Căutare

Share this article

Liliana Curea are 37 de ani, este corespondentul pe sănătate la Știrile ProTv, dar și realizatorul unei emisiuni în direct, „Doctor de bine”, după ce, aproape 8 ani de zile a lucrat în paralel, în televiziune și într-o grădiniță de stat din Dorobanți (București).

Liliana Curea vine dintr-o comună de lângă Oltenița și a visat de mică să lucreze la catedră, iar cum visurile se împlinesc cu muncă și răbdare, la capătul unui gimnaziu cu multiple titluri olimpice la materii precum română, matematică, educație tehnologică, biologie sau geografie și după treisprezece clase de liceu pedagogic, fata a ajuns titular într-o grădiniță din inima Bucureștiului.

Însă exact în anul în care a terminat liceul, când își făcea planuri să intre la facultate și să devină profesoară de geografie, a apărut ideea că ar putea deveni jurnalist. A intrat la facultate și câțiva ani mai târziu era deja reporter la cea mai râvnită televiziune din România, ProTv.

Iar în tot acest timp nu a găsit forța de a renunța la grupa ei de copii preșcolari.

Iar când nu era pe teren, în transmisii live sau la catedră, Liliana Curea sărea cu parașuta, escalada Mont Blanc sau se antrena pentru vreun maraton.

Când erai mică și te întrebau rudele la masa de Crăciun ce o să te faci când vei fi mare ce le spuneai?

Liliana Curea: Nelipsita întrebare din viața oricărui copil, nu? (râde)

Foarte hotărîtă, răspundeam învățătoare. Cred că m-a inspirat învățătoarea mea, Dorina Matei. Dar nu numai ea, ci și un alt pedagog, Geta Răboj. Îmi amintesc bine cum ne disputam, eu și alte două colege de școală, care este învățătoarea mai frumoasă ori mai deșteaptă.

Cred că tot timpul mi-am dorit să fiu învățătoare. Când eram mică, aveam tot felul de carnețele, pe care le foloseam pe post de cataloage; inventam nume de copii, le dădeam lucrări, le puneam note, deci eram un cadru didactic în adevăratul sens al cuvântului.

Unde se întâmplau toate aceste povești, cum era locul copilăriei tale?

Liliana Curea: Este o localitate în județul Călărași, Chirnogi, la 60 de km de București, lângă Oltenița, o comună destul de mare, unde am făcut școala generală și unde trăiesc și acum părinții mei.

Liliana Curea, la vârsta la care visele căpătau contur

Părinții tăi ce munceau?

Liliana Curea: Tata lucra la o fermă de pui, unde a stat până s-a desființat compania. Era un loc de muncă aproape de casă care îi convenea. Acum nu mai există, nu mai știu ce s-a deschis în locul acelei ferme. De altfel, merg destul de rar acasă și nu sunt foarte împăcată cu acest gând. Întotdeauna zic că ar trebui să merg mai des să îi văd pe ai mei, dar întotdeauna rămâne problema timpului.

Cu cine rămâneai acasă când te întorceai de la școală?

Liliana Curea: Cu bunicii și cu fratele meu, cu 4 ani mai mare decât mine.

În fiecare zi, după ce terminam de făcut temele ieșeam și mă jucam cu copiii de pe stradă, vecinii mei, iar acolo unde locuiam eu erau destul de mulți copii, de vârsta mea, cu care mă înțelegeam și foarte bine.

Liliana Curea, pe scaunul copiilor de grădiniță

Cum ai decis să pleci la Liceul Pedagogic și cum i-ai convins pe ai tăi să te susțină în acest proces?

Liliana Curea: Ai mei m-au lăsat întotdeauna să fac ce vreau. Nu am fost nicodată copilul cu caietele verificate acasă. Asta neînsemnând că erau indiferenți față de ce făceam eu la școală, ci doar că aveau o mare încredere în mine, mai ales că învățam de plăcere și niciodată nu a trebuit să stea cineva să mă verifice.

Primul lucru pe care îl făceam când ajungeam acasă era să-mi fac temele.

Nu a fost deloc nevoie de un efort special să îi conving să mă susțină, mai ales că toată lumea știa, de la rude, la vecini că îmi doream să fiu învățătoare. Singurul lucru la care s-au opus ai mei a fost să vin la liceu la București, fiindcă acesta li se părea un oraș al „pierzaniei”. Așa că am mers la liceul la Giurgiu.

A schimbat asta cumva așteptările tale?

Liliana Curea: Nu. Pentru mine conta să fac Liceul Pedagogic, fie că era în București sau în Giurgiu.

Așa că am mers la Giurgiu, unde am făcut naveta de weekend vreme de cinci ani: plecam duminică dimineața și mă mai întorceam vineri seara, iar toată săptămâna locuiam în cămin.

A fost o viață fascinantă în cămin. Fetele locuiau la etajul I, iar băieții la etajul II, aveam pedagoga de serviciu, program de ieșit în oraș, rigoare, disciplină. (râde) Dar eu nu eram genul care sărea gardul căminului să fugă în discotecă. Dacă mai voiam să ieșim la un film, luam bilet de voie și plecam. A fost foarte faină acea perioadă fiindcă am legat prietenii acolo pe care le am și acum.

Cât de complicat a fost acest examen? Și care ți-ar fi fost alternativele?

Liliana Curea: Când am intrat eu la Liceul Pedagogic se dădeau 5 probe la admitere: desen, caligrafie, muzică, dicție, educație fizică, în afara celor clasice.

Nu știam cu siguranță dacă voi intra la acest liceu, unde admiterea era foarte complicată iar aternativa era probabil un liceu de informatică din Oltenița. Doar că eu îmi doream să fiu învățătoare și atât.

Erai o minte matematică sau mai degrabă orientată către literatură?

Liliana Curea: Îmi plăcea mai mult matematica atunci, dar îmi amintesc de mine mergând cam la toate olimpiadele din gimnaziu: la mate, la română, la biologie, chiar și la educație tehnologică am fost.

Am făcut parte dintr-o clasă foarte bună, dintr-o școală foarte bună. Erau trei școli în comună și era continuu o concurență între noi.

Eram pasinată de geografie, influențată de profesorul meu din genereală, domnul Răboj, care, între noi fie vorba, m-a terorizat toată perioada. O dată pe trimestru, spre final, cumva în locul tezelor, ne dădea niște bilețele de vreo 10-15 cm, unde erau trei subiecte: 1.trei întrebări, 2. patru capitale și 3. cinci locuri de arătat la hartă. Asta am făcut până în clasa a VII-a. În clasa a VIII-a a introdus și geografia României, de unde lua întotdeauna prima întrebare.

Ce făceai olimpic la educație tehnologică?

Liliana Curea: Nu-mi mai amintesc acum un subiect de la olimpiada asta, dar era ceva legat de agricultură.

Îmi plăcea să învăț, intrasem în acest joc al concurenței și mă bucuram când câștigam.

Care erau cele mai îndrăznețe vise de carieră?

Liliana Curea: Visam că voi fi învățătoare, nu neapărat profesoară. Adică mă atrăgea ideea de învățământ primar. Îmi imaginam că voi avea copii deștepți, cu care voi merge la tot felul de concursuri și cu care o să fac tot felul de chestii interesante.

Atunci când am terminat liceul și am venit în București, fiindcă aici voiam să fac și facultatea, nu era niciun post de învățător scos la concursul de titularizare, așa că a trebuit să merg la educatori. Am luat concursul și am dat examen pentru de repartiție. Voiam ceva în sectorul 1 dar am nimerit la o grădiniță din Șoseaua Chitila. (râde)

Am profesat 3 ani acolo și a fost o experiență fabuloasă. Grădinița făcea parte dintr-o școală, iar noi funcționam doar cu două grupe, iar întâmplarea a făcut că m-am întâlnit acolo cu una dintre colegele de liceu.

M-am implicat foarte mult, îmi plăcea enorm să lucrez cu copiii, făceam tot felul de jocuri cu ei, iar la una dintre inspecții, cineva mi-a zis: „De ce nu încerci ceva și mai bun? O altă grădiniță?”

Nu știam atunci care erau regulile, dar am aflat că se poate face transfer. Așa am ajuns la Grădinița 251, de pe strada Venezuela, din Dorobanți.

Liliana Curea, educatoarea și copiii ei

Un salt remarcabil, din Chitila în Dorobanți. Cum erau copiii aici? Cum sunt fițele la grădiniță?

Liliana Curea: Cum sunt fițele la grădiniță? Foarte mari. (râde)

Eu avusesem până atunci numai grupe pregătitoare, adică niște copii mari, cu care te înțelegeai. Nu erau copii care să plângă când ajungeau la noi.

Când am ajuns în Dorobanți, am constatat că eram pe program prelungit, adică aveam o colegă cu care făceam cu schimbul și am preluat grupa mică.

Mucii și scutecele?

Liliana Curea: Mai puțin scutece, dar în primele două săptămâni am crezut că-mi dau demisia. Nu mai suportam să văd toți copiii plângând. Cum să vezi timp de două săptămâni 25-30 de copii plângând, când ajungeau la grădiniță?

În fine, după două săptămâni s-au obișnuit copiii și lucrurile au intrat în normal. Iar când au terminat grupa mare, a fost din nou tragedie și plâns. Am început cu plâns, am terminat la fel, doar că din motive diferite.

Cum erau părinții?

Liliana Curea: Nu am avut părinți vedete sau persoane publice dar erau oameni în funcții manageriale, poziții bune la joburile lor.

De ce crezi că au optat pentru o grădiniță de stat, când puteau foarte bine să se orienteze către una privată?

Liliana Curea: Cred că am avut norocul de părinți cerebrali, oameni care doreau să-și crească puștii într-un mod corect. Grădinița, de mulți tratată ca opțională, este de fapt foarte importantă în dezvoltarea copilului. Iar acești părinți, deși aveau posibilitatea să-și ducă copiii oriunde în altă parte, la o grădiniță privată, au ales-o pe aceasta. E drept, era una dintre cele mai bune grădinițe din sector și chiar din București.

Liliana Curea, educatoarea și jurnalista ProTv

De ce te-ai dus în televiziune și cum ai asimilat tu această schimbare de la doamna educatoare, la reporterul de teren?

Liliana Curea: Copiii îmi spuneau „doamna domnișoara!”, pentru că avuseseră înainte o doamnă mai vârstnică, iar ei îi spuneau „doamna”. (râde)

Hai să-ți spun mai întâi cum am dat la Facultatea de Jurnalism. După ce am terminat clasa a XIII-a, m-am agajat educatoare, dar visul meu era să merg mai departe, la Facultatea de Geografie, de unde aveam să devin profesoară. Însă lucrurile nu aveau să stea chiar așa.

De ce se fac XIII clase la Liceul Pedagogic?

Liliana Curea: Exista dubla specializare, învățător, educator și cred că exista ideea că mai e nevoie de un an pentru a completa materia.

Deci, în vara când am terminat liceul, cu cărțile de geografie după mine, m-am întâlnit cu un fost coleg care se pregătea, ca și mine, de admitere. Așa am aflat că el urma să se ducă la Facultatea de Jurnalism. Brusc, mi s-a părut că sună foarte interesant pentru mine și am început să pun mai multe întrebări. Am aflat la ce se dădea examen, mi s-a părut că sunt pregătită să intru și m-am dus cu el.

La un moment dat, mă sună mama: „cum ești cu învățatul, cum merge geografia?!”. „Nu mai învăț, zic eu, nu mai dau la Geografie.” A fost șoc pentru toată lumea. Dar nici nu s-a comparat cu momentul în care le-am spus unde vreau să mă duc: „Și unde o să lucrezi cu jurnalismul, ce o să faci?” (râde) Iar după ce am intrat la facultate mi-amintesc de o vecină care mi-a zis: „chiar crezi că o să lucrezi tu vreodată în televiziune?” (râde)

Am mers la examen și, așteptând noi să intrăm, ne-am cumpărat un ziar. Era Libertatea, iar într-un colț era o știre mică unde scria: „record la înscrierile de la Facultatea de Jurnalism. 14 concurenți pe un loc!”. Am citit, ne-am uitat unul la altul și ne-am întrebat scurt: „mai intrăm sau plecăm?”

Noi nu făcuserăm pregătire, nu eram practic, ca ceilalți, așa că ne-a cam venit să plecăm. Din fericire, nu am plecat, în ideea că oricum veniserăm până acolo, de ce să nu intrăm?

Am dat examenul și am luat, dar în primul an nu m-am dus la facultate pentru că eu trebuia să merg și la grădiniță, și la lucru.

Știu că m-a întrebat cineva atunci: „cum, tu ai intrat la facultate, la Stat și nu te duci? Ești ok sau ai înnebunit?” (râde)

Dar am revenit un an mai târziu, am dat examenul de admitere și am intrat din nou.

De ce te-ai dus către presă?

Liliana Curea: Nu cunoșteam pe nimeni în presă, nu mă uitam foarte mult la televizor și nu aveam vreun model de ziarist cu care să-mi doresc să mă identific. Doar mi se părea interesantă meseria și fascinant să lucrez în presă.

Ce caracteristici ai pune tu în acest termen, interesant?

Liliana Curea: Mi se pare fascinant că mereu cunoști oameni noi, că nu faci în fiecare zi aceleași lucruri și că „eu aflu prima!”. Și acum mi se pare fascinant asta.

Liliana Curea, corespondent ProTv

Cum ai intrat în televiziune?

Liliana Curea: M-am dus în practică. La fiecare sfârșit de an, trebuia să facem câteva săptămâni de practică, iar cu dosarul acela mergeam la școală, la profesorul coordonator.

Așa am ajuns eu la OTV. A fost primul meu contact cu televiziunea. Mergeam doar pe tura de noapte, fiindcă lucram ziua la grădiniță.

Deci erai exact pe tura lui Dan Diaconescu?

Liliana Curea: Exact. Doar că eu eram reporter de teren și nu prea stăteam în televiziune când era el.

L-ai cunoscut? Ce impresie ți-a făcut?

Liliana Curea: Nu-mi plăcea ce se întâmpla acolo dar pentru mine a contat enorm acest început. Iar după practică oamenii m-au întrebat dacă nu vreau să rămân la ei și să iau și bani din ce făceam.

Am început să lucrez și să cunosc și reporterii de noapte de la celelalte televiziuni. Așa i-am cunoscut pe Carmina Pricopie, care acum este editor la Antena 3, Bogdan Ocnaru, de la Digi24, niște oameni foarte faini, de la care am învățat o grămadă de lucruri.

După câteva luni am plecat de la OTV pentru că auzisem că se eliberase un loc în Național Tv, tot pe tura de noapte.

Nu te-ai gândit nicio clipă să ieși din învățământ și să îți vezi de o viață normală, cu somn îndeajuns, de pildă?

Liliana Curea: Să știi că am avut o perioadă în care mergeam și la grădiniță, și la cursuri și apoi în televiziune și pe teren toată noaptea. Dormeam câteva ore făceam un duș și era de ajuns.

Nu am vrut să renunț la grădiniță fiindcă îmi plăcea enorm să lucrez cu copiii. Întotdeauna mi-a plăcut, iar copiii simt asta. Dar începuse și povestea cu jurnalismul, accesul la tot felul de evenimente, noutatea de fiecare zi.

