fbpx

Căutare

Share this article

Marian Ilie a împlinit anul acesta 40 ani. Ultimii 18 și i-a petrecut într-un fotoliu rulant, dar nu plângându-și de milă, cum ne-am închipui, ci punând umărul la treabă și făcând tot posibilul pentru a duce o viață mai bună, atât el, cât și familia sa, dar, mai ales, întreaga comunitate în care locuiește.

Când era mic, Marian Ilie și-a dorit să devină preot. În timpul facultății a avut un accident în urma căruia a rămas paralizat. Un profesor de la Teologie i-a spus apoi niște vorbe ce i-au mers la suflet și l-au făcut să-și schimbe dintr-o dată percepția asupra vieții. De a doua zi a început să zâmbească și a făcut tot posibilul să meargă mai departe.

De ani de zile lucrează în biroul de proiecte europene și mulțumită lui și colegilor lui, comuna Luncavița a ajuns de se învârte azi după soare. Are aceleași facilități și beneficii ca un municipiu bine gospodărit, în care oamenii duc o viață împlinită.

Mai mult decât atât, Marian Ilie are propria pensiune, are o familie care îl iubește, o soție minunată ce a reușit să vadă dincolo de dizabilitatea lui, un suflet de copil ce-i bucură fiecare zi și o mulțime de prieteni. E un om împlinit, un om fericit care spune că dacă cineva nu crede în Dumnezeu, trebuie doar să se uite la el, să-i vorbească și apoi, cu siguranță va putea vedea măreția și bunătatea Lui.

O poveste cum rar îmi e dat să ascult, o emoție de la început până la sfârșit, o bucurie că există astfel de oameni pe pământ, o binecuvântare de la Dumnezeu.

Marian Ilie
Marian în fața pensiunii sale

Marian, mai lucrezi în primărie sau ești deja primar?

Nu, nu sunt primar pentru că nu am vrut sub nici o formă să devin primar. Sau cel puțin nu e momentul în care să iau această decizie de a candida la o asemenea funcție. Lucrez în primărie, pe același post și următoarea perioadă, cu siguranță, voi fi aici. Voi fi aici legat de familie, de casă, de locuri, de orice.

Dar la câte ai făcut tu pentru comuna aia puteai bine mersi să fii primar pe viață…

Bine mersi pentru alții, pentru mine nu fiindcă dacă nu aș fi avut în casă un membru al familiei care a fost mult timp primar – fratele meu a fost 16 ani primar în comună – poate aș fi luat această decizie. Mulți dintre prieteni și cunoștințe m-au îndemnat să fac acest pas, însă știam „cu ce se mănâncă primăria”. E o muncă cu o dedicare maximă, iar eu cred că pentru mine, în momentul de față, nu este potrivit. Mi-a dat Dumnezeu atât de multe lucruri de care să mă bucur și să se bucure și alții văzându-mă că mă bucur, încât funcția de primar nu mi se potrivește.

Marian Ilie
Marian participând la cursuri pentru a învăța să scrie proiecte
Citește și: Cum tragedia propriei vieți te poate transforma în salvatorul sufletelor altora. Povestea lui Lucian Negoiță, primul terapeut în scaun cu rotile

Tu ai acolo o pensiune, nu?

Da, eu am o pensiune care este parte din povestea mea.  Pe lângă ceea ce lucrez eu la primărie – sunt manager de proiecte cu finanțări diverse, nu numai europene – sunt și consultant pe fonduri europene pentru afaceri în mediu rural. Cred că al doilea sau al treilea proiect a fost acesta, pensiunea mea. Cred că în 2012 am scris acest proiect pentru că am vrut să fac ceva și pentru persoanele cu dizabilități. Dacă între timp lucrurile s-au mai așezat din punct de vedere social și din punct de vedere al percepției despre persoanele cu handicap, atunci încă mai scârțâiau și am vrut să văd dacă eu aș putea să fac un proiect dedicat persoanelor cu dizabilități. Așa că mi-am scris mie însumi un proiect pentru o pensiune al cărui grup țintă sunt persoanele cu dizabilități.

