Cine este Ximena Reyes, chiliana îndrăgostită de România?

Ximena Reyes s-a format și a lucrat ca jurnalist în America de Sud, în zonele și în epoca măreției cartelurilor drogurilor, iar când a înțeles că munca îi punea în pericol viața, a ales zona de comunicare a emigrat spre Europa. A muncit în Suedia, a ajuns în Dubai, iar de aproape 8 ani este în România, unde lucrează și face voluntariat pentru cea mai mare organizație internațională de femei care activează la noi, IWA.

Foto cover: Paola Vigo

Ximena Reyes: Am venit în România acum mulți ani, 15 sau 20 de ani, ca turist. Eram într-un tur al Europei, împreună cu părinții și familia, iar în România am ajuns cu mașina, deci am putut vedea toate frumusețile acestei țări, am trecut prin câmpuri de floarea soarelui, am ajuns la Constanța, pe drumurile lăturalnice, am trecut pe la Murfatlar, deci am văzut cea mai frumoasă Românie pe care ți-o poți imagina.

Așadar, ce am putut vedea atunci din această țară, mi-a plăcut. Apoi am revenit în 2004, în cadrul unui proiect al Universității din Malmö, Suedia, și am avut ocazia de a ține câteva conferințe despre Jurnalism la Universitatea din București. Eram aici cu treabă, dar în același timp am rămas câteva săptămâni și am putut din nou să descopăr relaxarea și prietenia pe care o puteam lega atât de ușor cu oamenii, cu care simțeam că rezonez atât de bine, eu, venită de fapt din America de Sud.

În 2014 sau 2015 am revenit în România și am decis să rămân aici.

De ce?

Ximena Reyes: Din mai multe motive: oportunități de carieră, în această țară într-o dezvoltare fulminantă, în care se întâmplă tot felul de lucruri noi, unde ajung numeroase companii multinaționale. Apoi aș zice că România are o poziție geo-politică interesantă în lume, iar cel mai important motiv este că România îmi oferă ce am nevoie în acest moment al vieții mele.

Am trăit în multe țări până acum, iar ceea ce îmi oferă acum România este o conexiune puternică între oraș și zona rurală, în vreme ce în multe dintre țările lumii această legătură începe să dispară fiindcă mulți ajung să aleagă orașul și nu se mai întorc niciodată la sat. În plus, aici avem meșteșuguri tradiționale, care ajung să dispară în majoritatea țărilor în care am trăit. Aici încă se lucrează cu lână, cu lemn sau cupru. Așa încât pun în balanță calitatea vieții, legătura cu satul, acces la legume și fructe naturale, iar toate acestea devin argumente pentru a alege România. Cred că orașul București este un oraș foarte sigur, iar când spun asta mă gândesc la rata criminalității, care nu este crescută, nu ți-e frică să fii jefuit în parcare, poți să lucrezi în parc fără să-ți fie teamă că vei fi furat, nu vezi în București, la metrou, oameni drogați la ora 10.00 dimineața, așa cum am văzut în alte părți ale lumii. Nu spun că nu există în România, ci că în București nu sunt cazuri atât de frecvente.  Îmi place Bucureștiul pentru că este un oraș din care ajungi foarte repede la mare, dar și la munte. Am crescut într-o zonă la altitudine de 2800 de metri, deci este foarte important pentru mine să fiu aproape de zona muntoasă. Iar acum sunt la 3 ore de Carpați, ceea ce mă face să mă gândesc uneori la Anzii mei.

O prietenă mi-a spus o dată: țările sunt ca pantofii, ori ți se potrivesc foarte bine, ori deloc.

Spune-mi despre munca ta ca jurnalist!

Ximena Reyes: Am terminat studii de Jurnalism și Comunicare socială, în Suedia am aprofundat cu studii de comunicare pentru dezvoltare, dar am început să muncesc în rol de jurnalist la 18 ani, când lucram la un ziar din Columbia, dar mergeam și la cursuri.

Comunicarea și jurnalismul au fost dintotdeauna pasiunea mea, doar că după o vreme petrecută în presa scrisă am realizat că munca de jurnalist în America de Sud este în multe situații periculoasă.

