Cel mai tânar ,,inginer” din lume este român. Cine este puștiul care, la doar 13 ani, a reușit să vadă Pământul din spațiu

Petru Pazara are 13 ani și anul acesta a devenit cel mai tânăr „inginer” din lume, dacă ne gândim că a construit singur și a lansat o cutie exploratoare, care ridicată cu un balon cu heliu, a dus o cameră în spațiu, la 33.000 de metri altitudine (cu 20.000 de metri mai sus decât zboară avioanele comerciale). O cutie rudimentară din polistiren, două bețișoare chinezești, multă spumă de silicon pentru izolare, două telefoane, un gopro, un GPS tracker și un data logger au marcat un record care implică un copil, un vis și multă determinare.

Totul a fost conceput ca un proiect personal, care a durat 5 luni, de la prima documentare până la aterizare, a costat aproape 1.000 de euro și a încheiat un curs de design la Școala Americană.

Petru Pazara are, repetăm, 13 ani, anul acesta s-a mutat cu școala în UK, la Epsom College, iar planul său este să studieze inginerie.

Iată povestea lui și a cutiei de polistiren care a ajuns în spațiu.

De ce ai ales tu să faci acest proiect?

Petru Pazara: Sunt destul de pasionat de spațiu. Îmi place cum arată Pământul de acolo, de sus.

De fapt, sunt pasionat de tot ce înseamnă tehnologie. Cred că de pe la 4-5 ani au început să mă pasioneze laptop-urile, iar la 6 ani am primit primul meu astfel de device. Și am început să umblu la el. De acolo nu a mai durat mult până am învățat să fac coding.

La ce vârstă ai început să citești?

Cred că de pe la 4 ani. Dar eram la grădinița engleză, iar asta m-a ajutat mult fiindcă toate setările laptopului erau în limba engleză. Așa am avut acces foarte ușor.

Bun. Și dacă te întorci la proiectul tău în spațiu, ce te-a atras la el?

Am văzut filme pe net ale unor oameni care au făcut ceva asemănător și au filmat Pământul de acolo, de sus.

Atunci am realizat că este ceva ce pot face și eu, iar acele imagini pot fi luate de mine. Diferența era că ce am văzut eu erau încercările unor adulți, care aveau și niște companii în spate. Dar asta nu m-a descurajat. Mi-am zis că pot încerca și eu.

Exista, desigur, și varianta în care aș fi putut cumpăra de pe net un kit care avea tot, de la cutie, la aparatură, dar unde mai era distracția, curiozitatea? Voiam să le fac eu, să înțeleg cum se fac.

Eu l-am gândit ca proiect de școală. Cursul de design de la AISB se încheia în vara asta și am primit provocarea de a face exact ce ne dorim noi ca proiect personal. Aveam la dispoziție 5 luni și permisiunea de a încerca orice ne doream în materie de inginerie.

Alți colegi au făcut o bluză custom sau un sistem care dă apă plantelor, iar alții au încercat să facă un avion cu motor micuț în față, dar nu este gata încă avionul pentru că au avut nevoie de un motor mai mare.

Pe scurt, voiam să încerc ceva mai greu și să reușesc să fac singur. De fapt, nu am fost totalmente singur, am avut și sprijinul unei colege, Sofia. Ea m-a ajutat la pictarea cutiei și la partea de marketing.

Ideea este că de la cutie, tehnologie, până la marketing, totul a fost făcut de noi, fără niciun ajutor de la vreun adult. Inclusiv bugetul, întâlnirile cu sponsorii tot noi le-am făcut.
Ne-a mai ajutat, bineînțeles, profesorul nostru cu niște sfaturi extrem de bune. De pildă, noi voiam să facem găurile în cutie cu un cuțit, iar el ne-a spus că nu este o idee bună, pentru că polistirenul este făcut din piese micuțe lipite la căldură, iar dacă tăiem cu cuțitul rupem structura. Așa că mai bine era să folosim un cuțit cald. Și a avut dreptate.

Cât de uzual sau cât de rar este ce ai făcut tu?

De fapt este destul de rar ce am făcut eu, chiar și în străinătate. În România, un singur tip a mai făcut așa ceva, dar prin firma cu care colabora. A și spus asta în video-ul pe care l-a creat.

Sunt trei metode de a ridica această cutie: cu un avion special, cu o rachetă sau cu un balon cu heliu sau hidrogen. Eu am ales heliu pentru că nu este inflamabil și este cel mai eficient. Dar a costat foarte mult: 370 de euro pentru 5 metri cubi, din care am folosit 3.5 metri cubi.

Cum ți-ai ales locul de lansare?

Am folosit un program de simulare, dezvoltat de Universitatea din Southampton, în care îți notezi toate datele, ce balon folosești, ce volum de heliu și așa mai departe, după care programul cercetează detaliile legate de intensitatea și direcția vântului, cum este vremea și, cu o precizie de câțiva kilometri, îți spune unde o să meargă balonul și cutia.

Nu te-ai temut un pic că nu o să reușești?

Ba da. Mă gândeam de la simulări că am șanse 20% să nu meargă.

Una dintre problemele majore, de care trebuia să țin seamă, era temperatura. La acea altitudine temperaturile ajung la -30, -40 de grade C. Așa că am izolat bine cutia, cu tot felul de paste de silicon și a funcționat.

Când m-am uitat pe date la aterizare am realizat că în cutie temperatura nu a scăzut mai mult de 10 grade. De fapt, a ajuns la 1 grad în timpul căderii, exact în zona vânturilor puternice, acolo unde zboară avioanele. Dar este încă foarte bine. Mai ales că așteptările mele mergeau undeva spre -20 de grade C.

După ce am făcut toată documentarea, am cumpărat de pe amazon.com tot ce aveam nevoie: un GPS tracker, o piesă esențială care m-a ajutat să găsesc cutia. Când are semnal, suni la numărul de pe cartelă și el îți trimite un sms cu coordonatele sale GPS.

Apoi aveam nevoie de baterii care să țină funcționale toate aparatele: un data logger, două telefoane și GPS tracker-ul.

În plus, trebuia să fiu foarte atent la greutatea cutiei, fiindcă de acest detaliu depinde altitudinea la care va urca device-ul. Eu am reușit să o aduc la mai puțin de 1.5 kg. Și nu este printre cele mai ușoare, dimpotrivă.

Am mai pus și un GoPro, care trebuia să vadă balonul și să înregistreze momentul spargerii lui. Aici nu aveam nevoie de o imagine foarte bună, așa că am folosit un aparat pe care îl aveam acasă. Din păcate GoPro-ul a murit înainte să se spargă balonul, așa că nu am prins cu el acel moment. (râde) Noroc că spargerea balonului a determinat o rasucire a cutiei, astfel că am surprins cu telefonul de pe lateralul cutiei imagini cu balonul spart.

După care mi-a venit ideea să încerc un brand sponsorship cu un producător de telefoane. Împreună cu Sofia, am făcut un plan, o prezentare cu buget și am mers la întâlnire cu ei. Lor le-a plăcut foarte mult ideea noastră și ne-au dat două telefoane performante să filmăm. Iar filmele au ieșit foarte bine.

Cum ți-ai făcut tu toată documentarea și cât de complicat a fost?

Destul de complicat fiindcă a trebuit să văd toate filmulețele care existau pe subiect. A durat 5 luni să fac documentarea, să cumpăr ce aveam nevoie și să îl lansez. Sigur, mă așteptam să dureze atât.

Care erau așteptările tale? Cele mai bune și cele mai sumbre?

Mi-am setat foarte bine toate dimensiunile scenariului. Cel ideal era să aterizeze într-un câmp, cu parașuta, încet, la maximum 50 de metri de un drum național. (râde)

N-a fost să fie așa. Dar putea fi mult mai rău, de fapt cel mai sumbru scenariu era să aterizeze într-un lac. Iar șansele erau reale, adică din 50 de simulări, 2 sau 3 aterizau în apă. Sigur, chiar și așa speram să le recuperez, mai ales că telefoanele și GPS trackerul sunt waterproof. Dar era important să recuperez și cutia.

Apoi, tot la categoria scenarii ce mi-ar fi dat palpitații era ca telefoanele și GPS-trackerul să rămână fără baterii. Așa încât am pus o baterie de rezervă imensă pentru GPS, așa încât, la aterizare, practic după 6 ore în aer și mult timp la temperatură de -50 de grade, avea tot 100% baterie. (râde)

Unul dintre telefoane era conectat la o baterie externă, iar celălalt, după 6-7 ore cât a durat totul, avea încă 3% baterie, ceea ce este foarte bine. Am avut avantajul că telefonul cu care am filmat are baterii foarte bune: poate să rămână vreo sută de ore la temperaturi mici.

Petru Pazara: A existat inclusiv scenariul absurd să fie greșită simularea și cutia să aterizeze prin Republica Moldova, așa încât ne-am luat și pașapoartele la noi (râde). Simularea a greșit un pic, ce-i drept, în sensul că inițial mi-a arătat că va ajunge la Buzău, dincolo de Pogoanele. Dar nu s-a întâmplat așa.

Dar cum s-a întâmplat? Care este timeline-ul?

Ne-am trezit la ora 4.00 dimineața, iar la 5.00 am plecat din București înspre Călărași. Și ne-am oprit într-un sat în apropiere de oraș. La ora 8.39 am lansat balonul.

A fost cu peripeții pentru că l-am umflat cu heliu conform calculației mele și nu urca. Practic, pusesem mai mult decât trebuia. Dar nu cu mult. Așa că am început testele și am pus aer. Iar când am văzut că începe să se miște m-am oprit.

Ideea e că dacă pui prea mult aer în balon există riscul să se spargă mai devreme și să nu ajungă la altitudinea dorită.

Compania care a făcut balonul mi-a dat și niște calculații, legate de viteza de urcare și durata de timp în care va ajunge la destinație. Așa am aflat și altitudinea probabilă la care se va sparge balonul. Vorbim acum despre un balon special făcut pentru testele meteorologice, deci calculele lor sunt destul de apropiate de adevăr.

Am pus datele în simulator și am primit traseul și aterizarea probabilă în zona Buzăului. Așa că am plecat spre Slobozia.

Ne-am oprit acolo la masă și am sunat GPS-tracker-ul. Iar mesajul pe care l-am primit m-a speriat pentru că balonul deviase complet de la traiectoria pe care mi-o dăduse simulatorul, așa că m-am gândit la ce e mai rău: că balonul nu a urcat mai sus de 7.000 de metri, fiindcă nu i-am pus heliu îndeajuns. GPS-trackerul nu îmi dădea și altitudinea, așa încât acesta a fost primul gând. Apoi nu am mai primit niciun mesaj.

La ce altitudine te așteptai să ajungă, la cât a ajuns de fapt și ce așteptai să vezi acolo sus?

Eu ținteam să ajung la 33-34.000 de m altitudine. Și am ajuns la 33.000 de m. Mai exact la 33.251 de metri. Temperatura era de 10 grade Celsius, în vreme ce afară erau valori între -20 până la -60. Și mergea cu 64 km/oră, adică mai repede acolo sus decât în zona de zbor a avioanelor, adică 10.000 – 12.000 de metri.

Mă așteptam să văd curbura Pământului și cerul negru și am primit ce am așteptat.

Să ne întoarcem la aterizare!

Da, practic, dacă știi viteza cu care merge, altitudinea la care se sparge și ai acest simulator știi cu destul de multă precizie unde va ateriza. Iar nouă ne arătau datele că se va întâmpla la Buzău, în Pogoanele, pe un câmp undeva.

Am ajuns acolo, am parcat mașina și am așteptat. Era ora 1.00 după-masa. Mă uitam pe laptop, sunam GPS-trackerul dar nu primeam nimic înapoi. După care am început să mă uit la GPS-ul telefoanelor, care aveau semnal 3 sau 4 G. Aveam și cartelă Digi, și Telekom, și Orange, pentru mai multă siguranță.

Când m-am uitat la GPS-ul Telekom, am primit o locație fix în mijlocul Buzăului. M-am speriat. Am luat-o spre Buzău, dar cumva ne era clar că este o greșeală. După 6 minute am primit altă locație, undeva în sud-estul Buzăului. Am realizat că se mișca și ne-am speriat că a luat-o vântul și că s-a pierdut. Iar problema e că în munți nu există semnal gps, deci nu mai putea fi găsită.

Între timp a venit și mesajul de la GPS-tracker. Așa am aflat că era într-o pădure, la 60 de km de Buzău și se mișca cu o viteză de 1 km/oră. Nu știam, nu înțelegeam. M-am gândit că a aterizat pe undeva, iar viteza asta de 1km/oră venea de la ceva eroare cu sateliții.

Semnalul venea din zona Sărata Monteoru. Am mers cu mașina cât de departe am putut în pădure, după care am lăsat-o și am luat-o pe jos.

Plouase cu o zi înainte, iar pământul era mâlos. Urcam, coboram, urcam din nou, cădeam, ne ridicam, habar nu aveam ce găsim, iar tot ce știam era ce ne spunea semnalul GPS.

După vreo jumătate de oră de mers prin pădure am sunat la unul dintre telefoane. Suna dar nu vedeam nimic. M-am uitat în sus și am văzut cutia agățată în cel mai înalt copac din acea pădure. (râde)

Ne-am dat seama că este imposibil să ajungem la ea.

Așa că ne-am întors în Sărata Monteoru să găsim pe cineva care poate urca acolo. Și am descoperit un parc de aventură prin copaci, iar acolo am dat de un băiat de vreo 20 de ani, dispus să ne ajute. Ne-am întors în pădure, a început să se cațere, doar că, după ce a ajuns pe la vreo 4 metri, a început să alunece, fiindcă avea pantofi de stradă în picioare, fără niciun pic de aderență.

Ne-am întors iarăși pe drumul forestier și am găsit la cineva o scară. Și cu asta băiatul a reușit să ajungă până sus, la cutie.

Petru Pazara: Când a ajuns cutia în mâinile mele tot ce voiam să văd era dacă a ajuns sus, în spațiu, sau nu. Am intrat în mașină, am deschis cutia și….ambele telefoane erau închise. L-am pus pe unul dintre ele la încărcat și am încercat să îl deschid. Dar nu aveam parola de la SIM. Iar PIN-ul era acasă (râde). A durat vreo 10 minute până am reușit să facem rost de parolă și am deschis telefonul. Și am văzut imaginea cu spațiul. Atunci mi-am dat seama că a meritat tot efortul.

Care este următoarea țintă?

Există niște baloane mai mari care duc o cameră și mai sus decât atât, până la 45.000 de metri dacă ești norocos. Acolo poți să vezi și mai bine curbura Pământului.

Nu știu sigur încă dacă mai fac un următor proiect pe aceeași idee, dar, dacă îl fac, aș vrea să folosesc o cutie mai mică, cu care salvez mai multă greutate.

Curios să vezi Pământul din spațiu? Ne arată Petru Pazara, puștiul de doar 13 ani care a reușit să facă fotografii de la 33.000 de metri altitudine:

Ai 13 ani acum. Ce o să faci la 20, la 25 și așa mai departe. Ce planuri ai?

Vara asta a fost ultima pe care o petrec în România. Din toamnă am început la Epson College, lângă Londra. Am fost acceptat aici, am trecut de un test la matematică, unde am făcut foarte bine, am avut 99% din totalul de 100%.

Epsom College este o școală cu rezultate foarte bune, 70% dintre studenți primesc calificative de A sau A+.

Aici au un departament foarte bun de computer science, ce mă atrage pe mine. Este adevărat, în clasa a XI-a va trebui să aleg o direcție pe care să mă focusez. Probabil voi avea de ales între matematică, computer science, inginerie sau economie. Pot să le combin, nu știu încă ce voi alege, dar știu că vreau ceva ce să implice computer science.

Cum a fost mutarea? Cu spaime sau cu bucuria independenței?

Hm. A fost o experiență nouă. Fratele meu a plecat anul trecut la studii și lui i-a plăcut. În sensul că a fost ceva diferit.

Sunt și trist că am plecat din București unde sunt toți prietenii mei.

Ai o iubită?

Nu.

Și dacă te gândești și mai departe? La 30 de ani?

Nu știu, dar probabil ceva legat tot de computer science. Deci tot cu un laptop în brațe.

O cutie exploratoare mai faci?

Nu știu. Dar dacă voi mai face știu că mă va costa mai puțin. Acum costurile au ajuns pe la 800-1.000 de euro. A doua oară probabil voi ajunge la 450-500 de euro, am recuperat din investiție. Sunt foarte atent la cum cheltuiesc banii, îmi place să îi adun și o dată la ceva vreme, să investesc într-un obiect mai mare, de obicei un Macbook ultima ediție.

Când ai început să economisești bani? Și cum ai făcut-o?

Cred că aveam 6-7 ani când am primit primele sume mai mari de bani de la bunici, de Crăciun, pentru că știau că economisesc pentru un Ipad. Părinții mi-au spus că îmi pun la dispoziție echivalentul unui cadou de Crăciun (2-300 de euro), iar modelul de Ipad pe care mi-l doream, cu memorie mare, costa de trei ori mai mult. Așa că mi-am anunțat bunicii că nu vreau cadou, ci bani. Mai apoi am descoperit cât de bine este să alegi singur ce primești de Crăciun și să poți face upgrade cu economii față de resursele implicate de părinți.

Ai cont bancar?

Deocamdată, nu. Am încercat să îmi fac acum câțiva ani, însă în România nu exista acest produs la nicio bancă. Atunci am încercat în UK ca și cont conex celui al părinților, dar am fost refuzat pe motiv că nu locuiesc acolo. Mai apoi, când am avut nevoie de card, l-am folosit pe cel al părinților, însă nu mă simt OK pentru că adun un istoric care nu rămâne al meu (râde)

Dar cu ce bani ai construit întreg proiectul? Ți-ai convins părinții să te ajute?

Mai întâi am creionat ce am nevoie și mi-am făcut un calcul, de câți bani trebuie să pun, un buget. Am căutat cele mai potrivite variante de GPS pe Amazon, GPS fiind esențial pentru a urmări unde aterizează cutia și a culege informații de pe timpul zborului. Nu am cerut niciun ban de la părinți, noi avem o înțelegere în care primesc o suma fixă lunară, bani pe care îi pot folosi cum doresc.

Deci întreg proiectul a fost realizat din economiile tale?

Da, am făcut research pentru a alege cea mai potrivită variantă de GPS în bugetul pe care mi-l permiteam, apoi am implicat un Go Pro pe care îl aveam deja, părinții m-au mai ajutat la final, cu cutia și helium, însă abia când au înțeles că planul este foarte concret și știu exact ce fac.

Care sunt planurile tale de viitor?

Îmi doresc să mă acomodez la noua școală. Și poate să iau bursă, părinții mi-au promis că îmi pun în contul de economii diferența (râde).