În 2016 proiectul a fost finalizat. La nunta mea am avut niște emoții uriașe și am slăbit enorm, nu pentru că mă însuram, ci pentru faptul că voiam ca petrecerea de-a doua zi după nuntă să o facem la pensiunea noastră.

Proiectul a fost implementat cu succes și chiar în momentul acesta, în care vorbim, soția mea e plecată să pună masa turiștilor cazați la noi.

Marian Ilie: „Am făcut o pensiune ale cărei facilități ar trebui să se regăsească în toate pensiunile din România”

Marian Ilie
Pensiunea construită de Marian Ilie

Dar turiștii voștri sunt doar persoane cu dizabilități sau și persoane cu dizabilități?

Și persoane cu dizabilități pentru că, practic, nici nu am fi avut voie să o facem exclusiv pentru persoanele cu dizabilități. Am făcut o pensiune ale cărei facilități ar trebui să se regăsească în toate pensiunile din România. Turbam când mergeam într-o structură de cazare din România, unde nu puteam să intru pe ușa de la baie; sau aveam trepte peste tot și nu era nici măcar una amenajată ca eu să pot avea acces. Bineînțeles că gașca mea de prieteni încerca să mă facă să nu mă simt diferit deoarece ei mă ajutau să urc pe scări și mă duceau peste tot. Îmi lipsea libertatea aceea psihică în care eu să simt că nu chinui pe nimeni. Așa că nu am nici o treaptă la pensiune, toate mesele sunt construite în așa fel în care eu să pot să intru sub ele, bucătăria este adaptată, băile sunt adaptate, în curte nu există nici o treaptă și oricine poate avea acces.

Ai spus că acesta a fost al doilea sau al treilea proiect. Care a fost primul proiect pe fonduri europene pe care l-ai scris?

Am o poveste frumoasă cu primul proiect 😀. Sunt și președintele unui ONG de mediu, „Natura Zâmbește” și îmi amintesc că primul proiect a fost unul de conștientizarea importanței speciilor de floră și faună din Parcul Național Munții Măcinului, la poala căruia ne aflăm. De fapt, pensiunea mea se numește Valea Fagilor, denumire dată de rezervația cea mai importantă din acest parc național.

Ei bine, habar nu aveam cum se scrie un proiect de finanțare cu fonduri europene, numai că eram foarte ambițios. A fost un proiect depus de un ONG, scris de mine și prietenii mei. Știam că are mari șanse să nu intre la finanțare. În evaluare am primit niște clarificări din partea finanțatorilor în care ne cereau să spunem de ce echipamente de protecție am avea nevoie. „Exemplificați câte salopete și câte perechi de cizme aveți nevoie”. Am sunat prietenii cu care eram partener în echipa de conducere a ONG-ului, însă nimeni nu știa să fi cerut noi așa ceva. Noi aveam de gând să facem prezentări de conștientizare, nicidecum muncă de teren. Am citit proiectul din nou și am dat răspunsul că nu avem nevoie de echipamente de protecție. Spre surprinderea noastră a intrat proiectul la finanțare și la final am văzut că ne-a fost tăiat din buget. Când ne-am uitat ce s-a tăiat, am văzut că era vorba de echipamentul de proiecție, adică videoproiector și laptop cu care ar fi trebuit să mergem în școli, să prezentăm elevilor. Nu aveam nici o greșeală de ortografie, însă ștampila picase pe partea de început a cuvântului „proiecție”. 😀

Marian Ilie
Marian Ilie, mare premiant pentru construcția pensiunii

Când spui că oferi consultanță ce înseamnă mai exact? Dacă, de exemplu, eu, un om oarecare, vin la tine pentru că vreau să obțin o finanțare europeană pe un proiect în agricultură, undeva în țară, mă ajuți? Faci și asta? sau te ocupi doar de proiectele de la tine din comună?

