Căutare

Share this article

Lucian Negoiță a fost un copil extrem de iubit și răsfățat de toată lumea. Când era mic voia să se facă general, preot sau acordeonist, iar mai târziu, impresionat de povestea dintr-o carte, a ales liceul de aviație. Avea să devină pilot, însă, după un șir lung de semne pe care nu le-a luat în seamă, într-o vară, din teribilism, a plonjat în apă. Lucian Negoiță s-a izbit cu capul de un bolovan, iar soarta i-a fost pecetluită: avea să nu mai meargă niciodată.

Ani de zile Lucian Negoiță s-a luptat cu depresia, fiind influențat de speranța că va merge, speranță care i-a făcut mai mult rău decât bine.

Când în sfârșit a înțeles realitatea, când s-a împăcat cu sine, s-a apucat de psihologie, la sugestia unei prietene. Și-a pus astfel obiectivul ca în zece ani să aibă propriul cabinet, lucru care l-a ajutat să-și canalizeze energia.

Lucian și iubita lui, Catrinel

Lucian Negoiță a fost primul psihoterapeut în scaun cu rotile. Ani la rândul s-a specializat, a făcut numeroase formări ce-i dau astăzi statutul unui adevărat profesionist cu programul 100% ocupat. În plus, s-a implicat încă de la începutul carierei sale în ajutorarea celor ca el, sau celor în nevoie.

Azi consideră că este împlinit, că se află într-un echilibru mai bun ca oricând și asta pentru că știe să ia ce este mai important de la viață, știe să se bucure de frumos și de ce-i face bine.

Este un om senin, cu foarte mult umor, un om de la care mulți dintre noi avem de învățat.

Vacanță în Chamonix, 2019

Tu ce voiai să te faci când erai mic?

Lucian Negoiță: Voiam să mă fac mai multe: general, preot și acordeonist.

Aveam o relație specială cu cel care m-a botezat. Fiind primul născut, am trei nume: Lucian, Dragoș și Leonard. Preotul era singurul care îmi spunea Leonard și țin minte că îmi plăcea foarte tare de el, avea o blândețe specială sub chipul patriarhal, cu barbă albă.

General cred că am vrut pentru că eram fascinat de armate. Bunicii mei au luptat în al doilea Război și mi-au tot povestit.

Iar acordeonist nu știu de ce, dar muzica îmi place și acum foarte mult.

Apoi, prin clasa a cincea am vrut să mă fac arheolog sau profesor de istorie pentru că aveam o dirigintă care îmi transmitea această dorință. Și acum sunt pasionat de istorie și am fost toată viață, mai ales auzind poveștile bunicilor. Din păcate, atunci am suferit un abandon pentru că diriginta a plecat din școală și așa am pierdut și drumul acesta.

Lucian Negoiță în copilărie

Ai copilărit în București?

La câțiva kilometri de București, în curte la bunică-mea, în Dragomirești, unde am avut și accidentul. Dar interesant este că zona asta în care am cabinetul o cunosc din copilărie. Bunica mea avea vaci, iar eu veneam cu ea, pe la 12-13 ani, să o ajut să distribuie lapte, brânză, smântână boierilor din cartier.

Mai ai frați?

Am un frate mai mic. D-asta spuneam că mie mi-au distribuit părinții trei prenume, lui i-au dat doar unul. El a fost pasionat de medicină veterinară. În copilărie ne băteam, ne spărgeam capetele, iar acum avem o relație foarte frumoasă.

Lucian și fratele său

Părinții tăi ce erau?

Mama, la bază, era învățătoare, a profesat ceva timp, iar apoi a fost secretară într-un liceu agricol. Așa l-a cunoscut pe tata.

El ce era acolo?

Tata pur și simplu trecea prin fața liceului și căminelor, iar legenda spune că mama i-a vărsat o găleată cu apă în cap pentru că prea se plimba pe acolo. El a lucrat ca maistru pe la Cesarom și doar locuia în zonă.

Păi și de ce se plimba pe acolo?