Ce ai învățat tu din aceste locuri pe unde treceai?

Liliana Curea: Din fiecare loc în care am fost am învățat ceva și mi s-a părut că de fiecare dată când am încercat ceva nou, am progresat. Țin legătura și acum cu oameni cu care am lucrat și mi-am păstrat prieteni din fiecare loc pe unde am trecut.

Te-ai mutat în altă televiziune. Ce ai făcut mai departe?

Liliana Curea: Mi-am dat demisia din televiziune, am intrat în concediu fără plată la grădiniță și am plecat 3 luni la fratele meu, în Italia. Sufeream din dragoste și voiam să mă retrag ceva timp. (râde)

Până la urmă am rămas vreo 5 luni acolo, fiindcă mi-a plăcut și se născuse și nepoata mea, Alessia. În acest timp am primit și o ofertă de job, să lucrez la un ziar local, dar nu am acceptat. Nu reușisem să mă rup de România și le promisesem copiilor că mă întorc. În plus, aveam gândul că trebuia să termin facultatea.

M-am întors în țară și nu după mult timp am primit un telefon de la Antena 1, unde aveau nevoie de un reporter de noapte. Și am rămas acolo aproape 2 ani, timp în care am lucrat și la grădiniță, unde mergeam o săptămână dimineața, următoarea eram după-masa, iar nopțile eram în televiziune.

Adevărul este că făcusem o gașcă foarte faină, a oamenilor care lucrau „de noapte”, la toate televiziunile, nu doar noi, de la Antena1. Ne vedeam după filmări, ne opream la o crâșmă, ne ajutam unii pe ceilalți, eram o familie, „cooperativa producătorilor de imagini de noapte!”

Cum ai rezistat în acest ritm de muncă?

Liliana Curea: Și eu mă întreb. Probabil că era vârsta și mai era și entuziasmul legat de job. De fapt, îmi plăceau amândouă foarte mult. Și nu m-am gândit nicio clipă să renunț la grădiniță și să trec la programul de zi.

Te vedeau copiii, părinții, colegii la televizor. Cum era asta pentru tine?

Liliana Curea: Sigur, știa toată lumea că sunt reporter și că apăream la televizor. Nu apăream atât de des atunci, dar știa toată lumea că apar. Dar până la urmă eram un reporter de noapte care apărea din când în când la tv.

Cum ai închis capitolul grădiniței?

Liliana Curea: Când am ajuns la ProTv.

Eram într-o zi la grădiniță și primesc un telefon, iar la capătul celălalt aud că era cineva de la resurse umane, de la ProTv. Mă chemau la un interviu pentru un post de reporter de noapte. Am crezut că vreun prieten șăgalnic mi-a făcut vreo glumă. (râde)

M-am dus la interviu, iar primul dintre ele s-a ținut cu cineva de la Resurse Umane, apoi am revenit la două întâlniri cu șefa știrilor de la ProTv, am discutat cu ea, i-am trimis știri realizate de mine, după care am primit vestea că mă vor angaja.

Atunci am renunțat la grădiniță, fiindcă tura de noapte se termina foarte aproape de momentul în care trebuia să încep programul cu copiii. Așa că mi-am dat demisia, am renunțat la titularizare și am plecat cu gândul că mă pot întoarce oricând voi dori în învățământ, fiindcă aveam definitivatul.

Venise pentru mine momentul să merg mai departe ca jurnalist.

Îmi amintesc că totul s-a petrecut undeva prin mai, tocmai se întâmplase povestea cu norul de cenușă vulcanică din Islanda. Dimineață am fost în direct la Antena 3 de la aeroportul Otopeni, iar seara eram în ProTv. (râde)

Acum îmi dau seama că aici, în ProTv, este locul în care am învățat cel mai mult: dincolo de detaliile tehnice și stil de lucru, am simțit cel mai bine ce înseamnă lucrul în echipă.

Aici înveți să îți dorești să fii primul și muncești enorm pentru asta.

Ai regretat cumva că ai plecat din grădiniță?

Liliana Curea: Știi ce cred? Nu știu dacă aș fi putut face această alegere și renunța în acei primi patru ani, cu copiii pe care i-am avut de la grupa mică până la grupa mare. Nu cred că puteam să fac asta.

De ce ești corespondent pe sănătate și nu pe educație, cum era de așteptat?

Liliana Curea: După vreo doi ani ca reporter de noapte, am trecut pe tura de zi și am început să lucrez pe educație. Acolo, șeful meu direct era Romeo Diaconescu, omul căruia îi datorez enorm, de la care am învățat uriaș de mult. El m-a format ca reporter de social, el m-a ajutat să trec de la un ritm de reporter de eveniment la acest stil mai narativ, mai documentat al celui de social.

Dar în momentul în care colega mea de pe sănătate a plecat în concediu maternal, am trecut eu în locul ei. Acum realizez că a venit totul ca ceva extrem de provocator. Iar acum a început să-mi placă mai mult să fiu reporter pe sănătate decât pe educație.

Liliana Curea, în transmisie din vremea pandemiei de COVID-19

Cât de complicată a fost, din punctul tău de vedere, perioada pandemiei și când a început să-ți fie frică?

Liliana Curea: Sigurul lucru complicat acum a fost că am avut mult mai mult de muncă, cu mult stres. A fost o cursă contra-cronometru să aflăm primii.

E foarte greu să fii primul când singurele surse vin dinspre un centru de comunicare care dă informația tuturor celor din presă, nu?

Liliana Curea: E adevărat, dar chiar și aceste informații trebuie verificate, fiindcă nu poți da ceva drept sigur, fără să te asiguri că este așa. De ce ne e frică cel mai mult nouă, reporterilor? Să nu dăm vreun fake news, nu? Am reușit să trec cu bine peste asta, dar am avut foarte puține ore de somn.

Iar dacă mă întrebi despre frici, aș zice că mă temeam să nu ratez ceva, vreo informație importantă. Nu mi-a fost teamă că mă îmbolnăvesc. Dimpotrivă, mi-a părut rău că redacția nu mi-a permis să merg să filmez în spital. Acum realizez că mi-au făcut un bine, dar atunci am suferit grav. (râde)

Liliana Curea, corespondent ProTv pe sănătate

Cum au venit spre tine toate veștile din Italia și spaimele începutului crizei sanitare?

Liliana Curea: Fratele meu locuiește într-una dintre cele mai afectate zone ale Italiei, de unde veneau cele mai cumplite vești, nepoatele mele sunt acolo, cumnata mea lucrează în sistemul de sănătate, într-un spital privat, specializat pe îngrijirea vârstnicilor, unde nu numai că a avut cazuri de îmbolnăviri, ci și vreo 20 de decese. Fratele meu lucrează în industria alimentară și a mers la serviciu în tot acest timp, dar Slavă Domnului, au trecut cu bine, s-au testat și sunt ok.

Mi-a fost foarte greu să stau la distanță, să nu fiu extrem de îngrijorată pentru ei.

Pentru noi, reporterii din sănătate, munca privind COVID-19 a început cu mult înainte de a începe criza propriu-zisă. Prima dată am scris despre coronavirus într-o știre despre gripă, când era sezonul epidemiilor, iar la finalul știrii, într-o frază, am trecut că „un nou virus gripal a apărut în China”.

Când se întâmpla asta?

Cred că prin ianuarie. Dar mi-am amintit în perioada asta de un material pe care l-am făcut anul trecut, în martie, care s-a difuzat la jurnalul de 19.00, în care citam un reprezentant OMS care ne avertiza: „problema nu este dacă vom avea o pandemie, ci când”. Iar eu spuneam în știre că OMS trage un semnal de alarmă asupra unei pandemii, iar problema sensibiliă este la virusurile noi, care provin de la animale și pentru care nu există vaccin, că autoritățile trebuie să se pregătească, să-și stabilească un plan de intervenție și așa mai departe.

