mi-am programat o vacanţă de câteva zile în Grecia, la prietena mea cea mai bună, Vasiliki Millousi, să petrecem câteva zile împreună. Şi sper să fac şi plajă.

Ce te relaxează pe tine cel mai mult?

Mă relaxează foarte tare să mă plimb. Mă relaxează să citesc o carte înainte de somn, măcar câteva rânduri. Îmi place să stau în jurul copiilor mici şi al animalelor. Mă încarcă pozitiv. Cam asta e „distracţia„ mea.

Ai vreun talisman, vreo obicei noroc înainte de competiţii, vreo superstiţie?

Cătălina Ponor: Spun mereu „Tatăl nostru” şi am un talisman din 2002 pe care tot timpul îl port cu mine. E de fapt o cărticică pe care o port de când au început concursurile mari, de la mondialul din 2002.