Dacă este în mediul rural și este pe ceea ce mă pricep, categoric da. Am proiecte în multe județe din țară. Zilnic sunt sunat de persoane care doresc astfel de proiecte.

Tu ești născut, crescut în Luncavița?

Sunt născut la Măcin, dar se poate spune că sunt născut, crescut aici 😀

Marian Ilie: „Nu știam la ce urma să mă bag, însă ar fi fost un test cu mine”

Nu ai vrut niciodată să pleci într-un oraș mare?

Prin 2017 am cochetat cu ideea de a aplica pe un alt post în altă parte și am dat niște examene pentru o funcție de sub-secretar de stat la București. Cred că am fost vreo 700 de candidați pe câteva locuri oferite de statul român, am trecut toate examenele, mai puțin ultimul, un test psihologic, pe care l-am picat. Era un test de anduranță în timpul căruia am văzut că am anumite bariere fizice pe care nu pot să le trec. Cred că nu aș fi făcut față deoarece era vorba de multă mobilitate, de alergat pe teren, în țară.

Marian Ilie
Marian Ilie și soția lui

Nu știam la ce urma să mă bag, însă ar fi fost un test cu mine. Eu sunt dependent de o altă persoană și dacă aș fi trecut acel examen, aș fi avut poate șansa să am o altă viață și să mi-o văd mai departe de locurile natale. Faptul că sunt persoană cu dizabilități, oarecum mi-a creat bariera de a pleca din locurile mele.

Dar tu când erai mic ce voiai să te faci?

Preot 😀. La un moment dat am vrut să mă fac Lada. Lada era o mașină rusească pe care o avea nanul meu. La un moment dat am vrut să fiu și drujbă fiindcă nanul meu avea și Lada și drujbă și mi se părea foarte cool eu să fiu acele obiecte.

Apoi am vrut să devin preot, motiv pentru care sunt absolvent de teologie, la bază. Îmi doresc la un moment dat chiar să devin preot, dar acum nu mă consider a fi bun pentru meseria asta. Să fii preot înseamnă mai mult decât înseamnă preoția în masă la momentul de față în România.

Marian Ilie: „Acum mi se pare firesc ca eu să fiu așa pentru că acesta a fost planul lui Dumnezeu cu mine”

Dar după studii de ce nu ai profesat?

Eram în anul II când am avut accidentul. Cred că datorită facultății, mediului în care mă aflam în timpul facultății, pierdusem din chestia asta. Era un moment în care preoția era pur și simplu o afacere, cu toate că-mi doream de mic să fac asta. În facultate se punea problema că deja ți-ai realizat viitorul dacă ajungi preot și deja se vorbea care e parohie mai bună și care nu. Aceea era atmosfera anilor 2002-2002 în facultățile de Teologie. Și parcă Dumnezeu mi-a dat un refresh: „Marian, hai să ne revenim puțin fiindcă altul e planul meu cu tine”.

Marian Ilie
Marian și soția lui

Îmi place să cred că Dumnezeu își arată tot ce e mai bun prin mine. Adică cel care mă vede și mă cunoaște ar trebui să plece cu gândul că Dumnezeu există. Faptul că am ieșit din apă după mai mult de un minut – am sărit de pe brațele unor prieteni în urma unui val, în apă mică, m-am lovit cu capul de nisip atât de tare încât mi-am rupt coloana la nivel cervical – faptul că trăiesc (cu toate că doctorii îmi dădeau șanse foarte mici de supraviețuire, inclusiv după operație), că am o groază de prieteni, că am o familie extraordinară care mă iubește, că am o soție extraordinară pe care am cunoscut-o după accident, că lucrez, că am o afacere și că avem o fetiță de doi ani, este dovada vie că Dumnezeu există.

Acum mi se pare firesc ca eu să fiu așa pentru că acesta a fost planul lui Dumnezeu cu mine. Bineînțeles că am avut momente de cădere psihică, dar mult mai mici decât ar putea crede alții.

