Ce e inteligenţa emoţională şi de ce e atât de greu să fii inteligent emoţional

Dacă „gândirea pozitivă” este Graal-ul New Age, „inteligenţa emoţională” e marota omului ancorat în realitate. Doar că tot la fel ca prima, cea de-a doua are şi ea hachiţe. Oricât de inteligent emoţional ai fi, asta nu rezolvă toate problemele vieţii de fiecare zi şi, deci, nu garantează o stare perpetuă de zen. Deşi eşti „alfabetizat” şi, deci, e simplu să citeşti, practica te omoară. Dar oare de ce e atât de greu să fii inteligent emoţional?

Mai întâi să vedem ce înseamnă inteligenţa emoţională (EI, pentru pretenţioşi). Simplu spus, aceasta este abilitatea de a recunoaşte propriile emoţii şi (mai ales) pe ale altora, la pachet cu adaptarea corectă a comportamentelor personale în acord cu emoţiile cu pricina, în aşa fel încât să trec prin viaţă în armonie (relativă) cu propria persoană şi cu restul lumii. Vi se pare simplu? Ei bine…

Să începem cu prima parte, aceea a recunoaşterii emoţiilor. Care presupune să admiţi că le ai şi să fii dispus să le suporţi (mai ales pe cele definite ca „negative”, fireşte). Dar nu e aşa de simplu să admiţi că le ai… De pildă, societatea încurajează unele emoţii şi le descurajează pe altele. Frica, de exemplu, nu e încurajată. Nici tristeţea. Agresivitatea? Mult mai cool.

Cu alte emoţii avem conflicte din copilărie. Dezamăgirea e unul dintre cele mai bune exemple. Suntem educaţi că pedeapsa dezamăgitorului pentru dezamăgire e vinovăţia. Dar nu ne întrebăm de ce e dezamăgirea un lucru rău? Mie mi se pare că e o oportunitate unică. Aceea de a calibra aşteptările pe care le are cineva de la tine (sau pe alte tale, dacă eşti cel dezamăgit). Dacă privim lucrurile aşa, atunci dezamăgirea vine la pachet cu negociere, cu o comunicare de calitate şi (implicit) cu apropiere şi validare. Nici vorbă de vinovăţie.

Carevasăzică, dacă înveţi să admiţi că le ai şi înveţi să recunoşti şi emoţii mai puţin „cool”, abia apoi poţi să ai acces la cogniţia din spatele emoţiei şi poţi face primul pas către adaptarea comportamentelor. Unde e important să înţelegi şi să aplici un alt principiu, acela că noi nu ne facem nouă deservicii. Intenţiile din spatele comportamentelor sunt (în majoritatea cazurilor) bune, chiar dacă (deseori) nu ne convine felul în care le punem în practică. Dacă aplic acest principiu, încep să mă înţeleg mai mult şi să mă judec mai puţin. Şi doar aşa am o şansă să aflu ce simt şi de ce reacţionez în felul în care o fac. Şi să înţeleg că nu pot controla emoţiile, dar pot lucra la felul în care le pun în practică şi că emoţiile nu sunt informaţie aşa că am, nevoie să le ascult pentru a le putea contra-argumenta. Găsiţi aici, de pildă, tot felul de întrebări care să vă ajute în procesul de înţelegere a propriei persoane şi a celor dimprejur.

Cele de mai sus reflectă doar inteligenţa emoţională aplicată la propria persoană. Rămâne de integrat şi restul lumii. La partea asta, treaba cea mai confuzionantă este că suntem diferiţi. Avem aceleaşi emoţii, dar feluri diferite de a le pune în practică, la pachet cu incapacitatea de a ne aduce aminte tot timpul prima parte a afirmaţiei. Aşa că, dacă tu nu suni pentru că ai treabă, eu nu am nicio problemă să înţeleg că nu îţi pasă. Tu o să te porţi ca şi cum ai treabă (pentru că ai), iar eu o să mă port ca şi cum nu-ţi pasă (pentru că sunt rănit, frustrat etc.) şi nimeni nu o să se străduiască să afle versiunea celuilalt.

Unul dintre principiile cele mai importante care se aplică aici este acela că, oricât de bine cred că ştiu pe cineva, habar nu am ce simte sau ce gândeşte. Ceea ce înseamnă că pot face afirmaţii doar despre ce înţeleg eu din ce face el (sau ea) şi ce simt eu în raport cu ceea ce face. Nu mă suni = nu îţi pasă, devine astfel: nu mă suni, mă simt de parcă nu contez pentru tine.

Nu în ultimul rând, dacă vrei inteligenţă emoţională ai nevoie să conştientizezi un alt principiu al inter-relaţionării umane, respectiv acela că diferenţele comportamentale şi de valori sunt caracterizate (în mod automat) negativ. Aşa încât, critica desemnează, de regulă, o diferenţă de viziune sau de principiu, nu un defect. În plus, fiecare dintre noi are dreptul la o opinie şi are libertatea de a nu lua în consideraţie opiniile celorlalţi. Cum aplicăm asta, de exemplu, la zicala aceea cu omul beat? Dacă aplici cele două principii, devine mult mai relaxant să asculţi ce spun ceilalţi, să ai cele 30 de secunde de liber-arbitru în care admiţi că auzi că eşti beat, dar te întrebi dacă ai băut, pui ambele informaţii la un loc, tragi o concluzie şi abia apoi te duci la culcare (sau nu).

De asta e al naibii de greu să fii inteligent emoţional… Pentru că presupune asumarea responsabilităţii, muncă şi exerciţiu. Da, viaţa e nedreaptă şi unii ne naştem mai inclinaţi să facem lucrurile astea spontan. Dar, dacă n-avem bafta asta, atunci se poate cu introspecţie, cunoaştere şi exerciţiu.