De ce?

Ximena Reyes: De pildă, a trebuit să scriu un articol despre unul dintre liderii cartelurilor și i-am cerut editorului meu să nu-mi treacă numele printre autori, din pricina pericolului potențial.

Ulterior, editorul meu a sfârșit ciopârțit și aruncat într-un râu.

Jurnalismul în America Latină este o chestiune de convingere, pentru care îți riști viața cu fiecare articol. Oamenii vorbesc despre cartelurile drogurilor, dar nu cred că sunt conștienți de numărul anonimilor din societatea civilă, care și-au pierdut viețile.

Cineva din familia mea, judecător în perioada în care Pablo Escobar era foarte puternic, a acceptat convenția tuturor celor care voiau să participe la condamnarea lorzilor drogurilor: judecătorii fără chipuri. Magistrații își acopereau fețele, așa încât nimeni să nu-i poată recunoaște și vătăma, pe ei sau pe familiile lor. Cineva din familia mea a fost unul dintre acești magistrați. Numele lui era păstrat într-un seif care se afla la Curtea Supremă, dar într-o noapte, a fost spart codul de acces, iar numele secrete a fost dezvăluite. A doua zi, ruda mea a fugit din țară și s-a exilat în Elveția, unde lucrează însă ca antrenor de fotbal. Deci, aș zice că își poți pierde viața în foarte multe feluri.

Am decis să renunț la a scrie articole și să abordez pasiunea mea pentru comunicare în altă manieră și din fericire am avut ocazia de a ajunge în UN, organizație interbațională pentru care dezvoltam campanii de comunicare. Așa am ajuns să trăiesc în Chile, apoi în Suedia și m-am mutat în Emirate. În timp ce lucram în Emirate și coordonam un Institut Lingvistic am primit un telefon din UK. Aveau nevoie de o femeie care să țină un discurs despre experiența de leadership a unei femei care trăiește în Dubai. Am încercat să caut și să recomand o vorbitoare, dar am realizat destul de repede că nu găseam atât de simplu o femeie care să accepte să participe la conferință. Atunci am fost aleasă eu de către organizatori, am creat prima prezentare și mi-am dat seama că ceea ce făceam era de fapt un concept cu care aveam să mă familiarizez destul de repede, „training intercultural”. Majoritatea celor care conduc corporații trec printr-o astfel de formare, atunci când ajung să lucreze în alte țări.

Găsisem astfel maniera prin care călătoriile se adăugau traiectoriei carierei mele. Trăisem deja în cinci țări și am fost angajată pentru rolul de formator intercultural, pentru CEO și companii multinaționale. Iar asta am făcut de 15 ani încoace.

Ce înseamnă mai exact training intercultural?

Ximena Reyes: Oamenii au percepții diferite despre ce înseamnă putere, încredere, comunicare și leadership. În unele țări, cine deține, folosește și modul cum face uz de putere e diferit față de altele. Rolul meu este să înțeleg de ce cineva gândește în modul în care gândește și să-l determin să reflecteze la asta, apoi să-i explic modul în care ceilalți percep aceleași concepte.

De pildă, în Suedia puterea este pe orizontală: iei loc la masă pentru ce știi, nu pentru nume, vârstă. Îi vorbești șefului cu numele mic, nu profesore, doctore sau domnule, iar la bucătăria biroului există o listă unde este trecut fiecare nume, cu șeful inclus, a celor care urmează să spele vasele. În alte țări, percepția puterii este verticală, mai degrabă, iar șeful are un loc de parcare alocat, chiar liftul său, nimeni nu vorbește cu el, cu cu asistenta sau secretara.

Când oamenii din aceste două tipuri de culturi trebuie să lucreze împreună, rolul meu este să creez punți între ei, așa încât să aducă valoare și impact din ambele părți.

Care este cea mai complicată parte a jobului tău?

Ximena Reyes: Cea mai dificilă parte vine în momentul în care oamenii zic lucrurile astea țin de bun simț. Nu e deloc așa. În al doilea rând, lucrez de regulă cu CEO care sunt obișnuiți să fie în rol de putere și control, iar rolul meu adesea este să-i opresc, să-i determin să reflecteze din alt unghi la ceea ce fac natural, exercițiul de putere. Dar cea mai grea parte vine atunci când cineva se simte ofensat de modul în care estre tratat, când, de fapt, este doar o diferență de perspectivă. Uneori, deși înțelegi ce spune cineva, nu înțelegi întru totul modul de gândire. De pildă, de ce în unele culturi oamenii trimit emailuri de două rânduri, iar în altele găsești emailuri de o pagină.

Unul dintre punctele de care sunt în continuare fascinată este încrederea. Există două tipuri de percepție a încrederii: una se numește piersică, iar cealaltă este nucă de cocos, iar numele lor au legătură cu timpul și ușurința acordării încrederii. Eu vin dintr-o cultură mai degrabă piersică, în care oamenii sunt foarte calzi, primitori și îți acordă încrederea de la primele interacțiuni, dar o poți pierde foarte repede. Alte culturi sunt greu de penetrat. Iar întrebările mele favorite sunt: cât timp îți trebuie pentru a acorda încrederea și în ce ai încredere: în experiență, în persoană?

În România lucrezi în rol de consultant în această zonă de multiculturalitate, dar ești și voluntar pentru IWA. De curând ați încheiat un nou eveniment caritabil, Christmas Bazaar, unde rolul tău a fost mai degrabă unul artistic, nu? Spune-mi mai multe despre acest interes al tău.

Ximena Reyes: În comunitățile în care ajung îmi place să fac cât de mult pot pentru oameni. Când am ajuns în România am început voluntariatul pentru IWA, am fost președinte, vicepreședinte sau membru al asociației și pentru mai mulți ani am organizat acest Bazar, cel mai mare proiect de fundraising al asociației și m-am ocupat de partea de divertisment.

Anul acesta am avut 62 de țări participante și mi-am zis: e puțin probabil să poți călători în aceste 62 de țări, dar ai ocazia să încerci mâncarea sau dansurile lor tradiționale în acest eveniment. Ziua evenimentului este întotdeauna plină de veselie și culoare, iar cu banii strânși prin eforturile tuturor voluntarilor în aceste state, putem sprijini organizații non-guvernamentale implicate în acțiuni caritabile pe tot parcursul anului. Avem un board caritabil care se întrunește lunar și care stabilește cauza pe care urmează să o susținem, în funcție de criteriile pe care le stabilim, iar ulterior avem de asemenea o comisie, formată din membrele asociației, care ajung în vizită la fața locului, în organizațiile pe care le sprijinim.

Dacă ne uităm la proiectele susținute până acum, vom vedea aparate medicale donate Spitalului „Grigore Alexandrescu”, mingi de fotbal pentru copiii din comunități vulnerabile sau cabinetul dentar mobil al Zânei Merciluță. Eu m-am simțit atât de bine primită în România, încât simt că pot face ceva în a da înapoi comunității aceeași stare de bine. În plus, simt că pot face ceva și pentru țările pe care le aducem împreună la eveniment. Iar eu pot să dansez împreună cu reprezentanți din Columbia.

România este o țară foarte primitoare cu străinii și este ceva ce-mi place foarte mult, românii sunt foarte pregătiți, știu o grămadă de lucruri despre multe zone de interes, oameni care nu au avut posibilitatea de a călători, știu o grămadă de lucruri despre lume, doar pentru că au citit mult despre ea, iar asta mi se pare admirabil.

Voluntariatul înseamnă timp, bani sau amândouă. De ce faci voluntariat?

Ximena Reyes: Așa am fost crescută. În familia mea ni s-a spus asta: trebuie să dăruiești societății în care trăiești. Nu poți să crezi despre tine că ai success dacă nu iei în calcul să creezi impact în comunitatea în care trăiești. Am făcut asta din adolescență și am continuat toată viața mea. Voonutariatul este o activitate foarte obositoare și costisitoare, dar este în egală măsură îmi aduce bucurie.