Cât ți-a luat să-ți revii?

Nu știu cât mi-a luat. Știu că la un moment dat chiar eram într-o descumpănire totală, numai că am avut un refresh în care cineva mi-a spus: „Crezi că cineva suferă mai mult ca tine, Marian, dacă tu vei suferi? Nu suferă nimeni mai mult decât tine. Tu vei suferi din cauza problemei tale. Învinge chestia asta și alege să nu mai suferi”. Și parcă mi s-au deschis ochii. De atunci nu mai sufăr pentru mine. Nu au decât alții să sufere pentru ceea ce ține de starea mea. În momentul în care eu am început să zâmbesc, să nu mai vreau să sufăr pentru mine, nici cei din jurul meu nu au mai suferit.

Ți-a spus chiar cineva asta, sau o voce interioară a ta?

Mi-a spus un profesor de-al meu de la Facultate. Și chiar așa am perceput, din secunda doi parcă am conștientizat acest lucru. De atunci s-au schimbat regulile. Am terminat facultatea la timp – bineînțeles că și colegii m-au ajutat foarte mult în timpul facultății și mi-au spus: „Marian, noi te aducem, noi vom fi picioarele tale. Nu te lăsăm să renunți la facultate”. Acest lucru a contat enorm și cred că asta ar fi o investiție foarte importantă a statului român pentru viitor, accesibilitatea persoanelor cu dizabilități către o educație normală. Atunci când citești, când îți dorești prin educație să depășești o problemă, cred că ți se deschid o mulțime de oportunități și vezi viața altfel și începi să crezi că ai și tu șanse. Am o mulțime de prieteni care sunt în situația mea și care nu și-au depășit acest statut de persoană cu dizabilități, pentru simplul fapt că statul nu i-a ajutat.

Am terminat facultatea la zi, împreună cu colegii mei, iar în 2011 mi-am dat seama că eram teologul care scria proiecte de finanțare europeană. Așa că am mai făcut Facultatea de Management european, exact pe ceea ce lucram.

Adică primul tău job a fost în primărie?

Nu. Am lucrat la Tulcea ca inspector în cadrul comisiei de handicap pentru persoanele adulte. Am lucrat pentru o perioadă scurtă în care s-au chinuit părinții mei să mă ducă la job. Eram destul de năbădăios. Asta se întâmpla prin 2005, la vreo 3 ani după accidentul meu, deja vorbisem cu părintele și îmi revenisem oarecum emoțional și am vrut cu tot dinadinsul să lucrez. Tatăl meu stătea cu mine la Tulcea și veneam de două ori pe săptămână acasă pentru igienă și multe altele. Foarte mult i-am chinuit și le sunt extrem de recunoscător că au fost alături de mine.

Atunci mi-am dat seama că pot să lucrez și în altă parte și așa am ajuns la primărie, la Luncavița.

Marian Ilie
Cele două comori din viața lui Marian

Cum ai cunoscut-o pe soția ta? Sigur e o super poveste de dragoste…

Da, este foarte frumoasă. Ea e magica mea. Tot de acolo, de la Dumnezeu vine. În momentul în care tu nu-ți pierzi credința în ceva, lucrurile bune se întâmplă. Dana cred că e darul suprem al lui Dumnezeu. Ne-am cunoscut acum 11 ani, la șapte ani de la accident și nu știu cum am făcut de am cucerit-o. nu era nici măcar Whatsapp să o zăpăcesc cu mesaje 😀

Unde ai cunoscut-o? 😀

S-a organizat la primărie examen pe postul de achiziții publice și ea a obținut acel job. Ea venea din localitatea vecină. Nu ne cunoșteam, nu avem nici măcar vreo cunoștință comună. Cred că ușor, ușor s-au înfiripat… Cred că… Cred că ea e prea bună.

