Cine a fost Ilie Ilașcu? Viața unui om care a ales libertatea cu prețul propriei vieți

Numele Ilie Ilașcu nu e doar o intrare într-un manual de istorie, ci o rană deschisă și, în același timp, un reper moral. Economist de profesie, basarabean crescut într-un sat mic din raionul Fălești, tată, soț, deputat și senator, el a devenit faimos nu pentru funcțiile sale, ci pentru anii petrecuți într-o celulă în Transnistria, condamnat la moarte de un regim nerecunoscut, pentru „vina” de a fi vorbit despre limba română, alfabet latin și unirea cu România.  

Ilie Ilașcu a murit zilele trecute, pe 17 noiembrie 2025, la București, la vârsta de 73 de ani. A plecat din viață ca un om liber, după ce a trăit ani întregi cu moartea scrisă negru pe alb într-o sentință.  

Aceasta este povestea lui, nu doar cronologia unui destin, ci un film interior, cu familie, frică, demnitate, speranță și multe uși de fier încuiate.

Copilul din Taxobeni – rădăcini modeste într-o lume sovietică

Ilie Ștefan Ilașcu s-a născut la 30 iulie 1952, în satul Taxobeni, raionul Fălești, atunci parte a RSS Moldovenești, adică Basarabia aflată sub URSS.  

Sat mic, cu oameni obișnuiți, agricultură, muncă multă și foarte puține libertăți. Familia lui era una modestă, basarabeană, prinsă între limba de acasă – româna – și realitatea dură a școlii și administrației sovietice, unde rusa era obligatorie. Nu era o familie cu poziții înalte, ci una obișnuită, dintre acelea pentru care „a reuși în viață” însemna să înveți bine și să primești un post bun într-un oraș mai mare.

Ilie Ilașcu a fost exact acel copil: conștiincios, disciplinat, bun la învățătură. A ales economia – o profesie „sigură” în acea lume, departe, la suprafață, de orice conflict direct cu puterea. A absolvit Facultatea de Studii Economice a Institutului Agricol din Chișinău, pregătindu-se pentru un destin de specialist într-un sistem rigid.  

Tânărul economist, tată de familie – Tiraspolul care l-a „înghițit”

După studii, tânărul Ilie Ilașcu este repartizat la Tiraspol, oraș industrial important pe Nistru. Aici devine economist-șef la Institutul de cercetări științifice „Dnestr” – o poziție bună într-o lume în care statutul profesional însemna și acces la locuință, aprovizionare, confort relativ.  

În 1976 se căsătorește cu Nina, femeia care îi va fi sprijin tăcut și coloană vertebrală în toate încercările vieții. Familia lor se întemeiază la Tiraspol:

• în 1980 se naște prima fiică, Tatiana
• în 1984 se naște a doua fiică, Olga 

E începutul unei vieți aparent „așezate”: un apartament modest, un salariu bun pentru vremea respectivă, soție, două fete, un tată care lucrează într-un institut științific. Numai că, în spatele acestei normalități, Tiraspolul era deja un oraș cu tensiuni identitare: o populație românească (moldovenească) importantă, dar complet lipsită de școli și grădinițe în limba proprie – toate instituțiile de învățământ erau exclusiv în rusă.  

Pentru unii, asta era doar „cum merg lucrurile”. Pentru Ilie Ilascu, a devenit scânteie.

De la economist la „glavnîi extremist” – începutul luptei pentru limbă și identitate

La sfârșitul anilor ’80, în URSS se simțea deja vântul schimbării. La Chișinău izbucnea Mișcarea de Eliberare Națională, Frontul Popular, dezbaterea despre alfabetul latin și limba oficială. În Tiraspol, Ilie Ilașcu intră în această mișcare: în 1988–1989 este unul dintre fondatorii asociațiilor românești locale și devine președinte al filialei Tiraspol a Frontului Popular din Moldova.  

El vorbește deschis la mitinguri despre:

• revenirea la alfabetul latin,
• recunoașterea identității românești/moldovenești,
• statutul limbii române ca limbă oficială.

De la „glavnîi economist” (economist-șef), adversarii îl botează batjocoritor „glavnîi extremist”.  

Urmează primele repercusiuni:

• iulie 1989 – este arestat pentru prima dată, anchetat și eliberat după câteva zile
• în același an, este concediat de la „Dnestr” pentru activismul „naționalist”; își recapătă postul abia după ce contestă măsura la procuratură
• la 5 septembrie 1989, în timp ce vorbește la un miting la Tiraspol în favoarea legilor limbii adoptate la Chișinău, este smuls de pe scenă de poliție pentru a fi protejat de mulțimea ostilă, instigată politic.  

Pentru familia sa, aceste episoade înseamnă frică și nesiguranță. Nina își vede soțul plecând la mitinguri, întorcându-se uneori târziu sau deloc în aceeași zi, aducând acasă nu flori, ci zvonuri de arestări și liste negre.

Războiul de pe Nistru – Ilie Ilașcu cu arma în mână

După 1990, ceea ce începuse ca o confruntare simbolică pe tema limbii se transformă în conflict deschis. La Tiraspol se cristalizează regimul separatist, sub umbrela Armatei a 14-a ruse și a structurilor de putere paralele.

Ilie Ilașcu nu rămâne doar un „om al declarațiilor”. În 1992, odată cu izbucnirea războiului de pe Nistru, el devine comandant al unei unități cu destinație specială a Ministerului Securității Naționale al Republicii Moldova, acționând în spatele liniilor separatiste. Unii îl vor numi „terorist”; pentru susținători, este un luptător cu arma în mână pentru integrarea teritoriului în statul moldovean și pentru apropierea de România. 

Tiraspolul, în care trăia cu familia, devine teren de luptă, iar casa lui – țintă.

Arestarea Grupului Ilașcu – noaptea în care viața se rupe în două

Între 2 și 4 iunie 1992, forțe în uniforme ale Armatei a 14-a a fostei URSS și ale structurilor separatiste descind la domiciliile celor care vor fi cunoscuți ca Grupul Ilașcu:

• Ilie Ilașcu
• Andrei Ivanțoc
• Alexandru Leșco
• Tudor Petrov Popa
• Petru Godiac
• Valeriu Garbuz

Sunt arestați, acuzați de „crime de război” și „terorism”. 

Pentru Nina, este momentul în care soțul ei dispare din viața de familie și intră în altă realitate: anchete, bătăi, izolări, proces trucat. Fetele lor, Tatiana și Olga, se trezesc, practic, cu un tată transformat din economist în „condamnat politic”.

Procesul în cușcă de fier – condamnarea la moarte

Procesul Grupului Ilașcu începe în aprilie 1993 la Tiraspol și se desfășoară până în decembrie 1993, în săli de festivități și case de cultură transformate în tribunale improvizate. Publicul este ostil, majoritar pro-regim, iar acuzații sunt ținuți permanent într-o cușcă de fier, ca „elemente extrem de periculoase”.  

Ilie Ilașcu este acuzat, între altele, de:

• organizarea de activități periculoase împotriva statului,
• omorul unui reprezentant al statului în scop „terorist”,
• utilizare ilegală de arme și explozivi.  

Pe 9 decembrie 1993, „Curtea Supremă a Republicii Moldovenești Nistrene” îl condamnă la moarte prin împușcare, cu confiscarea averii. Ceilalți membri primesc pedepse între 2 și 15 ani de închisoare.  

Înainte de pronunțarea sentinței, Ilie Ilașcu va rosti cuvintele care vor rămâne legendare în imaginarul unionist:
„Vă iubesc, popor român!”, strigând din spatele gratiilor, cu un mic tricolor în mână.  

Celula, izolarea și familia – anii în care timpul stă pe loc

După condamnare, Ilie Ilașcu este mutat în închisoarea de la Hlinaia (Hîlăuăi), în condiții descrise de rapoartele internaționale drept inumane:

• izolare aproape totală,
• acces limitat la familie și la corespondență,
• lipsă de îngrijire medicală adecvată,
• regim psihologic de intimidare constantă.  

Cartea lui de identitate devine un număr. Pentru soția lui, Nina, viața se împarte între Chișinău și drumuri tot mai complicate spre închisoare, cu pachete, rugăciuni și speranță. Jurnaliști care au cunoscut-o o descriu ca pe o femeie demnă, discretă, cu o forță interioară impresionantă – un fel de coloană morală a familiei în timp ce soțul era „îngropat de viu” într-o celulă. 

Fetele cresc cu un tată care există mai mult în poveștile mamei, în fotografii și în rarele vizite tensionate, supravegheate.
Ilie Ilașcu este, pentru ele, în același timp om și simbol.

De la deținut politic la deputat și senator – paradoxul unui om închis și ales

În timp ce era închis, Ilie Ilașcu este ales de două ori deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1994–1998 și 1998–2000), pe listele formațiunilor creștin-democrate, pro-românești. Mai târziu, după ce primește cetățenia română în 2000, renunță la cea moldovenească și este ales senator în Parlamentul României, pe listele Partidului România Mare (PRM), reprezentând Bacău. Este reales senator în 2004, mandatul său în Senat durând până în 2008. 

Imaginea e aproape absurdă:

• un om condamnat la moarte într-o închisoare nerecunoscută internațional
• ales, în același timp, în două parlamente naționale, la Chișinău și București.

Pentru susținători, asta confirmă statutul său de simbol. Pentru critici, mai ales ulterior, e dovada unui capital politic folosit intens, uneori cu rezultate legislative modeste, dar cu o mare forță simbolică. 

Strasbourg: „Ilie Ilașcu și alții vs. Moldova și Rusia” – dreptatea scrisă în hotărârea CEDO

În 1999, dosarul „Ilașcu și alții vs. Moldova și Rusia” ajunge pe masa Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Procedura durează ani. În 2004, Marea Cameră a CEDO constată că Ilie Ilascu și ceilalți membri ai grupului au fost deținuți ilegal, în urma unui proces inechitabil, și că atât Republica Moldova, cât și Federația Rusă au încălcat drepturile lor fundamentale.  

CEDO decide:

• regimul de la Tiraspol nu are legitimitate de instanță,
• Rusia trebuie să-i plătească lui Ilie Ilascu despăgubiri de 187.000 de euro,
• Moldova și Rusia poartă responsabilitate pentru lipsa protecției.

Hotărârea CEDO e o victorie juridică și morală, dar vine după aproape un deceniu de detenție, când fisurile din corp și suflet sunt deja adânci.

5 mai 2001 – ziua în care Ilie Ilașcu iese din închisoare

În 2001, după presiuni internaționale și negocieri complicate, Ilie Ilascu este scos din închisoare și transferat la Chișinău, fiind apoi preluat de autoritățile moldovene și române. Oficial, în Transnistria sentința de condamnare la moarte rămâne pe hârtie – un detaliu birocratic, dar cu un simbolism apăsător.  

Imaginile cu el coborând din mașină, slăbit, dar cu tricolorul în mână, au făcut înconjurul României. Familia se reunește în sfârșit:

• Nina, soția, cea care bătuse anii aceștia pe la uși de președinții, miniștri, ambasade
• cele două fete, devenite între timp adulte.

După aproape nouă ani de detenție în condiții grele, Ilie Ilașcu reintră într-o lume pe care o lăsase cu totul alta: alte guverne, alte alianțe, alte dezamăgiri.

Viața de după: politică, dezamăgiri și sentimentul de „erou uitat”

Ca senator al României și deputat în Republica Moldova, Ilie Ilașcu continuă să fie o voce puternică pentru unirea celor două state românești și pentru condamnarea fermă a regimului separatist de la Tiraspol. Primește Ordinul Național „Steaua României” (2001) și „Ordinul Republicii” în Republica Moldova (2010), cea mai înaltă distincție de stat.  

Dar, odată cu trecerea anilor, simte și o mare dezamăgire:

• campaniile pentru eliberarea lui, altădată afișate la București ca dovadă de patriotism, sunt date uitării;
• mulți politicieni îl folosesc în discursuri, dar uită să-l consulte în decizii reale;
• cauza unionistă pierde intensitate și devine, pentru unii, doar slogan. Fanatik.ro+1

Jurnaliști și comentatori vorbesc, în ultimii ani, despre „eroul uitat” – omul pentru care România și Republica Moldova nu au făcut întotdeauna atât cât ar fi trebuit.

Ultimii ani și plecarea lui Ilie Ilașcu

După încheierea mandatelor de senator, Ilie Ilașcu rămâne prezent în spațiul public, dar mai rar. Se implică în inițiative unioniste, participă la evenimente, dă interviuri, comentează situația Transnistriei și a Basarabiei.

La 17 noiembrie 2025, moare la București, la 73 de ani. Știrile din România și Republica Moldova îl descriu drept „fost deținut politic”, „simbol al demnității naționale”, „patriot care a plătit cu viața lui de familie și cu sănătatea pentru ceea ce credea”.  

Citește și: Transnistria, povestea din spatele conflictului

Dacă reducem totul la o frază, Ilie Ilașcu a fost omul care a ales să nu tacă. A ales limba, alfabetul, identitatea, unirea – înaintea confortului, înaintea carierei, înaintea siguranței.

Istoria lui e departe de a fi perfectă, fără umbre sau controverse. Dar, tocmai de aceea, este profund umană. Și poate că adevăratul lui mesaj, dincolo de toate cuvintele rostite în tribunale și parlamente, rămâne acela strigat din cușca de fier, cu un tricolor mic în mână: „Vă iubesc, popor român!”

Foto: Wikipedia