Cine este Gabriela Popescu, doamna rugby-ului din Humor? „Am realizat că oricine are ceva de reproșat României poate să creeze bucățica sa de bine. La mine, a fost Te Aud Romania”

Gabriela Popescu este un economist convertit în fundraiser pentru copiii și tinerii pasionați de rugby din Gura Humorului și din Suceava.
Gabriela Popescu, humoreancă de origine, s-a format ca broker în Londra, iar când a decis să rămână în România, a făcut-o înființând fundația Te Aud Romania, prin care reușește să susțină mai mult de 40 de copii, care provin din medii vulnerabile și care își doresc educație, sport și dezvoltare, în programul Rugby pentru toți, dedicat copiilor de la 7 ani, până la vârsta adolescenței.

Când ai învățat să joci rugby?

Gabriela Popescu: Nu știu nici acum. (râde) Glumesc. Mai înțeleg una, alta, iar unde nu înțeleg cer ajutor. Mai mult în zona tehnică, a ceea ce se întâmplă în teren.

Dar, de unde până unde ți-a venit ideea să te implici în acțiuni sociale care implică rugby-ul?

Gabriela Popescu: S-a întâmplat natural. Am locuit, din 2007 până în vara lui 2010, la Londra, iar acolo există o cultură rugbistică mult mai intensă și promovată decât la noi. În centrul financiar londonez, unde munceam eram doar trei fete, iar restul colegilor, băieții, își petreceau timpul vorbind despre sport. Rugby-ul, printre celelalte, era foarte prezent în conversații.

Mai târziu, m-am întors acasă, iar în anul 2013 l-am cunoscut pe Andrei Varvaroi, antrenor la Clubul Sportiv Gura Humorului, care antrenează copiii la rugby. El ne-a povestit despre grupurile de copii pe care le-a organizat, despre nevoile acestora și despre modul în care puteam eu să-i ajut. În primă instanță, i-am sprijinit cu un rând de echipament. Mai târziu, când am creat Fundația, în 2014, am putut face mai mult.

L-a cunoscut pe Daniel Kearvell, director general la DHL, la vremea aceea, într-un proiect de altă natură, în sensul că veneau în școlile din România și făceau lecții de limba engleză. Am povestit mai multe cu Daniel, am aflat că el jucase rugby de la 4 ani și jumătate, iar tatăl lui a fost chiar antrenor. Atunci i-am povestit despre copiii de la Humor, care fac rugby, iar Daniel a vrut să-i cunoască. Ba chiar a venit la noi, împreună cu familia din UK și s-au cunoscut. Când a realizat cât de mult iubesc copiii acest sport și cât e de important pentru ei, Daniel mi-a spus că, dacă voi face un proiect, el va face pitching la DHL pentru copii. Așa am trecut la treabă. Mai departe, lucrurile s-au legat natural.

De ce ai plecat în UK?

Gabriela Popescu: Totdeauna mi-am dorit să merg în UK. Poate și pentru că am început să învăț limba engleză de când eram foarte mică, în clasa I-a am avut norocul să-l am coleg de clasă pe fiul fostei mele diriginte, profesoară de engleză la noi în localitate, iar mama lui a început să facă lecții cu noi chiar de-atunci. Asta a sădit în mine dragostea pentru această limbă.

Când eram mică voiam să mă fac profesoară de engleză, iar pe la vârsta de 12-13 ani eram deja foarte fluentă în această limbă. Poate aici se ascunde motivul pentru care mi-am dorit dintotdeauna să ajung la Londra.

Cum, când ai plecat și ce ai găsit acolo?

Gabriela Popescu: Mie îmi place să spun despre Londra că este a doua mea casă, pentru că m-a format ca adult. Aveam 20 de ani când am ajuns acolo. Am terminat liceul în România, am stat în Spania vreo nouă luni, am început studiile la facultate, dar mi-am dat seama că nu vreau să renunț la visul meu de a pleca în Londra.

La 1 ianuarie 2007 a fost posibil accesul în UK fără vize, așa că am plecat spre țara visurilor mele. Mi s-a părut superb, extraordinar și nici acum nu sunt de altă părere. De câte ori pășesc acolo am un sentiment de libertate pe care nu îl simt nicăieri. Dar pun asta și pe seama faptului că Londra m-a format ca adult.

Am ajuns acolo ca orice om, mi-am căutat un job, fiindcă ai mei nu își permiteau să mă țină la facultate, la Londra, și am început să muncesc. În două luni de zile eram într-un restaurant londonez și am rămas acolo până m-am pus picioare. M-am înscris apoi la University of Birkbeck, la economie, iar după un an am realizat că voiam altceva, drept pentru care m-am înscris la studii de business la University of London. Ei aveau un parteneriat cu London School of Economics, care suna foarte atractiv. Nu a durat mult până când mi-am găsit un job în centrul financiar londonez și am început să-mi împart ziua în două: de la 9:00 la 17:00 eram la birou, iar de la 17:00 mergeam la cursuri.

De ce nu ești acum la Londra?

Gabriela Popescu: Adevărul e că nu am vrut niciodată să mă întorc acasă, dar probabil așa trebuia să fie.

Lucram la o casă de brokeraj, iar compania, cu mai multe sedii, la Londra, în Cipru, în Israel, a decis să mute întreaga divizie, din motive financiare, în Cipru. Am primit și eu ofertă de relocare, pe care, inițial, am acceptat-o. Partenerul meu de la vremea respectivă mi-a mărturisit că vrea un an de pauză și că visează să se aventureze prin Europa. Cum puteam refuza așa ceva: Dar știi cum e când ești tânăr: ai mult mai mult curaj, crezi că le știi pe toate și am acceptat. M-am gândit că voi continua să tranzacționez pe cont propriu și voi face totul colindând Europa. Am trecut puțin pe la ai mei, prin România, după care urma să plecăm împreună în Grecia. Planurile noastre au luat altă turnură în momentul în care ne-am mutat împreună. Ești tânăr și nu știi ce se întâmplă, ai senzația că e ca în filme, dar nu e. (râde) După ce am împărțit aceeași casă mai multe luni am fost șocată și mi-am zis că nu pot să plec cu el nicăieri. Așa am decis să rămân în România.

Cumva viața mea profesională se împletește cu această poveste personală, mai mult decât mi-ar plăcea, să fiu sinceră. Dar asta e viața.

În România, am început să-mi analizez viața și opțiunile. Atunci a apărut Fundația Te aud România. Am realizat că cea mai bună variantă pentru oricine are ceva de reproșat României este să creeze bucățica sa de bine în lume și să încerce să schimbe ceva. La mine, bucățica de bine a fost Te Aud Romania.

Povestește-mi un pic despre întâlnirea ta cu această cauză, a rugby-ului!

Gabriela Popescu: Primul lucru care m-a impresionat au fost poveștile copiilor. Iată una dintre ele. Unul dintre copiii primei generații ”Rugby pentru toți” vine dintr-un sat alăturat Gurii Humorului, care, atunci când a intrat în program, avea vreo 15 ani. Părinții lui erau mai tot timpul plecați la muncă în străinătate, iar el rămânea acasă cu frații mai mici, cap de familie. Uneori, aceste perioade durau cam 6 sau 8 luni. El gătea, făcea curățenie, spăla hainele tuturor din casă, avea grijă ca frații lui mai mici să ajungă la școală. Ca un adult. În plus, îngrijea și de el. Iar programul de rugby era locul lui de evadare.

E și acum inclus în program, deși are deja 20 de ani. Îți explic și de ce. Inițial era înscris la profil profesional, dar noi l-am convins să-și continue liceul. Ceea ce a și făcut, iar în această vară va susține examenul de bacalaureatul.

Noi, în cadrul programului, finanțăm și cazarea, și masa pe toată durata liceului. Cred că așa l-am convins să rămână încă doi ani în program, după ce a terminat școala profesională. În plus, joacă rugby la echipa mare. Fiecare copil de la noi are o poveste de genul ăsta.

Am mai avut un tânăr inclus în program, care venea cu imense probleme de acasă: părinții beau, se certau des, vorbeau urât unii cu alții. Cât a făcut liceul, era inclus în program la noi, iar când îl vedeam apărând la birou știam că avea nevoie să stea și să povestească, să se descarce de supărare. Avea o soră mai mică și ne spunea că îl sună plângând, că părinții se ceartă, că el nu se simte iubit, că nu l-au încurajat niciodată, dar că el îi înțelege, că nici ei nu au primit iubire. M-a copleșit maturitatea și empatia lui.

În România se pune foarte mult accentul pe sintagma caz social, ceea ce mie nu-mi place. Mi se pare că este imposibil să găsești o familie cu un parcurs liniar, în care nu au fost niciodată probleme. Chiar îmi place să spun că toți suntem cazuri sociale. Unii mai mult, alții mai puțin, unii în anumite momente, alții mai mereu. Asta e viața.

Povestește-mi mai mult despre zona educațională și zona sportivă și cum le îmbinați voi în program!

Gabriela Popescu: Principala condiție pentru a aplica în programul Rugby pentru toți este ca tânărul să își dorească. E un program foarte greu, pentru că, pe lângă tot ce face un copil la școală, aici trebuie să facă și antrenamente.

De dezvoltarea lor fizică și de antrenament se ocupă partenerul Andrei Varvaroi. Pe lângă asta, au și componenta de dezvoltare personală, unde au două ședințe lunare cu psihologul nostru, de la fundație. Iar aceste întâlniri nu sunt neapărat ușoare, pentru că au și teme. Fac lucruri drăguțe acolo, dar nu e neapărat simplu. Facem testări vocaționale, testări emoționale, verificăm stima de sine, răspunsul la violență, tot felul de evaluări din care să ne dăm seama ce trebuie făcut mai departe. Participă la workshop-uri de educație financiară, de comunicare, de limba franceză, de limba engleză. Mai au și suport educațional: acolo unde au lacune, la școală, le găsim profesori care le asigură suplimentare cu meditații. E greu. Principala ancoră în povestea asta e plata taxelor de cazare și masă. Deși e un program rugbistic, principalul lucru care ne-a unit pe toți în povestea asta este dorința de a crea caractere, înainte de a crea rugbiști profesioniști.

Cum îi formează pe ei programul și participarea la aceste antrenamente?

Gabriela Popescu: Cred că este cel mai bun lucru care li se poate întâmpla. Inevitabil învață disciplină, comunicare. Atunci când joci rugby, dacă nu știi să comunici cu echipa, se vede în rezultate. Astfel crești cu spirit de echipă, lucru de care avem mare nevoie în zilele noastre. Tinerii trebuie să-și accepte colegii de echipă, cu ideile lor, chiar dacă uneori nu sunt de acord cu ele. În mileniul III, ne-am obișnuit să le știm pe toate și să avem mereu dreptate.

Impactul real al acestui sport asupra lor îl vom afla probabil peste 10 ani, când se vor sedimenta anumite lucruri. Dar copiii aceștia vor duce cu ei toată viața ce au învățat în acest program. Iar dacă nu tot, măcar 20 – 30% și tot e bine. Înseamnă că nu am muncit degeaba. Că ne-am îndeplinit scopul.

Care vă sunt beneficiarii?

Gabriela Popescu: Până anul acesta au fost cuprinși în program 40 de copii, cu vârste între 14 și 18 ani, preponderent din județul Suceava, dar am avut și din Cluj. De anul ăsta am făcut o primă încercare de a scala programul Rugby pentru toți și am făcut un parteneriat și cu Liceul cu Program Sportiv Suceava, așa încât avem peste 50 de copii în program.

Încercăm să vedem rezultatele acestei extinderi, mai ales că intenția noastră, care a motivat și apariția ghidului Sport pentru Schimbare, este ca și alte organizații sau cluburi sportive să vadă impactul social al sportului, să-l înțeleagă și să-l folosească în proiectele lor.

Tot timpul am spus că, dacă ar fi să măsor succesul în cadrul proiectului Rugby pentru toți, ar suna așa: numărul de comunități care vizează sportul ca pe o unealtă de impact social.

Cum te uiți la acest program pentru următorii 5 ani? Ce crezi că o să se întâmple?

Gabriela Popescu: Ce mi-aș dori pentru viitor cred că deja se întâmplă în linii mici. În termeni foarte realiști, îmi doresc să pot să creez un model sustenabil, așa încât organizația să poată funcționa și fără mine, implicată direct. Într-o oarecare măsură, primii pași au fost făcuți în acest sens. Povestea Rugby pentru toți ne-a dus la Rugby Club Gura Humorului, singura echipă de rugby finanțată în totalitate de mediul privat din România și încercăm acum să schimbăm și niște paradigme în povestea asta. În plus, din toamna anului trecut, am început să implementăm programul Mini rugby pentru toți, care practic împuternicește profesorii de Educație Fizică și Sport din tot județul Suceava, care aderă la program, cu această poveste a sportului cu impact social. Practic am creat o rețea de școli prin care facem workshop-uri de educație non-formală cu profesorii, cu copiii, iar profesorii de sport fac mini-rugby, doar ca să se distreze copiii. Nu cu alte scopuri.

Uitându-mă în urmă, consider că avem un model lucrativ, prin care promovăm valorile rugbistice pe toate planurile: începând cu copiii de 7 ani, la Mini rugby pentru toți, până la 14 ani, prin programul Rugby pentru toți, care îi deservește până la 18 ani. Apoi avem echipa mare, Rugby Club Gura Humorului. În termeni realiști, cu acoperirea unor lacune de care suntem conștienți, care depind foarte mult de mediul extern, am putea crea un model extraordinar de lucrativ pe tot ceea ce ține de la sportul de masă și, printr-o conversie naturală, putem conduce spre performanță.