Marian Ilie: „Ar fi păcat ca oamenii să nu creadă în Dumnezeu când văd că o persoană ca mine a primit asemenea daruri”

Poate și tu ești prea bun…

Ar fi prea urât subiectivismul meu. Să spunem că poate sunt bunicel 😀

Relația noastră a început cu foarte multe probleme de acceptare din partea familiei ei – pe care acum le văd normale și firești. Acum sunt foarte bun prieten cu familia ei, mă acceptă, sunt super de treabă și sufletiști. A fost cu suferință din punctul acesta de vedere pentru că mama ei lucra în Italia și îi venea greu să accepte că, după ce s-a jertfit atât de mult, să muncească prin afară, fata ei stă cu o persoană imobilizată în fotoliu rulant.

Cred că orice părinte se gândește că fiica lui se va chinui și poate merită altceva.

Dar acum sunteți bine, nu?

Da, da, ne respectăm, ne ajutăm, ne iubim. Și aici a lucrat Dumnezeu pentru că ar fi fost păcat ca noi să fim împreună, să avem un copil și să nu ne vorbim cu familia. Lucrurile sunt așezate frumos și de aceea spun că ar fi păcat ca oamenii să nu creadă în Dumnezeu când văd că o persoană ca mine a primit asemenea daruri.

Marian Ilie
Marian la nunta sa

Hai să ne întoarcem puțin la primărie 😀. Se spune că Luncavița arată azi ca un sătuc din Germania… Îți dau 2 minute să te lauzi pentru că știu că meriți 😀

Nu am făcut eu, a fost vorba de o echipă întreagă. Fac parte dintr-o echipă care ușor, ușor a devenit una de profesioniști și aici putem să ne lăudăm că toate departamentele funcționează brici. Fratele meu are marele merit de a fi creat în cadrul primăriei o echipă de profesioniști pentru proiecte de finanțare europeană. A angajat persoane tinere, de pe băncile facultăților, care au învățat legea actuală, nu au venit cu o legislație din alte sisteme. Cred că asta a fost cheia succesului.

Pare o chestie de nepotism că eu am fost angajat aici, dar na, e un nepotism care ar fi fost păcat să nu existe. Suntem o echipă care lucrează extraordinar de bine pe proiecte și am rămas în continuare împreună la primărie. Iar acum pot spune că avem în implementare proiecte de câteva milioane de euro. Ca să nu le punem la socoteală pe cele finalizate.

Marian Ilie
Marian și fiica sa

Hai să vorbim puțin de cele finalizate. Cat e de mare comuna?

Comuna are puțin peste 4000 de locuitori și e formată din două localități, Luncavița și Rachelu. În momentul de față, în toată comuna, toată lumea are apă, are canalizare, există stații de epurare moderne în ambele localități – am fost prima comună din toată Dobrogea care a avut stație de epurare. A fost ceva SF și pentru cei de la Mediu când au văzut. Totul pleacă de la o gândire pe termen lung.

Ce mai aveți voi acolo?

În momentul în care am făcut strategia de dezvoltare locală, noi nu am făcut-o din birou, cum s-a întâmplat în majoritatea comunelor din țară. A fost ceva aplicat pe nevoile cetățenilor, cu chestionare trimise fiecăruia în parte, în urma cărora ei au răspuns de ce cred ei că e nevoie pentru dezvoltare. Atunci am constatat că aveam un potențial turistic fabulos care nu era deloc exploatat.

Nu a fost simplu, a fost o procedură foarte greoaie, însă am reușit să transformăm școala din comună într-un liceu de agro-turism. E singurul liceu de acest fel din județ. Aveam o mulțime de tradiții și obiceiuri care trebuiau reînviate, avem un potențial fantastic dat de rezervația Munții Măcinului și era păcat să nu le scoatem în evidență.

Astfel că am depus un proiect cu Universitatea Ovidiu din Constanța și cu Asociația Moara de Hârtie din Dâmbovița în care am renăscut tradițiile pierdute în comună, precum împletiturile din papură și stuf, țesături manuale sau olăritul.

Marian Ilie
Marian Ilie la ambasada SUA din România, unde urma să depună un proiect

În momentul de față sunt vreo 8 pensiuni, avem sute de copii care au finalizat cursurile liceului, avem parcuri în interiorul comunei – nu la ieșirea din localitate cum am văzut pe la televizor, avem toate străzile asfaltate și am aplicat pentru un pilot la nivel național și am înființat un centru medico-social, prin fonduri elvețiene. E un proiect de suflet pentru noi și pentru comuna noastră. Au fost finanțate doar șase astfel de proiecte la nivel național, printre care unul și la Luncavița. Al nostru aș spune că a fost cel mai reușit fiindcă a avut un rezultat foarte bun. Am angajat persoane pentru a fi îngrijitori bătrâni la domiciliu sau asistenți comunitari în folosul bătrânilor în abandon sau al persoanelor care nu puteau ajunge la instituțiile statului, cu diverse boli, care nu știau că pot obține pensie de handicap, să iasă din categoria neasiguraților și să intre în cea a asiguraților.

Înainte de pandemie, asistentele medicale și comunitare organizau grupuri de interes și făceau clăci, întâlniri la centru, într-o sală de recreere unde vorbeau pensionarele între ele, schimburi de idei între tineri și bătrâni, unde bătrânii le povesteau tinerilor cum era odată sau îi învățau să împletească, iar tinerii îi învățau cum să folosească Facebook. Mama acolo a auzit de Facebook și acum e expertă 😀.

I-am dus pe bătrâni la mănăstiri, ne dorim să-i ducem la teatre, la festivaluri pentru că am cumpărat niște autoturisme adaptate pentru a transporta mai ușor.

Marian Ilie: „Dintre cei imobilizați în scaun cu rotile pe care îi cunosc, doi s-au îmbolnăvit, doi au murit”

Adică nu aveți cămin cultural?

Ba da, dar acum e în renovare printr-un proiect cu finanțare europeană. 😀

Marian Ilie
O familie de localnici din Luncavița, ce duc mai departe tradițiile pentru care luptă Marian Ilie

De ce nu mai e fratele tău primar?

Nu mai e primar fiindcă așa este politica 😀. Nu a plecat ca un învins, ci ca un învingător din comună și, așa cum au spus niște prieteni: „era firesc să nu mai puteți să-l țineți”, este primarul municipiului Tulcea. Asta e politica, ni l-a furat.

Te înțelegi cu noul primar?

Da. E un om de sat, suntem prieteni de mult și treaba merge mai departe. Azi a venit în birou și mi-a spus că sunt două străzi care au fost omise de la asfaltare și de mâine mă apuc de scris proiectul pentru ele. Sunt două străzi foarte mici, dar trebuie să le facem și pe acelea pentru că și cetățenii de acolo au acest drept. Toate străzile sunt iluminate modern, ca într-un municipiu.

Marian Ilie
Marian Ilie este pormotorul culturii gastronomice din zonă, prin propria pensiune

Mai e ceva ce-ți dorești?

Pe lângă planul de a deveni preot – acela trebuie să-l duc la bun sfârșit pentru că sunt dator să fac asta – îmi doresc să fim cu toții sănătoși. Și mi-aș dori ca lumea să învețe să aleagă mai bine informațiile. Extrapolând Luncavița și mergând mai departe, sunt o persoană care a trecut prin COVID, cu internare în spital și multiple complicații. Toți au crezut atunci, când m-am îmbolnăvit eu, că acolo se termină povestea, mai ales că am avut prieteni care au decedat. Dintre cei imobilizați în scaun cu rotile pe care îi cunosc, doi s-au îmbolnăvit, doi au murit. În urma experienței mele, imaginându-mi ce a simțit mama când am ieșit pe ușă cu mascații aceia de la SMURD, mi-aș dori ca oamenii să analizeze mai bine lucrurile și să discearnă informația.

Marian Ilie
Întreaga familie a lui Marian Ilie
Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO