Cea mai frumoasă poveste de dragoste trăită în scaun cu rotile: Adriana Holtei și soțul ei se iubesc după 20 de ani ca în prima zi, chiar dacă nici nu se pot mângâia unul pe altul

Adriana Holtei suferă de distrofie musculară. La fel și Nicu, soțul ei. S-au cunoscut în urmă cu mai bine de 20 de ani, la spitalul unde făceau tratament de recuperare pentru boala lor. S-au lipit unul de altul și azi, deși sunt țintuiți în scaune cu rotile și nu-și pot ridica mâinile mai sus de genunchi, nici măcar pentru o mângâiere, știu să trăiască cea mai frumoasă poveste de iubire.

Povestea începe cu mulți ani înainte, când Adriana Holtei a fost diagnosticată. La momentul respectiv a renunțat la școală, a absolvit doar opt clase și timp de patru ani nu a mai vrut să iasă afară din casă. Și probabil acolo ar fi rămas dacă nu l-ar fi cunoscut pe Nicu.

Spune că e una dintre cele mai fericite femei din lume. O singură amărăciune îi umbrește sufletul: faptul că, la țară, statul nu-i poate asigura un însoțitor care să o ajute la lucruri esențiale precum ridicatul din pat, spălatul, îmbrăcatul și mâncatul. Trăiește de fapt o dramă cumplită pentru că, pe lângă ea și soțul ei, în aceeași casă mai e o persoană cu handicap, fratele ei care suferă de aceeași boală. Au grijă unul de altul și mai apelează din când în când la cine se oferă să le sară în ajutor. Dar mai bine vă las pe voi să-i citiți vorbele, nu de alta dar știe să scrie, drept dovadă că a scris deja două cărți. Le-a scris cu un băț cu care a apăsat tastă cu tastă în laptop. Admirabil nu? Și noi ne văităm că avem probleme? Poate e momentul să descoperim fiecare dintre noi bucuria și fericirea în lucruri mărunte și să încercăm să apreciem ceea ce viața ne-a oferit.

Ce vârstă ai, Adriana?

43 de ani 😀

Mulți înainte! Cu ce te ocupi, din ce-ți câștigi traiul?

Sunt persoană cu handicap și asta îmi ocupă tot timpul 😀. Mai scriu, am două cărți scrise, dar asta nu-mi asigură traiul pentru că nu poți să trăiești din asta, mai ales dacă ești necunoscut. Noi ne descurcăm din indemnizația de handicap, din pensie.

Adică statul român vă asigură traiul.

Da, statul.

Dar cum e traiul….

Problema e alta, nu neapărat legată de banii pe care ți-i dă statul. Dacă ești la țară, cum suntem noi, problemele sunt altele.

Adică?

Noi, de exemplu, suntem trei persoane cu handicap în aceeași casă. Sunt eu care am distrofie musculară forma centurilor și stau în căruț și mai sunt soțul și fratele meu care amândoi au distrofie musculară. La noi e caz familial, ceva moștenit. Suntem trei frați din care eu și fratele mai mic suntem bolnavi, sora noastră de la mijloc a ieșit sănătoasă.

Problema la noi a fost faptul că nu ne găseam însoțitor. În mediul rural trebuie să fii foarte iubit de Dumnezeu, altfel e imposibil să poți să-ți găsești pe cineva care să vină să te ajute. Știi care e problema la distrofia noastră? Faptul că boala te pune în căruț exact când părinții tăi îmbătrânesc. E o boală progresivă, depinde de momentul la care debutează – la noi a debutat în copilărie – și când ai mai mare nevoie, nu mai are cine să te ajute. Distrofia musculară înseamnă că se distrug mușchii corpului, la unii se strâmbă coloana, la alții cu forme mai ușoare nu. La mine s-a strâmbat coloana că dacă stau pe spate poți să bagi pumnul sub coloana mea.

Citește și: Un destin de învingătoare: Magda Coman, model și mamă în scaun cu rotile

Îți dă statul o hârtie prin care spune că ai nevoie de însoțitor, primăria trebuie să-ți angajeze un om, dar nu o face că nu are pe cine și nici nu se implică să formeze oameni. La un moment dat am spus că noi, în situația noastră, plante fiind, trebuie să ne descurcăm cu prostul, bețivul și leneșul satului. Astea sunt opțiunile noastre. E foarte greu. În plus, statul îți dă o indemnizație de 1500 de lei. Nimeni nu vine să te ajute, iar dacă ai găsi pe cineva, acel cineva are program de doar 8 ore, pe când noi suntem handicapați 24 din 24 de ore.

Sunt multe dezbateri pe tema asta, e serioasă problema, am tras foarte multe semnale de alarmă, am ajuns până acolo încât am intrat în politică, ne-am înscris în USR. Am devenit stresul parlamentarilor, strigându-le cât mai aproape de timpan care e realitatea din teren. Nu că nu poți să treci de o rampă. Și aia e gravă, dar problema e cine te pune în căruț ca să te scoată și să te împingă pe o rampă.

Păi și voi cum vă descurcați? Cine vă ajută?

Eu cu soțul meu am angajat pe cineva acum doi ani, o rudă de-a noastră mai îndepărtată, iar asta s-a întâmplat pentru că am avut „norocul” să-i moară sora, care avea sindromul Down și de care trebuia să aibă grijă. Ne mai ajută și mama, dar și ea are 68 de ani și are niște complicații la inimă. Am stat mult timp și încă mai stăm cu sabia deasupra capului că am putea să ajungem într-un cămin. Altă variantă nu există.

Ce înseamnă nevoia asta a ta de ajutor?

Suntem la faza în care nu mai avem forța fizică necesară nici măcar să bem apă. Eu nu pot nici măcar să beau apă, nu pot să-mi ridic mâinile mai sus de genunchi. Și la calculator când am scris cărțile, am făcut-o cu un băț cu care am apăsat tastă cu tastă.

Avem nevoie de cineva care să ne ridice din pat, să ne ajute să ne îmbrăcăm, să mâncăm, să ne așezăm la loc în pat. Din fericire încă mai mișcăm, ne mai târâm, dar atât. Însă am sacrificat de multă vreme ieșitul, plecatul de acasă. Nu ne-am mai dus la recuperare de ani de zile pentru că, dacă am merge la Întorsura Buzăului unde e un spital de recuperare pentru noi, acolo suntem ajutați că nu stă nimeni după noi, iar când ne întoarcem acasă constatăm că ne-am pierdut abilitatea de a ne târî. Acasă nu mai are cine să ne mai ajute pentru că mama nu ne poate lua pe sus. E o boală extrem de perfidă, dar pe mine m-a împins înainte, nu m-am lăsat doborâtă de ea pentru că sunt foarte căpoasă din fire 😀

Hai să ne întoarcem puțin în timp. Tu stai acum în casa părinților tăi. Tatăl tău mai e?

Tata a murit acum doi ani.

Ce profesie au avut părinții tăi?

Mama a fost contabilă, a lucrat vreo șase ani, după care a rămas cu noi acasă, să aibă grijă de cei trei copii, iar tata a lucrat în construcții la Corabia.

Era vreunul din ei cu probleme? Dacă spui că boala voastră e genetică…

Este genetică, dar nu a avut nici unul dintre ei probleme. Tata avea aproape 2 metri și vreo 120 de kilograme. La noi în neam nu se știa de boala respectivă. Întâmplător am aflat de ea pentru că eu am avut un accident de mașină la vârsta de șase ani. De atunci am început să merg cu piciorul stâng în vârf, șchiopătam și până pe la vreo 11 ani deja începusem și cu dreptul. M-au dus la spital la Corabia, medicii nu au știut să spună ce am, m-au trimis la spital la Slatina, acolo le-au spus că o să mor, de acolo am ajuns la București la spitalul nr. 9, am făcut biopsie, au aflat că am distrofie musculară, m-au trimis la Vâlcele, în Covasna – singurul spital care mai era pe atunci pentru bolile noastre – și așa am aflat de distrofie.

Înțeleg că la momentul respectiv doar șchiopătai. Ți-au zis atunci medicii ce urmează să se întâmple, că o să ajungi în căruț?

I-au spus mamei că e o boală care o să termine mușchii, dar mie nu mi-au spus nimic. În schimb, când terminam clasa a opta, vorbăreață și curioasă din fire, ducându-mă la Vâlcele, nu s-au gândit că eu aș putea să întreb ce am. Mie mi-au spus că am o boală, dar eu trebuie să-mi văd de drum, să dau examenul de final de clasa a opta și să merg mai departe. Voiam să dau la Pedagogic. Atunci nu înțelegeam de ce m-a întrebat asistenta din localitate la ce liceu vreau să merg. Când i-am spus unde, a zis: „Nu poți să dai la Pedagogic pentru că ai nevoie să iei proba sportivă și tu ești handicapată”. Nu am priceput ce vrea să spună aia că sunt handicapată, mai ales că nu aveam un certificat pe vremea aceea. Când m-am dus la Vâlcele la tratament, am întâlnit un om din Constanța pe care am început să-l întreb diverse. Mă uitasem pe hârtii, dar nu înțelegeam termenii medicali. Când a început să-mi spună omul acela că de la 11 ani a început să meargă șchiopătând și că are distrofie musculară, atunci am început eu să fac legăturile.

Și nu am vrut să mai merg la nici un liceu pentru că îmi intrase în cap că dacă tot o să ajung plantă, ce rost are să mai fac o școală care să nu-mi folosească. Așa că am rămas cu opt clase, m-am ținut de cuvânt 😀

Și fratele tău?

Pe el l-au descoperit la 3 ani. După ce m-au diagnosticat pe mine, au cerut să-i testeze și pe frații mei. Soră-mea nu a avut nimic, a ajuns profesoară de muzică și el are distrofie, azi e căsătorit cu o femeie sănătoasă și are o fetiță de 7 ani sănătoasă.

Și după ce ai ales să rămâi doar cu opt clase, ce au spus părinții tăi?

Ce să zică? Știau că dacă iau o hotărâre nu mă mai poate întoarce nimeni din drum, lucru valabil și azi. Tot timpul am fost o căpoasă.

Și nu ți-a părut rău niciodată că nu ai mers mai departe cu școala?

Niciodată! Au urmat apoi patru ani în care nu am mai ieșit din casă, nici măcar în curte nu am mai vrut să ies. Imaginează-ți că pe mine mama și tata nu m-au văzut mergând ținându-mă de pereți, atât de tare am suferit și atât m-am ambiționat. Cum plecau ei, mă ridicam și mă duceam unde aveam treabă, ca să nu mă vadă. Pe la 19 ani am început să-mi fac probleme legate de cum pot să fac eu rost de un căruț că simțeam că nu mai pot merge și nu puteam să-i zic lui tata că am nevoie, că i-aș fi rupt sufletul. În anul 2000 m-am dus la Vâlcele unde am reîntâlnit niște prieteni din Prahova care mi-au propus să-mi dea un căruț. Dumnezeu m-a ajutat.

Îmi tot spui că te-a ajutat Dumnezeu, dar în cei patru ani cât ai stat în casă pe cine ai blestemat?

Pe nimeni, niciodată. Nu am fost furioasă pe distrofie pentru că pe mine boala m-a făcut cel mai încăpățânat om. Eu nu am avut și nici acum nu am probleme cu distrofia, am probleme cu oamenii pentru că nu găsesc ajutor. În acei patru ani am făcut mii de desene, bluze, pantaloni, costume… Mi-am dezvoltat tehnica desenului, eram la punct cu toate știrile de la televizor, corespondam cu foarte multe persoane și nu am blestemat pe nimeni.

Cum l-ai cunoscut pe soțul tău?

A fost ceva… Nicu a fost o ambiție a mea. Dar în ce sens? Aici, la școală, aveam un băiat care, de câte ori vorbea cu mine își priponea ochii în ochii mei și mă enerva la culme. Eu plecam ochii, mă mai uitam în stânga, în dreapta… M-am dus la Vâlcele și am zis: „primul pe care îl văd, îmi priponesc ochii în ochii lui și nu-mi iau ochii de la el până nu-i pleacă. Dar cu o condiție: să nu mă cunoască că dacă mă cunoaște zice că am înnebunit”. Și uite așa am dat de Nicu. Nicu tocmai ce venise, stătea pe hol la Vâlcele și de cum l-am văzut mi-am priponit ochii în ochii lui. Și are Nicu niște ochi verzi… Și așa am stat până a plecat ochii. Apoi să vezi ce mândră eram de mine 😀.

Suntem de 21 de ani împreună, suntem ca două ventuze, lipiți unul de altul. Avem o chimie atât de puternică încât toată lumea se miră cum de putem să stăm câte 12 ore împreună și tot să mai avem ce vorbi. Eu cred că în altă viață am fost tot așa, împreună.

Vorbiți 12 ore sau vorbești tu mai mult? 😀

Faci și tu acum cum face editorul meu: „Cum rezistă săracul omul ăla lângă tine? E erou”. Eu vorbesc foarte mult, așa este, dar și Nicu vorbește și el e căpos, dar uite că pe mine a reușit să mă scoată din hainele închise la culoare, să mă facă să ies din casă… După patru ani de zile i-am promis lui Nicu – dar nu știu de ce am promis, că până de ziua mea, de 8 iulie, ies afară. Nu am mai promis nimănui lucrul acesta, dar a trebuit să mă țin de cuvânt și atunci m-am pus prima oară în căruț. Pentru Nicu am făcut-o. Eu am spus înainte de el că pe mine mă va pune pe căruț numai cu picioarele înainte 😀. Eu vedeam din căruț o problemă, iar el mereu îmi spunea că e un fier de care te poți folosi să poți să te duci încoace și încolo. De atunci, din 2001, anul în care am renunțat la mers pentru că nu mai puteam să merg și l-am cunoscut pe Nicu, am reușit să mă folosesc de căruț.

Ai spus la un moment dat că de când l-ai cunoscut pe Nicu, toate v-au mers bine. Ce înseamnă asta?

Eu cred că sunt singura handicapată care a fugit de acasă. Am plecat de acasă la Vâlcele și nu am spus nimănui ce am de gând. De la Vâlcele am plecat cu ambulanța spre Prahova, la Nicu. Am luat-o de la zero, am început dormind pe o blană, cu cartoane pe jos. Apoi ne-am făcut o casă, din sponsorizări, dar nu am apucat să stăm în ea decât doi ani. Nu știu ce s-a întâmplat, dar șase luni de zile am stat stricați la burtă și așa ne-a obligat pe noi viața să vindem casa și să venim înapoi acasă, la părinții mei, la Olt.

Citește și: „Îmi place să cred că Dumnezeu își arată tot ce e mai bun prin mine”. Marian Ilie, tânărul imobilizat în scaun cu rotile ce a reușit să transforme satul în care locuiește într-unul ca în Germania și care se bucură de fiecare clipă pe care o trăiește

Și când te-ai întors acasă, cum te-au primit ai tăi? Că doar fugiseși 😀

Știau dinainte că vin 😀. Vorba vine că am fugit de acasă, ei ne-au vizitat tot timpul, ne-au fost mereu alături. L-am sunat pe tata de la spital și i-am spus: „Tată, ce ai zice dacă m-aș mărita?”. Tata nu a zis, s-a dus și s-a culcat în duba de la mașină, în drum. Mă sună baba, bunica, după vreo două ore, să mă întrebe ce i-am spus lui tata de nu mai vorbește cu nimeni. „I-am zis că mă mărit”. Tata se aștepta la orice din partea mea, dar nu că mă mărit. Cred că s-au îngrijorat știindu-ne pe amândoi în căruț și s-au temut că nu o să ne descurcăm.

Adriana, ești fericită?

Sunt foarte fericită. Sunt una din cele mai fericite persoane cu handicap. De iubită, sunt iubită, am cel mai bun bărbat, îmi face toate voile, ține la mine ca la ochii din cap și cred că și sufletul și l-ar da pentru mine. Totul la noi e adaptat pentru persoane cu handicap și suntem foarte bine împreună. Nefericirea e că nu avem ajutor așa cum am avea nevoie.

Dar ai zis că Dumnezeu te iubește. Cum ți-a mers totul bine până acum, cine știe cum se rezolvă și nefericirea asta…

Da. Exact când am avut nevoie, după un an de zile de căutat însoțitor, am găsit-o pe ruda asta.

Copii aveți?

Nu, dar avem nepoți și ei sunt ca și copiii noștri.

Dacă nu ai fi avut problemele astea, cum crezi că era viața ta?

Cred că eram un bun avocat la ce porniri am eu. Am fost tot timpul o justițiară și tot timpul am încercat să fiu glasul celor în nevoie.

De ce ți-e teamă?

Așa cum ți-am spus, atitudinea oamenilor m-a îngenunchiat mai tare decât a făcut-o distrofia și mi-e tare teamă de viitor, de faptul că boala avansează și mai mult și că peste un timp nu o să putem să ne mai descurcăm. Asta e frica mea cea mai mare pentru că s-a întâmplat să fim lăsați în pat de însoțitori care nu au mai venit și nici măcar nu ne-au spus. Oamenii au adus cea mai mare dezamăgire în viața mea, dar tot oamenii m-au și făcut fericită. Datorită unor oameni eu am început să scriu, pentru că nu aveam încredere în mine, am scris două cărți… Fiecare și-a găsit menirea. Eu probabil aș fi fost fie avocat, fie ziarist, fie medic.