Cine este Diana Vasile, femeia care a ales să trateze traumele românilor într-o ţară în care oamenii nu fac diferenţa între psiholog şi psihiatru. Și cum a apărut primul Institut pentru Studiul şi Tratamentul Traumei

În ultimii ani se vorbeşte tot mai des în bula mea de traume şi de felul în care ne afectează ele viaţa şi modul de funcţionare. Tot mai mulţi oameni care considerau că sunt funcţionali şi corespund normelor sociale realizează că, în ciuda acestor lipsuri, au probleme care îi ţin pe loc sau care le afectează viaţa pe diverse planuri, fie că vorbim de relaţii, profesie sau sănătate. Tocmai de aceea mi-am dorit mult să stau de vorbă cu Diana Vasile, psiholog, psihoterapeut, profesor şi fondator al Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei.

Am vorbit despre cum a ajuns psiholog într-o perioadă în care cei mai mulţi români considerau că la terapie ajung doar cei cu afecţiuni mintale, despre preconcepţii şi judecăţi, dar şi despre curajul de a vorbi despre un subiect sensibil printre cei mai mulţi dintre noi şi, mai ales, de a educa în acest domeniu.

Acum e aproape o modă să studiem Psihologia, dar când aţi dat dumneavoastră admiterea nu se ştiau prea multe despre acest subiect.

Nu, şi cu toate astea am fost 10 pe loc atunci, a fost concurenţă mare.

Dar ce căutaţi dumneavoastră la Psihologie? Ce voiaţi să faceţi?

Bună întrebare! Mă face să mă uit în urmă cu 20 şi ceva de ani şi e chiar o întâmplare foarte drăguţă. Eu, în mod evident, am studiat pe vremea comunismului, când nu se punea problema de Psihologie. Şi am ajuns la liceu, la matematică – fizică, dar nu mă vedeam cu ştiinţele exacte. Nu că nu eram bună – ştiam, mă pricepeam – dar era clar că nu o să fac vreo performanţă în direcţia aceea.

Noroc că a venit Revoluţia! Eram în clasa a X-a, am fost ultima generaţie care a dat treapta a II-a şi pentru că simţeam că nu mă mai simt foarte confortabil în direcţia aceea, am optat pentru uman.

Eram deja clasa a XI-a când am auzit că cei din clasa a X-a studiază Psihologie şi mi-a atras atenţia. Eu mă gândeam că singura şansă de a face o meserie care presupune contactul cu oameni, să fiu în sprijinul oamenilor, era Medicina şi mă gândeam că trebuie să mă mobilizez în direcţia asta. Când am auzit de Psihologie mi-am dat seama însă că era mai apropiat de ceea ce îmi doream eu.

Diana Vasile: Eu eram extrem de timidă şi neîncrezătoare în forţele proprii, însă părinţii m-au susţinut şi mi-au spus că un loc este al meu. Şi eu simţeam că acela este drumul meu. Ştiam că vreau să lucrez cu oamenii, credeam în interacţiunea cu ei

M-am dus la profesoara mea de Economie – la vremea aceea profesorul de Economie preda şi Psihologie la clasa a X-a, Logică la clasa a IX-a şi Filosofie în clasa a XII-a, preda toate Ştiinţele sociale. Tatiana Dicu era o profesoară excelentă – ea ne-a învăţat şi cum să învăţăm, strategii de învăţare, cum să luăm notiţe, chiar şi cum să ne îmbrăcăm, uneori. Şi m-am dus la ea şi am întrebat-o dacă crede că aş fi potrivită pentru Psihologie. Ea m-a întrebat aşa:

• Tu iubeşti oamenii?
• Da, normal că da.
• Atunci eşti bună.

Mi-a dat încredere! M-am apucat să studiez şi mi-am dat seama că învăţam materia foarte uşor. La admitere mi s-a făcut însă rău când am văzut listele pline de oameni. Eram 700 şi ceva de candidaţi pe 70 de locuri. Eu eram extrem de timidă şi neîncrezătoare în forţele proprii, însă părinţii m-au susţinut şi mi-au spus că un loc este al meu. Şi eu simţeam că acela este drumul meu. Ştiam că vreau să lucrez cu oamenii, credeam în interacţiunea cu ei.

Aţi spus 2 lucruri care mi-au atras atenţia. 1, că vă doreaţi să lucraţi cu oamenii, să-i ajutaţi. 2, că vă doreaţi să faceţi performanţă. Asta în condiţiile în care adolescenţilor, în general, le stă mintea la altele.

Ooo, am fost o studioasă de mică. Foarte studioasă şi foarte curioasă. Am crescut cu multe cărţi şi dragostea pentru cărţi mi-a fost inspirată de părinţi. Amândoi au crezut foarte mult în studii, mai ales că veneau din familii care asta inspirau. Pe latura maternă aveam 2 învăţători – bunicii mei, pe latura paternă – bunicul meu a fost copil de trupă şi a crescut în ideea că trebuie să facă o facultate. Şi toţi au susţinut această legătură cu cartea, cu învăţarea şi educarea, la fel – şi părinţii mei.

Au fost câteva principii cu care am crescut – să învăţ mereu pentru că ceea ce învăţ nu-mi poate lua nimeni. Mi s-a spus că dacă sunt foarte bună în ceea ce fac, oricâte pile ar exista, oricâte provocări ar fi, nu am cum să nu demonstrez. Iar acest lucru l-am văzut şi eu pe propria piele, la şcoală. Au fost situaţii în care s-a încercat depunctarea mea sau a altora, iar la cine nu ştia, lucrul ăsta reuşea. Asta însă a şi creat o nesiguranţă interioară pentru că nu ştiam niciodată când va fi bine, academic şi profesional vorbind.

Şi dorinţa de a ajuta oamenii?

Am fost întotdeauna un copil care s-a jucat cu copiii. Îi ascultam foarte uşor pe ceilalţi, eram dispusă să fac ceva pentru ei, primeam feedback-uri în direcţia asta. Când am anunţat în liceu că vreau să dau la Psihologie, o colegă a spus aproape instantaneu că este perfect, că este exact ceea ce mi se potriveşte. Recunoscuse în mine un om care ar putea să facă lucrul acesta şi în faţa căruia oamenii s-ar deschide. Asta deşi la vremea respectivă Psihologia era creditată mai mult pentru noutatea pe care o oferea.

Cu înţelegerea pe care o am acum sigur că văd lucrurile şi altfel. Nevoia de a-l ajuta pe celălalt vine şi dintr-o dificultate pe care am simţit-o la rândul meu. Am crescut într-o familie pe care azi o numim ca disfuncţională. Părinţii mei nu s-au înţeles foarte bine, au avut foarte multe conflicte, iar eu am fost ceea ce azi se numeşte un copil neglijat emoţional, dar foarte ghidat educaţional. Toate aceste lucruri au dat această nuanţă de hai să-i ajut pe ceilalţi cu suferinţele lor pentru că parte din suferinţele mele nu au fost văzute cu adevărat decât foarte târziu când, ajunsă adult, am putut să am alt dialog cu părinţii mei.

A contat însă şi relaţia cu sora mea mai mare pentru că am avut o relaţie foarte bună. Sigur, nu în copilărie când toţi fraţii se mai ciondănesc, dar am crescut simţind ce înseamnă să fie cineva cu tine.

Toate astea au contat: mediul, structura mea, relaţiile pe care le-am avut cu prietenii şi cu sora mea şi credinţa că realmente celălalt contează în viaţa mea. Vedeam foarte clar cum oamenii se îmbolnăvesc de supărare, pe de o parte sau sunt foarte bine dacă trăiesc într-un mediu bun.

Dumneavoastră aţi avut cumva o balanţă. Vă lipsea ceva pe de o parte, pe de alta, aţi primit de la soră.

Am primit de la soră, am primit de la prieteni. Am fost un copil sociabil, iar ăsta e un lucru care contează. Şi literatura dedicată rezilienţei oamenilor arată că pe de o parte e structura, pe de alta, capacitatea de a trăi într-un mediu cu alţi oameni asemănători şi de a construi relaţii. Eu am avut mereu acest privilegiu, de a avea prieteni buni.

Ce aţi descoperit în facultate?

Evident că atunci când am ajuns la facultate mă întrebam dacă nu cumva trebuia să aleg Medicina, că doar era la vremea respectivă regina meseriilor pentru oameni, acceptate social şi respectate. Dar m-am dus la cursuri şi mi-a plăcut foarte mult, foarte mult. După primul an nu am mai avut nicio îndoială că sunt la locul potrivit.

Diana Vasile: Toată lumea îmi scotea în evidenţă hărnicia şi perseverenţa, iar eu, copil fiind, trăsesem concluzia nepotrivită că rezultatele mele se datorează acestei perseverenţe şi acestei hărnicii, nu neapărat capacităţilor intelectuale sau a celor de sinteză, a puterii de muncă care între timp s-au dovedit a fi principalele mele calităţi

Ţin minte că eram foarte surprinsă că aveam colegi care erau foarte nemulţumiţi de cursuri. Unuia nu-i plăcea că Cutărescu nu preda clar, altuia că celălalt vorbea cam mult, altul bolborosea. Şi era adevărat! Dar eu nu la asta mă uitam. Mie mi se părea că tot ceea ce au oamenii aceia de oferit, ca informaţie, pentru mine era foarte valoros. Mi se părea că erau atât de multe lucruri noi şi interesante că nici nu-mi băteam capul cu cele care nu erau atât de interesante sau cu profesorii care nu erau prea OK ei înşişi. Sigur, poate era şi atitudinea copilului cuminte, care ştie că trebuie să stea acolo şi să înveţe, dar nu îmi puneam astfel de probleme la momentul respectiv.

Poate pentru că vă şi plăcea ceea ce făceaţi.

Da, exact! Făceam ceea ce-mi plăcea şi simţeam că mă ajută pentru dezvoltarea mea ca profesionist. Apoi au venit celelalte materii care au fost din ce în ce mai interesante şi mai frumoase.

De obicei oamenii se plâng că şcoala e grea.

Eu nu am avut sentimentul că mă duc la o facultate dificilă. N-a fost uşoară, sigur. Dar pentru mine intratul şi ieşitul au fost grele, pentru că a fost foarte multă concurenţă la admitere, iar examenul de licenţă a fost foarte dificil.

Aţi devenit psiholog într-o perioadă în care oamenii priveau mersul la psiholog ca pe o dovadă a unei afecţiuni vecină cu nebunia.

Da, n-a fost uşor deloc. Am fost privită de foarte multe ori cu condescendenţă, mai ales că nu eram nici super îndrăzneaţă. Eram timidă, mi-a luat destul de mult timp să-mi realizez toate capacităţile şi resursele pentru că nu existase multă lume care să mi le promoveze. Toată lumea îmi scotea în evidenţă hărnicia şi perseverenţa, iar eu, copil fiind, trăsesem concluzia nepotrivită că rezultatele mele se datorează acestei perseverenţe şi acestei hărnicii, nu neapărat capacităţilor intelectuale sau a celor de sinteză, a puterii de muncă care între timp s-au dovedit a fi principalele mele calităţi.

Atunci, tocmai pentru că nu aveam îndrăzneala să vorbesc foarte mult, dar nici nu eram genul care să mint, nu mă dădeam după cum arăta contextul, recunoşteam faptul că sunt psiholog, mai ales că mie îmi plăcea foarte mult meseria mea. Ca orice om pasionat care înţelegeam valoarea, impactul a ceea ce învăţam şi lucram, mi se părea că sunt lucruri pe care trebuie să le ştie toată lumea şi vorbeam despre asta. Unii se uitau urât la mine, alţii făceau mişto, iar unii oameni credeau că le ghicesc gândurile.

Diana Vasile: Calitatea relaţiilor şi calitatea unui ghid bun, a unei persoane care să scoată ceea ce este bun din tine este extrem de importantă

Dincolo de faptul că erau convinşi că la mine vin numai nebuni, principala problemă pe care am avut-o era că oamenii nu mai puteau fi naturali în prezenţa mea. Asta a fost ceva ce m-a durut foarte tare de-a lungul timpului. Mă duceam în diverse medii şi dacă nu eram printre psihologi mi se spunea că ştiu deja ce gândesc oamenii aceia, că îi evaluez.

Norocul meu a fost că spre sfârşitul master-ului l-am cunoscut pe cel ce avea să devină mentorul meu în psihoterapia traumei, Francis Macnab, iar peste un an de zile eram deja în Australia.

Înainte să vă întreb despre etapa aceasta, voiam să vorbim despre altceva. Aţi spus de câteva ori că eraţi timidă, iar la noi timiditatea şi expusul emoţiilor, al sensibilităţii sunt văzute ca lucruri negative. Până la urmă, timiditatea asta vine din noi sau pentru că suntem expuşi la anumite lucruri?

Timiditatea vine din faptul că suntem expuşi la ruşinare şi la acuzare în public, de cele mai multe ori pe baza caracteristicilor noastre, nu pe baza a ceea ce am făcut. De exemplu, faptul că eu nu îndrăzneam să pârăsc sau că nu credeam că trebuie să mă bag în toate discuţiile cu cei care erau bine poziţionaţi, faptul că nu aveam întotdeauna încredere în mine. Au contat însă foarte mult profesorii care mi-au dat încredere în mine, precum profesoara de Economie. Ea a scos tot ce era mai bun în mine la momentul respectiv. Am luat 9.25 la Psihologie, la admitere şi am ştiut foarte clar ce am uitat să fac şi era punctat exact cu 0.75. Uitasem să dau pagina şi să completez un paragraf.

Calitatea relaţiilor şi calitatea unui ghid bun, a unei persoane care să scoată ceea ce este bun din tine este extrem de importantă. La vremea respectivă nu erau foarte mulţi oameni care să facă asta pentru că mentalitatea nu era de aşa natură. În şcoală trăiam destule momente în care eram criticaţi, certaţi, iar eu am învăţat că e important să învăţ, dar să nu mă arăt foarte mult. Iar acest lucru, poate nu neapărat m-a tras în jos, dar nu m-a ridicat într-o manieră în care îmi doresc eu să-mi ridic cursanţii şi studenţii.