Uitasem de această știre, iar acum când mă uitam la ea, când a început criza și mai prindeam două ore de somn pe noapte, iar colegii și prietenii îmi trimiteau mesaje dacă mai pot sau dacă mai „trăiesc” nu-mi venea să cred că este un an de atunci și nimeni nu a luat în serios acel avertisment.

Dincolo de asta însă, am învățat în această perioadă foarte mult: ne-am sudat mai mult ca echipă, am înțeles că trebuie să am mai multă răbdare, să am încredere în oameni. Am trecut prin una dintre cele mai grele perioade ale carierei, mulți dintre noi, și asta ne-a legat foarte tare.

Când s-au mai relaxat lucrurile și am avut primele zile libere nu știam ce să fac cu ele. (râde) Apăream atât de des la televizor, încât mi-a scris la un moment dat o prietenă, pe care o prinsese pandemia undeva prin America Centrală, și care era îngrijorată dacă sunt ok, sănătoasă, fiindcă mama ei nu mă mai văzuse la televizor și asta i se păruse alarmant. (râde)

Liliana Curea, jurnalistul pasionat de maratoane

Care sunt planurile și visurile tale pe mai departe?

Liliana Curea: Acum, că am mai mult timp, am reflectat un pic și mi-am dat seama că eu nu mi-am făcut niciodată planuri pe termen lung. Dacă mă întrebi unde mă văd peste 10 ani nu aș ști ce să-ți răspund. Știu doar că mă văd fericită și împlinită, dar nu știu exact ce o să fac.

Acum realizez emisiunea „Doctor de bine”, o emisiune live, cu invitați din zona medicală și-mi place foarte mult ce fac acolo.

Liliana Curea, realizatoarea„Doctor de bine”

Te-ai mai îndrăgostit de la decepția care te-a trimis jumătate de an în Italia?

Liliana Curea: Sigur că da. (râde) Dar adevărul este că puțini oameni înțeleg de ce trebuie să vorbești la telefon la miezul nopții sau de ce trebuie să te vezi la o terasă cu sursele. Iar eu nu sunt genul care acceptă compromisuri. Și dacă nu există scânteia de la început știu sigur că nu va merge relația.

Te-am văzut sărind cu parașuta. De ce?

Liliana Curea: Pentru că sunt genul care nu se dă înapoi de la nimic.

Am sărit cu parașuta, am făcut scuba diving, dar plănuiesc să trec la nivelul următor. În vara asta vreau să fac rafting.

Liliana Curea, în saltul cu parașuta

Îmi place foarte mult să merg pe munte, iar anul trecut am avut o tentativă să ajung pe Mont Blanc, dar a trebuit să mă întorc cu vreo 600 de metri înainte de destinație fiindcă mi-a fost îngrozitor de rău. E drept, nu făcusem aclimatizare iar noaptea pe care o petrecusem la altitudine nu fusese de ajuns.

Liliana Curea într-unul dintre locurile unde se simte cel mai bine, pe munte

M-am întors, fiindcă nu am încercat niciodată să risc fără rost. Muntele nu pleacă de acolo și, oricât de mult îmi doresc eu să-mi depășesc limintele, nu o fac cu inconștiență. Îmi pare rău că am renunțat atunci, dar știu că era cea mai bună decizie de luat.

Liliana Curea, cea pasionată de bicicletă

Îmi place să merg cu bicicleta, iar anul trecut am făcut primul meu maraton, de 42 de kilometri. A fost cumplit, dar nu m-am dat bătută. (râde) Anul trecut, în toamnă, m-am înscris la maratonul de la Berlin, unde nu intri oricum, ci prin tragere la sorți, și ce crezi?, m-au selectat. Acum am primit vestea că se va reprograma, probabil pentru anul viitor, dar eu am început să mă antrenez deja.

Liliana Curea pe munte

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO