Ce este incestul emoţional sau abuzul undercover?

Nu e aşa că ar fi minunat dacă oricare dintre noi am fi avut parte de nişte părinţi maturi emoţionali şi echilibraţi? Din păcate (sau din fericire) în spatele rolului de părinte se află omul cu problemele lui nerezolvate şi cu disfuncţionalităţile aferente. Dacă ai cât de cât baftă, disfuncţionalităţile se manifestă pe faţă. Poate vi se pare surprinzătoare alăturarea dintre baftă şi disfuncţionalitate, dar dacă părintele te bătea de pildă, nu e complicat să califici comportamentul ca fiind disfuncţional şi să înţelegi că părintele poartă responsabilitatea. Dacă eşti mai puţin băftos atunci ai parte de un părinte care aparent e perfect, dar care nu-şi asumă rolul de părinte din punct de vedere emoţional şi, mai mult, ţi-l transferă ţie începând din fragedă pruncie.

Să mă explic… Un părinte matur este apropriat emoţional de copil şi dă prioritate nevoilor emoţionale ale acestuia, în armonie cu vârsta şi experienţele prin care trece copilul. Şi face acest lucru indiferent de problemele pe care le experimentează ca părinte, fie ele de cuplu sau de orice alt tip. Modelul matur nu împarte problemele cu copilul şi nici nu caută în relaţia cu acesta confortul emoţional pe care ar trebui să i-l ofere un adult. Un părinte disfuncţional fie devine un soi de siamez cu propriul copil, fie îl face părtaş la toate problemele. Copilul devine astfel sau responsabil să trăiască în umbra părintelui, ori obligat să îl consoleze şi să îi facă viaţa mai uşoară. Rolurile se inversează şi copilul ajunge să fie protectorul emoţional al părintelui, fiind făcut responsabil de bunăstarea emoţională a acestuia. Procesul poartă denumirea de incest emoţional pentru că tipul acesta de legătură disfuncţională are loc între copil şi părinte.

De ce îl numesc abuz undercover? Pentru că nu se simte ca un abuz ci ca o relaţie apropiată. Ori de câte ori aud în cabinet un om cu probleme care declară „am avut o copilărie perfectă” am deja primul semnal de alarmă. Dacă povestea include şi vreun părinte care „s-a sacrificat pentru mine” sau „care a stat cu tata (sau mama) doar pentru mine” le am pe următoarele. Pentru că incestul emoţional apare pe fondul unor relaţii de familie cu probleme – fie că e vorba de un părinte singur, de o relaţie de cuplu care merge prost sau în care unul dintre parteneri se luptă cu vreo adicţie sau cu vreo boală gravă. Şi dacă în copilărie „fericitul” posesor al părintelui se simte important sau tratat cu maturitate şi implicat în viaţa de familie, adultul de mai târziu sfârşeşte cu o multitudine de tinichele legate de coada vieţii mature.

Carevasăzică, dacă ţi se pare că nimeni nu ţine cont de tine şi că veşnic nevoile tale rămân nebăgate în seamă prin relaţii poate fi un semn că nu ai fost lăsat să le exprimi, pentru că probabil mama (sau tatăl) apucau veşnic să se plângă înaintea ta. Dacă ai 30 de ani şi mama sau tatăl tău sunt cele mai importante persoane din viaţa ta, îi ţii la curent zilnic cu tot ce faci şi nu îţi imaginezi cum ai să trăieşti fără ei, ai nevoie să te întrebi când i-ai luat în grijă din punct de vedere emoţional şi cum se face că nu ai încă cordonul ombilical (emoţional, fireşte) tăiat. Dacă te simţi obligat să compensezi vreun sacrificiu parental prin compromisuri semnificative în viaţa proprie, acesta poate fi un semn că ai preluat emoţional datoria compensării, proces început undeva prin copilăria ta. Dacă te sfieşti să ceri ce îţi doreşti de la persoanele semnificative din viaţa ta şi dacă te vinovăţia te curentează adânc atunci încerci să nu mai faci compromisuri care te dor şi acesta poate fi un semn că părinţii tăi nu s-au priceput să fie prezenţi emoţional atunci când a fost nevoie.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Acesta nu este un demers de a arăta cu degetul părinţii nepricepuţi. Până la urmă fiecare dintre noi facem ce putem cu ce avem atunci când viaţa ne pune în situaţia de a gestiona consecinţele alegerilor proprii. Avem însă nevoie să înţelegem unde au greşit părinţii noşti pentru a putea ajunge la convingerile disfuncţionale pe care ni le însuşim în copilărie şi care ne gestionează viaţa (inconştient fireşte) la maturitate. Sunt atât copilul cuiva cât şi, la rândul meu, părinte.

Perspectiva de mai sus m-a ajutat să înţeleg ce au greşit părinţii mei şi astfel să înţeleg cum am nevoie să mă schimb pentru a-mi gestiona viaţa mai bine cât şi să îmi încurajez copilul (acum adult) să exploreze greşelile mele pentru a trăi o viaţă autentică.