Se uita după maică-mea, în drumul lui spre terenul de fotbal. Juca fotbal în tinerețe și își tot făcea drum pe acolo.

Deci de la el ai moștenit pasiunea pentru sport?

Lucian Negoiță: Da, el a fost o fire sportivă totdeauna.

Și cum ai ajuns la aviație?

Bună întrebare. Datorită unei cărți. Partea cu cărțile am luat-o de la mama. Era o carte scrisă de un autor român despre viața unui pilot. Și cred că pe la 13-14 ani mama mi-a povestit de o doamnă care avea băiatul pilot și de la cartea asta am ajuns să sper și să visez să devin pilot.

Și după liceul de aviație asta urma să faci?

Desigur că asta îmi doream, numai că eu am terminat liceul în 1991 și, după Revoluție s-au schimbat multe lucruri. În anul acela, la Școala Militară de aviație de la Bobocu nu erau locuri pentru piloți, doar pentru personal navigant. Știind că nu sunt locuri, în ultimul an mă îndreptam spre natură, așa că intrasem la Ingineria Mediului la Institutul de Agronomie. A fost o schimbare de direcție.

Înainte de accident?

Da. Era vârsta la care ori, ori. Dintre colegii mei de liceu, cred că doar vreo 2 sunt piloți. Ne întâlnim în fiecare an, ne spunem aceleași glume și așa am văzut cum fiecare s-a dus pe alt drum.

Citește și:

Medic în scaun cu rotile. Povestea Andreei Nechita, tânăra ce și-a petrecut copilăria prin spitale, ajunsă medic pentru a salva alte vieți

Care e amintirea aceea din copilărie care îți face bine când te gândești la ea?

Lucian Negoiță: Mă bagi în psihanaliză. Sunt multe… Dar e o amintire cu fratele bunicului. Trebuie să-ți povestesc puțin contextul în care am crescut: am fost primul nepot între zece adulți. Erau toți frații bunicului și familia alor mei în aceeași curte; erau cinci gospodării în aceeași curte. Eu mă atașasem de unul dintre frații bunicului și îmi amintesc cum mergeam cu el și-mi făcea puști din papură, petreceam mult timp cu el povestindu-mi diverse. Momentele cu el mi-au rămas în suflet.

Făceai mult sport?

În copilărie făceam multă mișcare că eram la țară. Apoi, după ce s-au mutat ai mei și am pierdut primul rai – nu a fost ușor să mă desprind din gospodăria aceea unde toți adulții erau cu ochii pe mine și nu trebuia să fac nici un efort ca să capăt atenție și afecțiune –  a început școala, presiunea rezultatelor, a perfecționismului.

Trebuia sau erai tocilar?

Trebuia în primul rând și apoi cred că le-am combinat. Făceam multă mișcare pe străzi, cu băieții, dar am ținut și de carte.

În adolescență am început să mă apropii de karate, de artele marțiale, mai ales că erau interzise înainte de Revoluție. Sub denumirea de judo se făceau toate artele marțiale. Ulterior am mers și spre culturism că voiam să arăt bine, să am și eu succes la fete.

Lucian la școală

Dar ce a zis mama ta când i-ai zis că te duci către aviație? Nu i s-a părut periculos?

Surprinzător, pe vremea aceea mama nu și-a imaginat dezastrele, deși e o fire anxioasă. M-au încurajat și mi-au dat libertate în tot ceea ce am ales atât profesional, cât și relațional. Nu am simțit că mă controlează. Psihanalitic vorbind, fiind primul născut, cu siguranță au proiectat multe pe mine.

Câți ani aveai la accident?

Terminasem liceul, aveam 18 ani.

Și la 18 ani ai sărit în gârlă? Mai săriseși până atunci?

Lucian Negoiță: Și aici e o poveste interesantă; sunt mai multe întâmplări. Era o chestie condiționată cumva: trebuie să fii bărbat, trebuie să arăți că, trebuie să ai curaj să faci lucruri, printre care și săriturile în cap.

Pe la 17-18 ani începusem să învăț să sar în cap, inspirat de alți băieți mai mari; voiam să fiu ca ei. Prima dată am sărit la noi pe lac, am sărit prost și m-a durut spatele, dar nu am pățit nimic.

Cu câteva zile înainte de accident – unchiul meu îmi făcuse cadou pentru că luasem la facultate o săptămână la mare – am petrecut împreună cu câțiva prieteni o săptămână la Neptun. Acolo am sărit iarăși în cap, într-o piscină și m-am lovit la nas.

Adică erau deja două sărituri, două lovituri?

Da. Dacă ne luăm după bătrâni, erau semne că trebuia să mă opresc. Am plecat cu o zi mai devreme de la mare pentru că nu mă mai simțeam bine, nu mă mai atrăgea, nu știu ce era cu mine. Cu mintea de acum aș spune că nu mă regăseam. Terminasem liceul, luasem la facultate, atinsesem toate obiectivele proiectate în neam și nu mai simțeam viitorul.

Așadar, întorcându-mă mai devreme, m-am dus la bunică-mea să o ajut și după ce am strâns fânul am mers la gârlă cu băieții să ne răcorim.

Gârla era în sat?

Da, la câteva sute de metri. Chiar mi-am luat acolo un teren, exact în lunca aceea, unde vreau să-mi fac o cabană.

Am mers cu băieții, am sărit în apă de nu știu câte ori și la un moment dat unul m-a chemat să mergem, iar eu am zis că mai sar o dată. Ulterior aveam să aflu eu ce înseamnă condiționările acestea mentale, programările…

Îmi aduc aminte perfect când mi-am spus în minte că dacă urc pe mal fără să ating cu mâna o să sar bine, dacă nu, nu. Și am atins cu mâna malul de pământ și parcă am sărit mai aproape de mal și m-am înfipt cu capul într-un bolovan. Am fost perfect conștient tot timpul. Am simțit cum se strâng picioarele sub mine, fiind gârlă, apa curgătoare m-a dus la mal. Povestea continuă: peste trei zile, malul respectiv s-a surpat.

Au fost niște semne și o programare că există destin, nu știu. Așa trebuia să fie.

Când ți-ai dat seama care e rezultatul accidentului?

Lucian Negoiță: Mult mai târziu. A trebuit să treacă câțiva ani și să mă împrietenesc cu depresia.

Până atunci tu ai crezut că vei merge?

Da, aveam speranța că după operație voi merge. Simt picioarele, doar că mi-au fost afectată coloana vertebrală, ariile motorii. Coloana vertebrală e ca un fluture cu patru aripi: două senzitive, două motorii. Pe cele senzitive le mai am, dar au fost afectate cele motorii. Măduva a fost tasată în părțile motorii.; eu dau comandă să mișc piciorul, doar că e întrerupt pe undeva semnalul.

Am trăit câțiva ani cu speranța asta. Doar că dimineața era speranța, seara veneau întrebările și depresia: „Eu tot fac exerciții, dar dacă nu voi avea nici un rezultat?”

Apus in Veneția

Dar speranța asta ți-a dat-o cineva sau era doar la tine?

Lucian Negoiță: Cred că specialiștii știau despre ce e vorba doar că nu cred că au avut puterea să-și asume să spună familiei și mie direct: „Nu o să mai mergi niciodată!”. Țin minte că în 1991 au venit cei de la Crucea Roșie Internațională pentru că începeau tot felul de colaborări, inclusiv medicale, cu România și un medic străin le-a spus tranșant alor mei, la 3-4 luni după accident, că nu o să mai merg niciodată. Însă ai mei, bineînțeles, nu au putut accepta. Și nici eu. Speranța nu mi-a făcut tocmai bine, a fost ca un fel de Fata Morgana. Am pierdut câțiva ani, am renunțat chiar și la facultate după doi ani.

Ai făcut psihoterapie în anii aceștia?

Nu. Poate indirect pentru că le sunt recunoscător multor oameni. Unul dintre ei, poate cea care mi-a fost și prietenă și terapeută, a fost kineto terapeuta mea de atunci. Ea mă mai punea pe traseu, dar nu într-o manieră empatică, delicată, ci „trebuie să mergi mai departe, să tragi de tine”. A fost o terapie care m-a zguduit. Nici pomeneală de psihoterapie. Ulterior aveam să descopăr cărțile acestea de psihoterapie comportamentală, să aflu ce înseamnă să gândești ca o persoană aflată în depresie: „Totul e degeaba, nu are rost, sunt un ratat!”. Și ce înseamnă să gândești funcțional. M-am gândit la un moment dat de ce am făcut aceste tipuri de formări, eu fiind specializat în terapii cognitiv comportamentale, hipnoză, terapii scurte strategice sau sistemice de familie. Fiecare a avut o atribuție și cred că s-a regăsit în structurile mele interioare.

„Împreună cu mare”

Te-ai lăsat de Agronomie după doi ani și când te-ai îndreptat către Psihologie?

Lucian Negoiță: Am renunțat fiindcă nu-mi mai plăcea, nu mă mai regăseam. Eram într-o stare fizică foarte precară. Mi-au fost afectate și mâinile și la început nu puteam să scriu. Am avut noroc și acum pot să scriu, pot să conduc, am mașină adaptată, pot să-mi folosesc mâinile, dar sunt situații în care lucrurile sunt mult mai dificile. Așadar, ziua făceam 4-6 ore de kineto terapie, mergeam la spital pentru recuperare, la facultate nu puteam să merg fizic, veneau profesorii la mine în sesiuni și nu mă mai regăseam.

Prietenii veneau să mă viziteze acasă, de obicei sâmbăta și în anii aceia o prietenă mi-a reflectat: „de ce nu te faci tu psiholog? Ne asculți pe toți…”. A fost extraordinar fiindcă asta mi-a dat forța unui obiectiv.

Mi-am stabilit mental ca în 10 ani să am clinica mea. Ghici ce s-a întâmplat după 10 ani? Am avut clinica mea. M-a ajutat foarte mult să am un obiectiv ca să am la ce să mă gândesc și să îmi pot canaliza energia către el.

Deși intrând în domeniul acesta al dizabilității am mai făcut și altele: am făcut cursuri de informatică, am fost profesor suplinitor de informatică în școala generală în care am învățat…

Ulterior, am fost la liceul la care mama a fost secretară, am fost profesor de informatică și exact când am terminat facultatea s-au înființat și cabinetele de consiliere în licee. Am dat examen și am fost și consilier școlar vreo șase ani.

„Împreună cu munții”

Îți amintești primul tău pacient?

Cum poți să uiți vreodată primul pacient?

Ce problemă avea că bănuiesc că nu poți să-mi spui cine era…

Problema ca problema, îmi aduc aminte statutul lui profesional. Era director într-o mare companie de telefonie mobilă.

Îți era prieten?

Nu, așa s-a nimerit. Iar ca debutant, m-am cutremurat puțin aflându-i statutul profesional. Apoi m-am autoreglat gândindu-mă că nu vine la mine din poziția de director, ci pentru o problemă. Am lucrat mult împreună. A fost foarte pedagogic pentru mine ce mi-a spus după prima ședință: „Am simțit că ești aici, 100% pentru mine, ca și cum aș fi singurul tău client”. El mai fusese într-o terapie cu un psiholog clinician în halat alb, într-un spital, unde ușile se închideau și se deschideau…

Dar primul client cu dizabilități?

Aici aș putea vorbi de primii mei clienți cu dizabilități.

Lucian în echipa Swim Maraton

Erau mulți?

Făceam mai multe lucruri în paralel: eram profesor de informatică, eram consilier școlar și începeam să dezvolt partea de psihologie în cadrul fundației Motivation în 2005. Ei m-au angajat colaborator psiholog pe partea de consiliere a tinerilor cu dizabilități locomotorii, a familiilor acestora și astfel organizam grupuri de suport. De asta spun că erau mai mulți. Ulterior îi vedeam și individual. Și acum asigur gratuit aceste servicii pentru tinerii cu dizabilități locomotorii.

Mai ai și alte acțiuni de voluntariat?

La ce te referi? La Help Autism?

Lucian la concertul Depeche Mode, dar și într-o acțiune de voluntariat

Și asta și Swim Maratonul?

Astea au venit de la sine. Viața m-a apropiat și de alte asociații de profil. La Help Autism am făcut grupuri de suport cu părinții. Au fost unele dintre cele mai emoționante și consumatoare momente. Ieșeam de acolo cu durere de stomac.

Nu aș schimba nimic, chiar dacă de multe ori sunt și eu afectat de povești.

Îmi place diversitatea și dincolo de terapii individuale, am făcut și grupuri de suport. În fiecare dintre ele te încarci, dar, în același timp găsești multe de învățat și pentru tine ca om.

Cu gerocopterul

Mama ta s-a împăcat vreodată cu situația? Ai făcut terapia cu ea?

Nu, nici n-am încercat. Mama e o fire prea puternică. Am încercat să o trimit la propria mea terapeută după moartea tatălui, s-a dus la prima ședința și apoi nu a mai vrut. Mama a încercat să stea departe de emoții făcând treabă, fiind ocupată.

Dizabilitatea mea nu cred că a integrat-o 100% nici acum. Mult timp, și ea și bunica s-au învinovățit, și-au luat la analizat păcatele până la al șaptelea neam. A fost un proces extrem de dureros pentru ei. Eu mă mai hrăneam ba cu speranța, ba cu prietenii, dar ei…

Cum arată viața ta personală azi?

Mai în echilibru decât oricând, deși sunt divorțat.

Lucian la protestele din Piața Victoriei

Dar ai o iubită, nu?

Da, Catrinel, cu care am o relație de vreo 5 ani. Ea are un băiat în vârstă de 13 ani pe care îl creștem împreună. Eu cu el avem și activități sportive împreună, acasă nu sunt psiholog, nu funcționează, nu-mi ies tehnicile…

Lucian și Catrinel

E ceva ce nu poți face în afară de a merge?

Am două regrete după accident: unul că nu pot să dansez în picioare cu iubita mea și al doilea că nu pot să fac aikido sau arte marțiale așa cum ar trebui.

În primele luni normal că mi-au venit în minte toate activitățile pe care nu le mai puteam face: „Aoleu nu o să mai joc fotbal, nu o să mai urc pe munți, nu o să mai, nu o să mai…”. Dar sub o formă sau alta poți continua în alte direcții. Poate acum sunt norocos că am locuri de parcare, atunci când sunt respectate în România.

Lucian și Catrinel dansând

Ce o să te faci când vei fi mare? Ți-ai deschis cabinetul după 10 ani, ce o să faci până în 2029?

Nu am o nouă țintă, dar tocmai am realizat un alt obiectiv. După ce am deschis cabinetul, am mai pus un obiectiv: să termin doctoratul. Am reușit după vreo cinci ani ca să pot accede în mediul universitar și să pot să predau. Din toamna asta mi s-au oferit două catedre în mediul universitar pentru că, probabil că mama și-a pus amprenta asupra mea, întotdeauna mi-a plăcut să predau, să văd cum cresc oamenii și cum contribui și eu puțin la creșterea lor, cum pun pene pe aripi, cum spunea un client de-al meu.

Lucian într-o demonstrație de kendo

Revenind la întrebarea ta, cred că mă voi provoca mai mult în sferă personală și primul gând care îmi vine, și cu care mă joc de doi, trei ani, este acela de a relua cursurile de pilotaj și să mă întorc către manșă.

După cum am fost primul terapeut în scaun rulant, pot să fiu și primul pilot.

Lucian mereu înconjurat de prieteni și mereu pasionat de sport
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO