Cine este Diana Vasile, femeia care a ales să trateze traumele românilor într-o ţară în care oamenii nu fac diferenţa între psiholog şi psihiatru. Și cum a apărut primul Institut pentru Studiul şi Tratamentul Traumei

În ultimii ani se vorbeşte tot mai des în bula mea de traume şi de felul în care ne afectează ele viaţa şi modul de funcţionare. Tot mai mulţi oameni care considerau că sunt funcţionali şi corespund normelor sociale realizează că, în ciuda acestor lipsuri, au probleme care îi ţin pe loc sau care le afectează viaţa pe diverse planuri, fie că vorbim de relaţii, profesie sau sănătate. Tocmai de aceea mi-am dorit mult să stau de vorbă cu Diana Vasile, psiholog, psihoterapeut, profesor şi fondator al Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei.

Am vorbit despre cum a ajuns psiholog într-o perioadă în care cei mai mulţi români considerau că la terapie ajung doar cei cu afecţiuni mintale, despre preconcepţii şi judecăţi, dar şi despre curajul de a vorbi despre un subiect sensibil printre cei mai mulţi dintre noi şi, mai ales, de a educa în acest domeniu.

Acum e aproape o modă să studiem Psihologia, dar când aţi dat dumneavoastră admiterea nu se ştiau prea multe despre acest subiect.

Nu, şi cu toate astea am fost 10 pe loc atunci, a fost concurenţă mare.

Dar ce căutaţi dumneavoastră la Psihologie? Ce voiaţi să faceţi?

Bună întrebare! Mă face să mă uit în urmă cu 20 şi ceva de ani şi e chiar o întâmplare foarte drăguţă. Eu, în mod evident, am studiat pe vremea comunismului, când nu se punea problema de Psihologie. Şi am ajuns la liceu, la matematică – fizică, dar nu mă vedeam cu ştiinţele exacte. Nu că nu eram bună – ştiam, mă pricepeam – dar era clar că nu o să fac vreo performanţă în direcţia aceea.

Noroc că a venit Revoluţia! Eram în clasa a X-a, am fost ultima generaţie care a dat treapta a II-a şi pentru că simţeam că nu mă mai simt foarte confortabil în direcţia aceea, am optat pentru uman.

Eram deja clasa a XI-a când am auzit că cei din clasa a X-a studiază Psihologie şi mi-a atras atenţia. Eu mă gândeam că singura şansă de a face o meserie care presupune contactul cu oameni, să fiu în sprijinul oamenilor, era Medicina şi mă gândeam că trebuie să mă mobilizez în direcţia asta. Când am auzit de Psihologie mi-am dat seama însă că era mai apropiat de ceea ce îmi doream eu.

Diana Vasile: Eu eram extrem de timidă şi neîncrezătoare în forţele proprii, însă părinţii m-au susţinut şi mi-au spus că un loc este al meu. Şi eu simţeam că acela este drumul meu. Ştiam că vreau să lucrez cu oamenii, credeam în interacţiunea cu ei.

M-am dus la profesoara mea de Economie – la vremea aceea profesorul de Economie preda şi Psihologie la clasa a X-a, Logică la clasa a IX-a şi Filosofie în clasa a XII-a, preda toate Ştiinţele sociale. Tatiana Dicu era o profesoară excelentă – ea ne-a învăţat şi cum să învăţăm, strategii de învăţare, cum să luăm notiţe, chiar şi cum să ne îmbrăcăm, uneori. Şi m-am dus la ea şi am întrebat-o dacă crede că aş fi potrivită pentru Psihologie. Ea m-a întrebat aşa:

• Tu iubeşti oamenii?
• Da, normal că da.
• Atunci eşti bună.

Mi-a dat încredere! M-am apucat să studiez şi mi-am dat seama că învăţam materia foarte uşor. La admitere mi s-a făcut însă rău când am văzut listele pline de oameni. Eram 700 şi ceva de candidaţi pe 70 de locuri. Eu eram extrem de timidă şi neîncrezătoare în forţele proprii, însă părinţii m-au susţinut şi mi-au spus că un loc este al meu. Şi eu simţeam că acela este drumul meu. Ştiam că vreau să lucrez cu oamenii, credeam în interacţiunea cu ei.

Aţi spus 2 lucruri care mi-au atras atenţia. 1, că vă doreaţi să lucraţi cu oamenii, să-i ajutaţi. 2, că vă doreaţi să faceţi performanţă. Asta în condiţiile în care adolescenţilor, în general, le stă mintea la altele.

Ooo, am fost o studioasă de mică. Foarte studioasă şi foarte curioasă. Am crescut cu multe cărţi şi dragostea pentru cărţi mi-a fost inspirată de părinţi. Amândoi au crezut foarte mult în studii, mai ales că veneau din familii care asta inspirau. Pe latura maternă aveam 2 învăţători – bunicii mei, pe latura paternă – bunicul meu a fost copil de trupă şi a crescut în ideea că trebuie să facă o facultate. Şi toţi au susţinut această legătură cu cartea, cu învăţarea şi educarea, la fel – şi părinţii mei.

Au fost câteva principii cu care am crescut – să învăţ mereu pentru că ceea ce învăţ nu-mi poate lua nimeni. Mi s-a spus că dacă sunt foarte bună în ceea ce fac, oricâte pile ar exista, oricâte provocări ar fi, nu am cum să nu demonstrez. Iar acest lucru l-am văzut şi eu pe propria piele, la şcoală. Au fost situaţii în care s-a încercat depunctarea mea sau a altora, iar la cine nu ştia, lucrul ăsta reuşea. Asta însă a şi creat o nesiguranţă interioară pentru că nu ştiam niciodată când va fi bine, academic şi profesional vorbind.

Şi dorinţa de a ajuta oamenii?

Am fost întotdeauna un copil care s-a jucat cu copiii. Îi ascultam foarte uşor pe ceilalţi, eram dispusă să fac ceva pentru ei, primeam feedback-uri în direcţia asta. Când am anunţat în liceu că vreau să dau la Psihologie, o colegă a spus aproape instantaneu că este perfect, că este exact ceea ce mi se potriveşte. Recunoscuse în mine un om care ar putea să facă lucrul acesta şi în faţa căruia oamenii s-ar deschide. Asta deşi la vremea respectivă Psihologia era creditată mai mult pentru noutatea pe care o oferea.

Cu înţelegerea pe care o am acum sigur că văd lucrurile şi altfel. Nevoia de a-l ajuta pe celălalt vine şi dintr-o dificultate pe care am simţit-o la rândul meu. Am crescut într-o familie pe care azi o numim ca disfuncţională. Părinţii mei nu s-au înţeles foarte bine, au avut foarte multe conflicte, iar eu am fost ceea ce azi se numeşte un copil neglijat emoţional, dar foarte ghidat educaţional. Toate aceste lucruri au dat această nuanţă de hai să-i ajut pe ceilalţi cu suferinţele lor pentru că parte din suferinţele mele nu au fost văzute cu adevărat decât foarte târziu când, ajunsă adult, am putut să am alt dialog cu părinţii mei.

A contat însă şi relaţia cu sora mea mai mare pentru că am avut o relaţie foarte bună. Sigur, nu în copilărie când toţi fraţii se mai ciondănesc, dar am crescut simţind ce înseamnă să fie cineva cu tine.

Toate astea au contat: mediul, structura mea, relaţiile pe care le-am avut cu prietenii şi cu sora mea şi credinţa că realmente celălalt contează în viaţa mea. Vedeam foarte clar cum oamenii se îmbolnăvesc de supărare, pe de o parte sau sunt foarte bine dacă trăiesc într-un mediu bun.

Dumneavoastră aţi avut cumva o balanţă. Vă lipsea ceva pe de o parte, pe de alta, aţi primit de la soră.

Am primit de la soră, am primit de la prieteni. Am fost un copil sociabil, iar ăsta e un lucru care contează. Şi literatura dedicată rezilienţei oamenilor arată că pe de o parte e structura, pe de alta, capacitatea de a trăi într-un mediu cu alţi oameni asemănători şi de a construi relaţii. Eu am avut mereu acest privilegiu, de a avea prieteni buni.

Ce aţi descoperit în facultate?

Evident că atunci când am ajuns la facultate mă întrebam dacă nu cumva trebuia să aleg Medicina, că doar era la vremea respectivă regina meseriilor pentru oameni, acceptate social şi respectate. Dar m-am dus la cursuri şi mi-a plăcut foarte mult, foarte mult. După primul an nu am mai avut nicio îndoială că sunt la locul potrivit.

Diana Vasile: Toată lumea îmi scotea în evidenţă hărnicia şi perseverenţa, iar eu, copil fiind, trăsesem concluzia nepotrivită că rezultatele mele se datorează acestei perseverenţe şi acestei hărnicii, nu neapărat capacităţilor intelectuale sau a celor de sinteză, a puterii de muncă care între timp s-au dovedit a fi principalele mele calităţi.

Ţin minte că eram foarte surprinsă că aveam colegi care erau foarte nemulţumiţi de cursuri. Unuia nu-i plăcea că Cutărescu nu preda clar, altuia că celălalt vorbea cam mult, altul bolborosea. Şi era adevărat! Dar eu nu la asta mă uitam. Mie mi se părea că tot ceea ce au oamenii aceia de oferit, ca informaţie, pentru mine era foarte valoros. Mi se părea că erau atât de multe lucruri noi şi interesante că nici nu-mi băteam capul cu cele care nu erau atât de interesante sau cu profesorii care nu erau prea OK ei înşişi. Sigur, poate era şi atitudinea copilului cuminte, care ştie că trebuie să stea acolo şi să înveţe, dar nu îmi puneam astfel de probleme la momentul respectiv.

Poate pentru că vă şi plăcea ceea ce făceaţi.

Da, exact! Făceam ceea ce-mi plăcea şi simţeam că mă ajută pentru dezvoltarea mea ca profesionist. Apoi au venit celelalte materii care au fost din ce în ce mai interesante şi mai frumoase.

De obicei oamenii se plâng că şcoala e grea.

Eu nu am avut sentimentul că mă duc la o facultate dificilă. N-a fost uşoară, sigur. Dar pentru mine intratul şi ieşitul au fost grele, pentru că a fost foarte multă concurenţă la admitere, iar examenul de licenţă a fost foarte dificil.

Aţi devenit psiholog într-o perioadă în care oamenii priveau mersul la psiholog ca pe o dovadă a unei afecţiuni vecină cu nebunia.

Da, n-a fost uşor deloc. Am fost privită de foarte multe ori cu condescendenţă, mai ales că nu eram nici super îndrăzneaţă. Eram timidă, mi-a luat destul de mult timp să-mi realizez toate capacităţile şi resursele pentru că nu existase multă lume care să mi le promoveze. Toată lumea îmi scotea în evidenţă hărnicia şi perseverenţa, iar eu, copil fiind, trăsesem concluzia nepotrivită că rezultatele mele se datorează acestei perseverenţe şi acestei hărnicii, nu neapărat capacităţilor intelectuale sau a celor de sinteză, a puterii de muncă care între timp s-au dovedit a fi principalele mele calităţi.

Atunci, tocmai pentru că nu aveam îndrăzneala să vorbesc foarte mult, dar nici nu eram genul care să mint, nu mă dădeam după cum arăta contextul, recunoşteam faptul că sunt psiholog, mai ales că mie îmi plăcea foarte mult meseria mea. Ca orice om pasionat care înţelegeam valoarea, impactul a ceea ce învăţam şi lucram, mi se părea că sunt lucruri pe care trebuie să le ştie toată lumea şi vorbeam despre asta. Unii se uitau urât la mine, alţii făceau mişto, iar unii oameni credeau că le ghicesc gândurile.

Diana Vasile: Calitatea relaţiilor şi calitatea unui ghid bun, a unei persoane care să scoată ceea ce este bun din tine este extrem de importantă.

Dincolo de faptul că erau convinşi că la mine vin numai nebuni, principala problemă pe care am avut-o era că oamenii nu mai puteau fi naturali în prezenţa mea. Asta a fost ceva ce m-a durut foarte tare de-a lungul timpului. Mă duceam în diverse medii şi dacă nu eram printre psihologi mi se spunea că ştiu deja ce gândesc oamenii aceia, că îi evaluez.

Norocul meu a fost că spre sfârşitul master-ului l-am cunoscut pe cel ce avea să devină mentorul meu în psihoterapia traumei, Francis Macnab, iar peste un an de zile eram deja în Australia.

Înainte să vă întreb despre etapa aceasta, voiam să vorbim despre altceva. Aţi spus de câteva ori că eraţi timidă, iar la noi timiditatea şi expusul emoţiilor, al sensibilităţii sunt văzute ca lucruri negative. Până la urmă, timiditatea asta vine din noi sau pentru că suntem expuşi la anumite lucruri?

Timiditatea vine din faptul că suntem expuşi la ruşinare şi la acuzare în public, de cele mai multe ori pe baza caracteristicilor noastre, nu pe baza a ceea ce am făcut. De exemplu, faptul că eu nu îndrăzneam să pârăsc sau că nu credeam că trebuie să mă bag în toate discuţiile cu cei care erau bine poziţionaţi, faptul că nu aveam întotdeauna încredere în mine. Au contat însă foarte mult profesorii care mi-au dat încredere în mine, precum profesoara de Economie. Ea a scos tot ce era mai bun în mine la momentul respectiv. Am luat 9.25 la Psihologie, la admitere şi am ştiut foarte clar ce am uitat să fac şi era punctat exact cu 0.75. Uitasem să dau pagina şi să completez un paragraf.

Calitatea relaţiilor şi calitatea unui ghid bun, a unei persoane care să scoată ceea ce este bun din tine este extrem de importantă. La vremea respectivă nu erau foarte mulţi oameni care să facă asta pentru că mentalitatea nu era de aşa natură. În şcoală trăiam destule momente în care eram criticaţi, certaţi, iar eu am învăţat că e important să învăţ, dar să nu mă arăt foarte mult. Iar acest lucru, poate nu neapărat m-a tras în jos, dar nu m-a ridicat într-o manieră în care îmi doresc eu să-mi ridic cursanţii şi studenţii.

Putem spune că din această suferinţă a ieşit dorinţa de a studia trauma, care la vremea respectivă era o mare necunoscută?

Cu siguranţă, şi de aici. Ulterior am descoperit şi modul în care propriile experienţe traumatice şi-au pus amprenta asupra mea, dar a contat mult experienţa de la master şi accesul la acest om care venea şi vorbea pentru prima dată de ceea ce însemna terapia traumei. Mie mi s-a părut atunci că asta este, am avut mai degrabă o senzaţie şi o trăire până să am toată înţelegerea completă. Mi se părea că ar trebui cu toţii să discutăm despre asta, că psihologia este despre asta. Sigur, nu e doar despre asta, dar atunci s-au legat la mine lucrurile, am înţeles de ce unii oameni, cu atâtea capacităţi şi resurse nu se pot manifesta.

Şi ce aţi căutat, apoi, să studiaţi tocmai în Australia?

Acolo s-a ivit ocazia, dar lucrul ăsta nu e deloc întâmplător pentru că Australia, la vremea respectivă şi chiar şi astăzi este una dintre ţările fruntaşe în ceea ce priveşte informaţia şi mai ales prevenţia experienţelor traumatice. Au programe, au vorbit foarte de timpuriu despre lucrurile acestea, au făcut cercetări. Nu era întâmplător că apăruse la noi în facultate un om care a vorbit despre asta.

Apoi, cu siguranţă a contat şi interacţiunea dintre mine şi acest om. L-am întrebat mai târziu cum de mi-a oferit mie bursa şi mi-a spus că am fost singura care m-am remarcat din grupul respectiv: o dată, prin curiozitate şi apoi prin interacţiune, că percutam cu adevărat la informaţiile pe care ni le prezenta. Sigur, a fost important şi că eram una dintre cele mai bune vorbitoare de limbă engleză din acel grup.

Ce v-a adus Australia şi toată experienţa de acolo?

O, atât de multe! Gândiţi-vă că am plecat la aproape 25 de ani, când eram în plină formare şi am descoperit o altă lume. Una cu principii mult mai sănătoase – de funcţionare, de manifestare.

În primul rând mi-a plăcut modul de studiu. Eu am făcut acolo cursuri de consilierea şi psihoterapia traumei, consilierea şi terapia relaţională şi de cuplu şi cursuri de consiliere şi terapie de familie. Eu, într-o săptămână, mergeam la toate aceste cursuri, vedeam clienţi şi mergeam la bibliotecă. Eram toată ziua în institutul respectiv, Institutul Cairnmillar din Melbourne şi a fost o experienţă extraordinară de învăţare pentru că ce învăţam astăzi puteam să practic tot astăzi sau mâine. Şi era o învăţare foarte susţinută. Aveam profesorul la îndemână şi puteam să discutăm despre orice – cum erau organizate cursurile, cum erau organizaţi clienţii şi toată activitatea terapeutică. Eu nu văzusem niciodată aşa ceva. La noi nu exista aşa ceva. Am creat un astfel de loc 10 ani mai târziu, la noi în institut.

Diana Vasile: Ştiam că nu voi fi ascultată de toată lumea, ştiam că vor fi oameni care se vor mai lua de mine sau care or să fie reticenţi, că e normal. Dar mie îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam.

Asta a fost un prim lucru – modul în organizare al învăţării în domeniu. A doua mare experienţă pe care am resimţit-o puternic formativă şi transformatoare a fost atitudinea persoanelor vârstnice. A fost pentru prima dată când eu am văzut oameni vârstnici sănătoşi, drepţi, fericiţi, generoşi, non-iritabili, prietenoşi.

Am lucrat într-un proiect de consiliere pentru persoanele vârstnice, eu având 25 de ani, şi oamenii aceia veneau şi vorbeau cu mine.

Şi presupun că nu vă tratau de sus.

Nu mă trata nimeni de sus. Nu mă trata nimeni ca pe o tânără care învaţă, ci ca pe o tânără profesionistă. Faptul că eram angrenată într-un sistem educaţional şi că lucrez în zona respectivă transmitea automat ideea că eu am învăţat şi îi pot ajuta pe ei cu problemele lor. Nu am cuvinte să descriu ce experienţă este aceasta. Nu eram tratată prost pentru că sunt tânără şi neştiutoare. Ba dimpotrivă, când au constatat că eu ştiu lucruri pe care ei nu le ştiu, m-au rugat să le ţin cursuri. Şi am ţinut.

Ce ştiaţi dumneavoastră şi ei nu ştiau?

Ştiam mai multă terapie centrată pe experienţă şi pe emoţie. O învăţasem aici, în România, în cadrul masterului, cu profesoara Iolanda Mitrofan, cea care m-a ghidat şi m-a format la începuturile carierei mele. Le-am oferit aceste tipuri de exerciţii şi le-a plăcut, se potriveau. Nu era că nu le ştiau deloc, doar că ei lucrau pe altă zonă, pe partea cognitiv-comportamentală şi atunci s-a făcut un mix bun pentru unele cursuri şi pentru unele zone de lucru.

Al treilea lucru care mi-a schimbat foarte mult atitudinea a fost ideea de comunitate. Modul în care se raportează vecinii unii la alţii, modul în care vorbeşte lumea pe stradă, modul în care te duci la un magazin şi ceri sau primeşti, ritmul – nimeni nu se grăbea, nimeni nu urla, curăţenia, grija pentru animale. Totul era foarte, foarte diferit şi mi-a plăcut foarte mult.

V-aţi gândit să rămâneţi?

Sigur că m-am gândit, doar că îmi era foarte tare dor de casă şi de oamenii dragi. Şi ştiu că poate părea melodramatic, dar simţeam că este atât de multă nevoie de ceea ce am învăţat acolo.

De altfel şi calitatea vieţii tale depinde foarte mult de oamenii care te înconjoară şi că ai tăi contează. E un tip de legătură pe care nu îl poţi ignora. Ţin minte că la scurt timp după ce am ajuns acolo îmi spunea cineva că îi era atât de dor de casă încât îi era dor până şi de pietrele de pe trotuar. Ei, după câteva luni am simţit şi eu ce înseamnă asta. Visam să mă plimb pe Kogălniceanu.

Au fost practic mai multe lucruri care m-au făcut să mă întorc. Zona asta emoţională care mă făcea să nu pot sta departe de ai mei, de familie şi de prieteni şi apoi, conştientizarea faptului că am învăţat atât de multe lucruri. M-am gândit că revin în România şi mă întorc la un moment dat. Nu a mai fost cazul. Am simţit că există într-adevăr un impact.

Ţin minte că era un domn care voia să mă convingă să rămân acolo şi în discursul lui îmi spunea că în România nu mă va asculta nimeni, că sunt prea tânără şi vin cu lucruri noi şi avansate. Eu i-am spus că e foarte probabil să se întâmple asta, dar că eu mă duc înapoi şi o să vorbesc şi dacă măcar un om mă ascultă şi se transformă aşa cum m-am transformat eu, omul acela o să vorbească mai departe.

Dispăruse lipsa aia de încredere.

Exact! Eu când m-am întors, m-am întors cu un plus de claritate, ştiam că ceea ce spun şi ce fac este bun. Ştiam că nu voi fi ascultată de toată lumea, ştiam că vor fi oameni care se vor mai lua de mine sau care or să fie reticenţi, că e normal. Dar mie îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam, am început şi să predau foarte repede după ce m-am întors, iar cu timpul oamenii au fost din ce în ce mai deschişi.

Evident că lucrurile erau în continuare foarte dificile – şi profesional, pentru că mulţi dintre colegi erau ambivalenţi faţă de această arie a psihologiei, dar şi pentru că oamenii refuzau să se uite la lucrurile neplăcute, dureroase. Toate aceste dificultăţi relaţionale, în plan social, au continuat şi au mai atârnat o bună bucată de vreme în viaţa mea. Norocul meu este că am fost totuşi o tipă drăguţă, politicoasă, nu m-am băgat în discuţii în care nu era necesar, dar nici nu le-am mai evitat.

Mă întorc un pic în discuţia noastră pentru că am remarcat că nu vorbiţi despre pacienţi, ci despre clienţi.

Da, nu am îmbrăţişat termenul de pacient. Tocmai pentru că am înţeles de timpuriu natura experienţelor traumatice, am fost mai degrabă în zona psihologilor care vorbesc despre clienţi. Oamenii care vin la terapie sunt oameni şi nu vreau să vorbesc despre ei în termeni de patologie şi de boală. Nu spun că unii nu au patologii şi că unii nu au o boală sau o tulburare psihică, dar în relaţia mea cu ei şi în relaţia lor cu mine eu sunt un furnizor de servicii. Această atitudine transformă relaţia şi îl împuterniceşte pe cel de la capătul celălalt.

Eu nu voi ajuta pe nimeni niciodată în afara minimului acord pentru că sunt în zona de psihologie. Nu sunt medic, modelul medical în psihologie nu este potrivit, nicio cercetare nu a arătat altceva.

Diana Vasile: Sunt multe situaţii în care avem parte de o agresiune consistentă, care ne pune în risc viaţa şi integritatea fizică şi psihică. Apoi, violenţa sexuală, violenţa domestică. Sunt toate situaţii care s-a demonstrat că au un înalt potenţial traumatogen.

Apoi, ceea ce am înţeles foarte devreme în zona aceasta este că acest tip de serviciu pe care eu îl ofer trebuie să fie solicitat concret. Nu e uşor, înţeleg asta. Dar vreau să existe această relaţionare în care eu am ceva de oferit şi celălalt ia dacă i se potriveşte. Nu ia pentru că sunt eu deşteaptă, pentru că am un doctorat, pentru că ştiu eu mai bine sau pentru că este demonstrat ştiinţific că ceea ce am eu de dat este bun. Toate astea mă ajută pe mine să ofer ceea ce am eu de oferit. Celălalt trebuie să vadă că eu sunt potrivită pentru el. Toţi psihologii se bazează, teoretic, pe ce am spus eu mai devreme, dar în ajutorarea asta echipa pe care noi o facem contează foarte mult.

În termenii noştri asta se numeşte alianţă terapeutică. E important ca celălalt să înţeleagă că are puterea să mă ia şi să folosească tot ce ştiu eu sau să mă lase dacă nu sunt potrivită pentru el.

Există şi o vorbă: binele nu se face cu forţa.

Exact! Nici cu forţa, nici pentru că vrei să-l faci. Mai trebuie să se şi poată să se facă.

Şi, intrând într-o zonă aflată încă pe nisipuri mişcătoare în România, aţi decis să mai faceţi ceva ieşit din comun – Institutul Traumei. De ce? Ce aţi vrut să faceţi cu el?

M-a inspirat foarte mult ce am văzut acolo, în Australia, unde acel institut avea ca scop să ofere oamenilor informaţii, să ofere un spaţiu în care oamenii să beneficieze de servicii psihoterapeutice şi nu numai. Era un institut mult mai mare decât am construit eu aici. Mergea şi pe partea de evaluare clinică, şi pe partea de psihologie organizaţională, dar şi pe consiliere şi psihoterapie.

Eu, când m-am întors, evident că am venit cu ideea de cât de important ar fi să existe şi la noi aşa ceva, dar nu am îndrăznit să fac – asta apropo de zona de timiditate. Mi se părea că sunt prea tânără şi oamenii nu vor avea încredere în cineva atât de tânăr. Asta mi se spunea, oricum, şi în faţă.

Apoi, voiam să dau credibilitate şi atunci am aşteptat să-mi dau doctoratul. Îmi era foarte clar că atunci când vii cu informaţii care nu sunt încă familiare nu poţi să vii fără ai toate elementele care să argumenteze profesionist, iar atunci încă nu erau suficiente cercetări în zona aceasta. Aveam nevoie de oameni în jurul meu. Nu poţi face aşa ceva de unul singur, fără un minim de resurse. Şi simţeam că trebuie să fie şi oamenii pregătiţi pentru asta, aşa că am găsit o altă formulă.

Îmi dădeam seama că oamenii au nevoie de servicii psihologice, dar nu au încredere în ele. Pe de altă parte, se formau psihologi şi clienţii psihoterapeuţilor erau, de cele mai multe ori, tot psihologi. Sigur că e OK, dar nu puteai să faci consiliere şi psihoterapie doar pentru psihologi. Nu putea rămâne psihologia închisă. Psihologia este despre oameni, este baza de funcţionare a multor altor ştiinţe. A dat modele de funcţionare în economie, în inginerie. Este o ştiinţă despre oameni şi trebuia să se întoarcă la oameni.

Şi atunci am vrut să fac legătura între cei ce au informaţii şi abilităţi şi cei care au nevoie de ele. Am creat astfel primul program de asistare psihologică gratuită. Colegii mei care se formau şi care aveau nevoie de clienţi ofereau oamenilor câte 6 şedinţe gratuite, pentru ca aceştia să poată vedea despre ce e vorba.

Eu am vrut să pornesc direct cu ideea de institut, dar mi s-a spus că e prea mult, că mai bine să încep cu ceva mai mic. Am făcut un mic departament în cadrul asociaţiei în care deja funcţionam la vremea respectivă şi n-a funcţionat pentru că nu era aceeaşi filosofie.

Atunci am plecat de la premisa că informaţiile astea trebuie să ajungă la oameni. Sunt informaţii de sănătate publică. Şi atunci am zis să creăm un cadru în care oamenii care doresc să se informeze să aibă unde să vină, noi să începem să vorbim despre cunoştinţele noastre şi ei să primească ajutor atunci când au nevoie. Atunci s-a creat această bază minimă care a crescut, oamenii au început să simtă beneficii de ambele părţi, am făcut primele prelegeri. Totul a fost pe bază de voluntariat.

În 2013 a venit momentul în care am devenit un ONG de sine stătător, alături de toţi cei care au dorit să contribuie pe mai departe la creşterea lui. Cred că lucrul ăsta s-a combinat şi cu faptul că eu am lucrat în continuare cu mine, mi-a crescut încrederea în mine, am mai şlefuit un pic din timiditate şi mi-am permis să ies mai mult în mass-media.

O evitasem până atunci din mai multe motive. Unul, pentru că mi se părea că încă lumea are impresia că eu citesc gânduri şi nu voiam să accentuez starea aceasta. Apoi, pentru că avusesem nişte experienţe neplăcute, în care mi-au fost trunchiate anumite declaraţii şi s-a lăsat să reiasă un cu totul alt mesaj. Şi, la acea vreme, mi s-a părut că se face din psihologie un show. Nu se căutau beneficiile, ci spectacolul.

Şi acum, să trecem de la spectacol la traumă. Aş vrea să o traducem puţin, să vorbim despre ea pe înţelesul tuturor pentru că am impresia că şi la capitolul ăsta avem de-a face cu nişte idei preconcepute. Celor mai mulţi ni s-a spus, măcar o dată, să nu ne mai plângem că alţii o duc şi mai rău. Ce e trauma asta şi de unde poate să apară?

Sunt necesare 2 condiţii ca să vorbim de traumă. O dată, trebuie să existe un eveniment, o experienţă prin care treci şi care te pune în situaţia de a nu avea resursele necesare pentru a-i face faţă. Deci, primul lucru – trebuie să se producă evenimenul şi apoi, să se producă această discrepanţă între ce poţi tu să faci şi ce-ţi solicită situaţia ca să te adaptezi. Când această adaptare nu este posibilă organismul şi sistemul nervos fac eforturi. Când acest sistem nervos este copleşit de aceste eforturi atunci el este obligat să treacă pe un alt tip de funcţionare ca să ne protejeze, ca să nu murim, să nu ne epuizăm cu totul. Acest nou tip de funcţionare este cel pe care noi îl numim traumatic.

Diana Vasile: Eu pentru oameni ca ea fac ceea ce fac, pentru oamenii care înţeleg şi care vor o calitate a vieţii mai bună. Indiferent de cum va arăta viaţa aia, ei vor şti în interiorul lor că le este mai bine.

De aceea există în literatură expresia stres post-traumatic. A fost experienţa traumatică, evenimentul şi încercările noastre de a-i face faţă, nu s-a reuşit întru totul şi atunci, ceea ce rămâne în urma acestei experienţe este un tip de funcţionare stresant, solicitant, pe baza unor emoţii intense, pe baza unor reacţii mai puţin potrivite pentru prezent şi o dificultate de adaptare la realitate.

Ca să ne înţelegem: nu trebuie să mergem la război ca să suferim de stres post-traumatic.

Nu. E adevărat însă că stresul post-traumatic s-a studiat mult în raport cu războiul pentru că a fost mult mai uşor şi mult mai evident. Între timp s-a văzut că şi alte experienţe pot să contribuie la această tulburare sau la această manifestare pe care noi o numim post-traumatică.

În primul rând există experienţele de pierdere severă, bruscă a unor persoane foarte dragi. Apoi, orice experienţă care implică riscul de moarte sau de rănire gravă. Şi o operaţie poate fi o experienţă cu puternic potenţial traumatogen. Poate să fie şi un accident – când cazi de pe munte sau de pe bicicletă sau poate fi un accident de maşină.

Sunt multe situaţii în care avem parte de o agresiune consistentă, care ne pune în risc viaţa şi integritatea fizică şi psihică. Apoi, violenţa sexuală, violenţa domestică. Sunt toate situaţii care s-a demonstrat că au un înalt potenţial traumatogen.

Mă bucur că aţi pomenit de violenţa domestică pentru că trăim într-o ţară în care numărul copiilor bătuţi de proprii părinţi este înfiorător de mare. Spun prostii dacă spun că majoritatea celor care au fost bătuţi în copilărie au suferit o traumă?

Eu nu îndrăznesc să spun că este o prostie. E aşa de la îndemână să găsesc manifestări post-traumatice! Sigur, nu toţi cei care au fost bătuţi în copilărie dezvoltă patologii psihice consistente, dar eu exact asta mi-am dorit să fac prin Institut, să nu merg doar în zona de patologie evidentă unde poate spune lumea că asta e, n-a avut săracul resurse şi nu s-a putut mai mult.

Nu, eu vreau să mă uit şi la cei care au avut resurse, dar nu şi le-au putut folosi pe măsura posibilităţilor. Pentru mine experienţele traumatice sunt şi cele care te ţin mai jos decât poţi tu să mergi. Nu trebuie să faci o patologie consistentă pentru asta.

În al doilea rând, o parte dintre patologii sunt fizice, sunt somatizări. Sunt oameni care au te miri ce boli fizice, dezvoltate şi pe o structură psihologică, nu doar pe o structură de vulnerabilitate fizică, organică.

Chiar citeam de curând în cartea lui Gabor Mate, When the Body Says No, despre afecţiunile inflamatorii care apar ca o consecinţă a incapacităţii de apărare. Dacă ai reumatism, de exemplu, te poţi gândi că nu e doar o moştenire genetică.

Aici e toată treaba! Cu siguranţă o parte din vulnerabilitatea noastră este moştenită genetic, dar nu e doar asta. O parte dintre gene pot să nu se activeze dacă noi avem condiţii de viaţă bune. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am lansat Institutul, pentru că mi se părea fundamental să vorbim despre asta şi să milităm pentru asta. Să spunem că nu eşti doar genele tale, nu eşti doar ce ţi s-a dat şi nu trebuie să rămâi doar în ideea asta.

De multe ori am fost întrebată de ce mă mai lupt pentru mai mult, de ce nu mă mulţumesc cu ceea ce am deja. Eu în Australia nu am văzut nici această mulţumire cu puţin, nici acceptarea bolii ca pe ceva dat. Acolo lumea nu îmbătrânea urât şi nici bolnavă.

Spre deosebire de mulţi români care la 55 de ani se pregăteau să iasă la pensie şi îşi puneau deoparte hainele de înmormântare.

Exact! Chiar îmi aduc aminte că la ceva timp după ce m-am întors mi-a bătut în uşa cabinetului cineva care a venit pur şi simplu pentru că scria pe uşă Cabinet de psihologie. Era o doamnă de aproape 60 de ani, care făcea comerţ din uşă în uşă şi când am întrebat-o ce a adus-o la psiholog mi-a spus că vrea să vorbească cu cineva despre ce i se întâmplă pentru că nu vrea să ajungă o bătrână acră.

Atât de mult m-a impresionat! Era un om care suferea din cauza sărăciei – se închisese fabrica unde lucrase ca inginer, nu-şi mai găsise un alt loc de muncă, avea un bărbat cu care era în violenţă domestică, copilul crescuse şi nu evoluase bine pentru că nu avea cum să o facă şi începuseră bătăile şi între ea şi fiu. Iar ea a venit şi a avut puterea să-mi spună mie, o tânără, că vrea să stea de vorbă cu cineva pentru că nu vrea să îmbătrânească urât.

Diana Vasile: Nu toată lumea poate să primească ajutorul acesta oricând şi oricum. Primele persoane care pot să beneficieze de acest ajutor sunt tot cele care îşi dau seama că ceva nepotrivit s-a întâmplat.

Eu pentru oameni ca ea fac ceea ce fac, pentru oamenii care înţeleg şi care vor o calitate a vieţii mai bună. Indiferent de cum va arăta viaţa aia, dar ei vor şti în interiorul lor că le este mai bine, că nu mai stai într-o relaţie dacă nu ţi-e bine şi nu se întâmplă lucrurile sănătos, că nu mai stai într-un loc de muncă dacă nu este în regulă, că poţi să ceri să fii tratat civilizat şi cu bun-simţ, cu delicateţe. Nu pentru că eşti tu sensibil, ci pentru că aşa e firesc să se întâmple. Şi să nu mai interpretăm bunul ca pe o excepţie şi ca pe o slăbiciune a celuilalt.

Cum recunoaştem trauma şi cum luptăm cu ea? Cum ajungem să cerem ajutor?

Mie mi se pare că omul nu trebuie să lupte cu trauma. Nu e treaba lui. asta e treaba mea de specialist, să îl ajut să se descurce cu ce i s-a întâmplat. Treaba lui este să creadă că se poate să funcţioneze bine, armonios şi să aibă o bună gestionare emoţională şi să-şi găsească strategiile de viaţă adaptate propriei persoane şi contextului în care se află.

Asta înseamnă că fiecare om are nevoie să se uite la el însuşi şi să se întrebe ce funcţionează în viaţa lui şi ce nu funcţionează, ce îl bucură, ce îl întristează, ce îl doare şi să nu spună că merge şi aşa. Trebuie să vezi ce poţi cu adevărat în viaţa ta ca să mergi la un nivel de funcţionalitate mai bun.

Trebuie să te uiţi la nivelul de conflict din viaţa ta. Ăsta e un lucru important. Oamenii cu dificultăţi consistente datorate evenimentelor traumatice au întotdeauna probleme relaţionale pentru că problemele relaţionale sunt asociate problemelor emoţionale. Nu îşi gestionează bine emoţiile, nu mai percep lucrurile clar.

Ştiu asta din proprie experienţă. Eu nu am învăţat asta doar din cărţi. Am lucrat cu mine non-stop. Echipa cu care lucrez astăzi s-a uitat la propriile experienţe traumatice. Nu facem o obsesie din asta – lucru pe care mulţi l-au înţeles eronat.

Au fost inclusiv colegi care mi-au spus că eu caut trauma cu orice preţ. Dar eu simţeam şi vedeam la ceilalţi că nu sunt întotdeauna calibraţi la experienţele lor, că mergeau din zona de agresivitate în zona de ignoranţă. Nu e o atitudine sănătoasă. Sigur că evitarea este întotdeauna o strategie, iar lupta agresivă pentru resurse este o altă strategie, dar noi suntem oameni care putem mai mult.

Citeşte şi: Cum evităm bullying-ul în şcoli şi cum ne asigurăm că sunt în siguranţă copiii noştri după lunga perioadă de stat în casă – LIFE.ro

Să nu uităm că evitarea e şi o formă de a fugi de traumele din trecut.

Exact!

Dar tot mi se pare un cerc vicios pentru că dacă ai crescut în abuzuri sau în mijlocul unor situaţii conflictuale, tu duci mai departe acest pattern. Cum poţi oare ajunge să înţelegi că nu e OK să faci la fel? Că unii par să reuşească să se sustragă din zona asta agresivă, în timp ce alţii nici nu înţeleg că ar fi ceva în neregulă cu un asemenea comportament.

Vor fi întotdeauna persoane care nu vor înţelege pentru că există şi o structurare de tip agresiv care îi face pe oameni să nu mai simtă şi să li se pară că sunt foarte bine aşa cum sunt, că alţii au probleme. Aceia, în funcţie de inteligenţa lor, de educaţia lor, de gradul de amorţire emoţională vor putea progresa mai mult sau mai puţin în prezenţa unor informaţii de tipul acesta.

Oamenii vin la terapie, în general, când îi deranjează ceva. Pe unii îi deranjează că ceilalţi nu fac ce vor ei, alţii vor veni că sunt deranjaţi că nu fac ei ce vor alţii. E OK indiferent de situaţie. Important e să vedem în ce fel şi-au pus amprenta aceste experienţe şi să ghidăm fiecare persoană înspre ceea ce are necesar să obţină, să prelucreze, să proceseze în propria viaţă, la momentul respetiv sau să progreseze.

Nu toată lumea poate să primească ajutorul acesta oricând şi oricum. Primele persoane care pot să beneficieze de acest ajutor sunt tot cele care îşi dau seama că ceva nepotrivit s-a întâmplat. Dar e nevoie nu doar de ele să îşi dea seama, ci şi de mediul în care trăiesc. Persoana traumatizată, de multe ori nu îşi mai dă seama că e ceva în neregulă, dar ceilalţi din jur, da.

Practic, psihologii pot ajuta, dar ca să ajungă ei să ajute trebuie să se mişte ceva la celălalt.

Exact! Trebuie să se mişte ceva în persoana respectivă şi în mediul persoanei respective. Ajung astfel la un alt motiv pentru care mi-am dorit să dezvoltăm Institutul, pentru că mi-am dat seama că nu poţi realiza progresul unei persoane doar pe seama psihoterapiei. Îmi iubesc meseria foarte mult, dar este un instrument pentru un moment particular în viaţă. Nu asta e esenţa! Eu nu promovez psihoterapia. Eu promovez funcţionarea sănătoasă a oamenilor şi constructiv, împreună. Dintr-un punct de vedere sunt foarte relaţională, dar n-am spus că e un Institut Relaţional.

Diana Vasile: Este o caracteristică atât de frumoasă a psihicului, să fie sensibil. Sensibil înseamnă să percuteze la o schimbare în mediu.

Mi s-a spus foarte des, mai ales la început, să nu pomenesc de traumă în numele Institutului, că fuge toată lumea.

Păi, normal, doar ni s-a spus mereu că noi nu avem voie să fim victime şi că trebuie să trecem peste tot, peste orice obstacol.

Da, de aceea ne-am transformat în nişte mici agresori, de diverse tipuri. Pentru că dacă noi nu trebuie să vedem niciodată că am fost răniţi şi că această rană ne perturbă şi ne strică ploile, am învăţat că treaba noastră este să devenim puternici, mai puternici ca toţi ceilalţi.

Asta, că tot ne uităm în jur şi ne mirăm că sunt toţi atât de nervoşi, că sar unii la alţii pentru o nimica toată.

Noi trebuie să ne modificăm modul de gândire şi modul de acţiune în viaţa de zi cu zi. Nu trebuie să promovez ca lumea să se ducă la terapie, nu acolo este însănătoşirea oamenilor. Şi acolo este, dar însănătoşirea este în viaţa de zi cu zi, pe stradă, la şcoală.

În educaţie.

În educaţie, exact! De aceea avem programe întregi de informare, de prelegeri.

O altă problemă îmi pare sensibilitatea, care a devenit o problemă majoră. Eşti sensibil, eşti slab.

Este o caracteristică atât de frumoasă a psihicului, să fie sensibil. Sensibil înseamnă să percuteze la o schimbare în mediu. Ne plac florile soarelui pentru că ele se deschid la lumină, sunt sensibile la lumina soarelui. Sunt sensibile şi la apă, şi la vânt. Toată lumea vie este sensibilă.

Noi am înţeles lucrurile greşit. Noi am înţeles sensibilitatea doar la durere pentru că am avut multă durere şi pentru că n-am putut să eliminăm durerea, n-am putut să eliminăm autoritatea şi n-am putut să eliminăm agresivitatea, ca orice persoană traumatizată, vom spune că ne închidem în propria sensibilitate. Aşa e făcută lumea vie. Şi celula tot aşa e făcută. Amoeba, săraca, care e un organism unicelular, dacă este atinsă cu curent electric se strânge şi îşi revine în timp. Dar dacă îi dai de mai multe ori nu-şi mai revine pentru că a învăţat că nu e cazul să se mai deschidă.

Asta e şi învăţarea noastră post-traumatică. N-are sens să mă mai deschid, n-are sens să mai simt alături de celălalt pentru că mă răneşte.

Citeşte şi: Când durerea și suferința se transformă în putere. Povestea lui George, copilul premiant ce a fost abandonat de mamă la o vârstă fragedă: „Dacă mi-aș dori ceva, ar fi să ajung bine în viață” – LIFE.ro

Stau să mă gândesc acum la toate filmele, jocurile şi toate din aceeaşi gamă, care sunt din ce în ce mai agresive. Tot din desensibilizarea umană vin şi ele?

Da. Oamenii rezonează la lucruri puternice, tari.

Trebuie să înţelegem că funcţionarea umană este pe bază de absorbţie de informaţii şi de trăire emoţională, că emoţionalitatea joacă un rol în viaţa noastră şi nu trebuie să ne jucăm cu ea. Nu trebuie să o exploatezi la maximum pentru că ţine şi nici nu trebuie să supradimensionăm flexibilitatea şi plasticitatea psihicului. Acum avem o mulţime de cercetări care ne arată că avem nevoie de o măsură în toate şi că relaţionarea e importantă, că nu facem copii oricând şi oricum, că nu-i creştem oricând şi oricum, că nu se cresc singuri şi nici nu putem face orice cu ei pe principiul că nu o să îşi aducă aminte şi nu o să conteze. Dimpotrivă! Cercetările arată că un copil, până la 5 ani, absoarbe tot ce se întâmplă.

Că tot aţi pomenit de copii, şi aici văd 2 tabere la poli opuşi. Sunt părinţii ultratprotectori, care îşi ţin copiii în globuri de sticlă şi părinţii „lasă-mă să te las”, care nu oferă nici limite, nici ghidaj.

Da, e vorba fie de ignorare, fie de frică. Foarte puţini se bazează pe capacităţi şi pe resurse în beneficiul celui cu care lucrăm, în acest caz – copilul.

Parcă părinţii au nevoie, la rândul lor, să fie crescuţi.

Exact! Au nevoie de informaţie bună şi de reglaj emoţional.

Bun! Unii dintre noi înţeleg că au nevoie să meargă la terapie. Dar ce faci când realizezi că cineva drag are nevoie de un ajutor, dar el refuză sau nu înţelege, nu vede? Cum îl poţi îndruma?

Aici este o situaţie foarte delicată, cum faci să deschizi ochii altuia. Cred că trebuie să folosim ochii atât cât sunt deschişi şi să dăm pe acolo informaţia la care poate să percuteze omul.

Diana Vasile: Când vezi că el alege şi că nu îşi mai poate lua din mediu lucrurile bune, atunci nu poţi decât să faci ceea ce se face în îngrijire paliativă: îi dai toate resursele posibile şi laşi lucrurile să evolueze așa cum se poate pentru persoana respectivă.

Sunt însă oameni care nu vor deschide ochii şi sunt oameni care vor deschide ochii pentru că aşa i-au ţinut ei deschişi tot timpul. Sunt oameni care au avut această predispoziţie de a absorbi din mediu lucruri care să fie bune. Au fost deschişi către informaţie şi îmbunătăţire. Sunt însă şi oameni care au o rigiditate, au învăţat nişte strategii, iar în această situaţie cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru ei este să creăm nişte strategii care sunt potrivite în structura lor.

Asta înseamnă că unii oameni vor învăţa doar când îi va durea foarte tare. Alţii vor învăţa doar când vor fi pierdut foarte multe, când au pierdut capacităţi, somnul, oameni dragi, sănătate. Pentru foarte mulţi atunci e momentul prielnic schimbării. Alţii sunt deschişi la un anumit tip de influenţă. Nu la influenţa mea, ci a prietenilor. Nu la influenţa prietenilor, ci la a medicilor. Nu la influenţa medicilor, ci a preotului. Trebuie să căutăm la fiecare persoană zona la care ea este deschisă.

Trebuie să respectăm însă şi ritmul evoluţiei persoanei respective şi a procesării acesteia. Şi dincolo de toate acestea avem nevoie să acceptăm că oamenii au o decizie proprie şi că binele nu se face cu forţa. Îi pui la dispoziţie de toate. Când vezi că el alege şi că nu îşi mai poate lua din mediu lucrurile bune, atunci nu poţi decât să faci ceea ce se face în îngrijire paliativă: îi dai toate resursele posibile şi laşi lucrurile să evolueze așa cum se poate pentru persoana respectivă. Asta e o dovadă de mare respect şi de mare ajutor pentru persoana respectivă pentru că schimbarea obligatorie duce la perturbarea interioară. Fiecare psihic se echilibrează într-un mod al lui. Chiar şi cele mai închise, se echilibrează în stilul lor.

Asta mă duce la o altă întrebare. Sunt mulţi oameni care înţeleg că au nişte probleme, dar nu merg la terapie de frică că vor scoate la suprafaţă altele, mai grele. Sunt oameni care vor, dar se tem de ceea ce vor simţi. Cum să facă ei să depăşească teama asta?

Pe de o parte, din nou, tot educaţia este cea care ne va ajuta. Oamenii au nevoie să ştie că dacă vreau să traversez ceva ce mă blochează, eu trebuie să mă ocup de acel blocaj.

Dacă eu vreau să fac curat în casă, nu pot să spun că nu mă pot apuca de curăţenie pentru că o să iasă praful prea tare. Sigur că mă deranjează că iese praf, sigur că mă deranjează că s-ar putea să mă umplu din cap până în picioare, dar există nişte strategii. Mă îmbrac într-un anumit fel, mă organizez într-un anumit fel, mă curăţ într-un fel. Nu mă apuc să fac la întâmplare şi să-mi pun praful ăla şi-n cap, şi-n ochi, şi-n nas şi peste tot.

Primul lucru pe care aş vrea să-l afle oamenii este faptul că există strategii protective de a face lucrul acesta. Faci curat în trăirile tale şi-n convingerile tale trecând pe acolo, dar nu trebuie să te şi doară pe măsura durerii pe care ai avut-o. Şi trebuie să mai ştie că acest lucru este foarte punctual şi că ceea ce obţii este mult mai valoros. Este exact cum arată o casă după ce o renovezi şi faci curăţenie în ea. Nu ai schimbat casa, dar arată ca alta.

Frica asta de frică este ceea ce caracterizează lipsa de schimbare şi lipsa de progres. Asta înseamnă să pui frica înainte şi nu progresul, nu credinţa în capacitate şi restructurare.

De multe ori mi s-a spus că nu trebuia să vorbesc în numele Institutului de traumă, că nu este vorba doar de traumă, ci de faptul că oamenii au mult mai multe resurse. Aşa este, dar oamenii au nevoie să înţeleagă faptul că există o problemă care trebuie abordată ca atare.

Terapia este toată despre oameni. Educaţia este toată despre oameni. Dar trebuie să înţelegem că există ceva ce dacă eu nu iau în calcul, nu pot rezolva. E ca şi cum aş spune că reparaţia ţevilor nu este despre fisuri. Păi, eu trebuie să văd că am o gaură în ţeavă ca să pot să repar şi să mă bucur de apă. Acum nu mai numesc asta pentru că mă deranjează să sun instalatorul şi să-i spun că am o gaură în ţeavă? Ce să-i spun, că am o ţeavă foarte bună, dar care nu mai funcţionează bine?

Începem să avem o gândire răsucită. Nu este despre frica de frică. E normală, dar ea e primul semn pe care merită să-l iei în calcul. Şi merită să te duci la un specialist, căci el te ajută să treci peste momentele alea dificile. Te pregăteşte, e un protocol prin care face durerea aia abordabilă. Nu mai există, ca pe vremuri, operaţii pe viu. Există o pregătire, un balsam pentru problemele emoţionale care pot fi astfel traversate.

Citeşte şi: 9 celebrități victime ale violenței domestice vorbesc despre abuzurile suferite – LIFE.ro

Am să închei cu o întrebare foarte grea, care văd că macină foarte multă lume în jurul meu. Există fericire?

Există capacitatea de a trăi emoţii pozitive. Există în noi. Sigur că fiecare dintre noi e mai predispus sau mai puţin predispus să trăiască emoţii pozitive. Asta e dat! Când eşti mai la capătul acesta cu pozitiv e minunat, ai flexibilitate şi oamenii de acest fel simt mai uşor binele, se bucură de el, fac mai uşor trecerea de la rău la bine.

Sunt însă şi oameni care sunt blocaţi în varianta pozitivă, dar care nu e pozitivă, e mai degrabă în partea cealaltă.

Şi sunt oameni care, pentru că trăiesc puternic emoţiile negative, trebuie să dezvolte tot felul de strategii. Ei trebuie să înveţe să baleieze şi să gestioneze lucrurile astfel încât să se poată insera şi în emoţiile pozitive.

Şi cum fac asta?

Trebuie să înveţe. Învaţă strategii de gândire, strategii de acţiune şi învaţă să rezoneze emoţional în toată paleta ştiind că au mai degrabă tendinţa de a sta în zona negativă, în zona fricilor, a vinovăţiei, a furiei. Asta e predispoziţia, dar tu înveţi să baleiezi.

Mai sunt şi alţii care vor nega şi vor fi incapabili să simtă şi vor fi mai degrabă în zona în care vor gândi emoţia. Vor părea bine şi frumos pentru că ştiu că binele şi frumosul se vinde.

Ca pe Facebook, aşa!

Exact! Aşa s-a dezvoltat această tendinţă de a spune că se poate, că trebuie să fii fericit. Noi am lansat acest îndemn, Fii bine cu tine, care nu înseamnă Fii fericit. Bine înseamnă echilibrat. E în regulă şi când plângi, e în regulă şi când eşti fericit.

Eşti în regulă! Asta e esenţa. Nu e nimic în neregulă cu tine. Poţi însă să funcţionezi mai adaptat sau mai puţin adaptat. E OK! Se poate! Poţi să fii bine cu tine şi dacă te-ai născut predispus la emoţii negative. Poţi să fii bine cu tine şi dacă ai traversat o experienţă dificilă. Fii bine cu tine şi dacă eşti mai norocos decât ceilalţi şi viaţa te-a bucurat cu o mulţime de resurse şi de experienţe.

Fii bine cu tine nu înseamnă Fii pozitiv! Nu promovăm pozitivitatea cu orice preţ, dar sigur că poţi să fii pozitiv şi să trăieşti bucurie.