Claudia Costea: „Copiii din Pirita ar putea să se lase de școală în fiecare zi. Dorm printre șobolani sau în grajd cu purceii ori caii. Nu știu dacă dimineață au șosete sau pantofi să se încalțe, dar microbuzul care-i duce la școală este neîncăpător.

Claudia Costea este asistent social, cu experiență de ani de zile în sistemul ONG, dar și în sistemul public de intervenție. Trăiește și lucrează în Baia Mare, acolo unde, după ani petrecuți la Hope and Homes for Children, a ales să intre la DGASPC Maramureș, de unde a descoperit ceva ce avea să-i schimbe viața : la marginea orașului, pe un depozit de deșeuri toxice de pirită trăia o comunitate de 300 de oameni, adăpostită în colibe și grajduri insalubre, care-și creșteau copiii printre cai, purcei și șobolani.

Așa s-a născut inițiativa și Asociația Pirita Children și astfel 130 de copii invizibili din Baia Mare ajung la școală, zi de zi, demontând statisticile și așteptările unei comunități profesionale de asistență socială care nu le-a dat nicio șansă.

„Sunt copii care dorm în grajduri lângă iapa lor, lângă purceii lor, dar copiii nu se plâng de asta. Ei simt nevoia să-și protejeze familia. Ei nu reproșează nimic părinților. Dar lor le place mult la școală. Doar că ei se duc într-un mediu care nici ăla nu e prietenos cu ei. Este ostil. Pentru că evident că ei ies în evidență: nu sunt cei mai curați copii, nici cei mai fericiți copii, nu sunt cei mai veseli prin curtea școlii, nu știu cele mai frumoase cuvinte. Evident că se remarcă cumva negativ. Și nu stă nimeni să se întrebe, nimeni nu a fost în vizită să vadă de unde au venit copiii ăștia și dacă au venit până aici să facem să fie bine pentru ei.

Dar ei continuă să meargă într-un mediu în care există probabilitatea să li se spună ceva urât, să fie respinși, dar continuă să meargă. ”

Ce este Pirita Children?

Claudia Costea: Pirita Children este asociația pe care eu am înființat-o în urmă cu doi ani. Făceam voluntariat de doi ani deja în comunitatea Pirita și ajunsesem în punctul în care mi-am dat seama că sunt foarte multe alte resurse pe care le-aș pute atrage spre copiii din Pirita, de care mă ocupam eu, dar care ar putea să vină doar în condițiile existenței unei asociații. S-a mai potrivit să vină și luna martie 2020, când am intrat în lockdown, și am avut timpul fizic și disponibilitatea mintală să fac toată munca birocratică de înființare a unei asociații.

Eu muncesc de mai mult de 20 de ani în domeniul social, însă într-o zonă în care se întâlnește atât educație, cât și asistența socială. În contextul ăsta, la un moment dat, în 2016, am descoperit un loc în orașul Baia Mare, în care trăiau oameni despre care eu nu știusem nimic înainte.

În 2016, am făcut o schimbare profesională. Am hotărât să plec dintr-un mare ONG – Hope and Homes for Children Romania – în care lucrasem vreo 15 ani și unde am învățat foarte multe lucruri, dar am decis să mă disciplinez puțin, să muncesc mai puțin, să am un program mai normal, mai ales că eram mamă singură a unei fetițe care începea clasa a V-a. Mi s-a părut prioritatea cea mai importantă, așa că am decis să merg la Protecția Copilului, la instituția de stat, cu o slujbă în asistență. Am luat concursul și am devenit angajata DGASPC Maramureș la începutul anului 2016, la final de ianuarie.

A fost o decizie pe care o simțisem ca pe un compromis, pentru că, lucrând atâția ani în colaborare cu instituțiile statului, sigur că știam că în instituțiile de stat sunt foarte multe lucruri care nu merg bine și mă pregătisem mental să lucrez într-un mediu profesional care avea multe neajunsuri. Pe de altă parte mi se părea că noi, cei din ONG, care avusesem privilegiul să lucrăm mult cu străini, care avusesem altfel de flexibilitate, altfel de resurse, ar trebui să facem echipă de-adevărat cu colegii noștri de la stat și, în condițiile unei instituții, să vedem cum putem aborda lucrurile.

Am avut și surprize plăcute și neplăcute când am început munca la DGASPC, dar cumva am început-o cu elan și entuziasm. Eu lucram atunci la Programe, Proiecte și Relația cu ONG-urile, deci eram cumva  o poartă de colaborare și deschidere. În contextul ăsta, am primit niște donații de la cineva și eu nu puteam să le duc la copiii din  casele de tip familial de care ne ocupam noi de la Protecția Copilului pentru că este foarte birocratic procesul, nu poți apărea pur și simplu la ușa lor cu niște lucruri.

Așa că, într-o zi, cu portbagajul plin de lucruri, m-am dus cumva intuitiv către ceva ce auzisem: că la marginea orașului trăiau niște oameni care ar putea avea nevoie de ce aveam eu de dat. Lucrasem în ONG, dar nu lucrasem în comunități sărace, ăsta este adevărul.

Așa am descoperit comunitatea Pirita. Se numește așa pentru că pe câmpul de la marginea orașului Baia Mare fusese depozitată pirita, un deșeu minier. La noi în Maramureș s-a exploatat multă vreme aur, iar acest deșeu minier toxic, care mai conținea urme de aur a fost depozitat în zona respectivă.

Acolo am ajuns și eu în acel miez de iarnă, când era foarte frig afară. Am fost foarte impresionată de imaginea din fața mea. Oamenii stăteau în niște colibe la propriu, făcute direct pe pământ, era zăpadă, era ger, iar primul contact a fost cu niște mame care țineau bebeluși în brațe. Cumva era imaginea femeilor pe care le vedeam în oraș cerșind dar niciodată nu îmi pusesem serios problema unde pleacă femeile când pleacă din intersecție. Și cumva am fost copleșită.

Femeile îmi cereau medicamente, aveau copiii răciți, nu aveau medicamente, era o situație pe care noi cumva cu ipocrizie pretindeam că o cunoaștem. Noi – mă refer la cei care munceam de mult în domeniu și ni se părea că știm ce e cel mai rău și ce trebuia făcut, dar uite că eu am avut un sentiment de mare jenă. Sub impresia momentului m-am întors în instituția în care lucram și m-am agitat așa excesiv în ziua aia să facem ceva instituțional.

Ce însemna acest ceva?

Claudia Costea: Eu fusesem ani de zile trainer pentru sistem și știam foarte bine ce pot eu să zic în Protecția Copilului. Există departamentul de Urgență, care intervine imediat dacă afli că un copil este într-o situație vulnerabilă, singur, dezbrăcat, murdar, cerșind. Protecția Copilului poate să intervină și apoi să rezolve situația copilului.

Ei bine, eu am întâmpinat cumva ironie și un alt tip de reacție: ”Ei, nu-i chiar așa. Comunitatea aia e de mult acolo, nu ai descoperit-o tu acum”.

Așa stând lucrurile, m-am dus și am cumpărat niște Nurofen și m-am întors în comunitate, le-am dat mamelor, și de a doua zi m-am apucat să fac hârtii așa, ca la carte.

Primul responsabil, conform procedurilor, este Serviciul Public de  Asistența Socială de la primărie, am scris acolo o sesizare, am sesizat situația acestor mame în mod deosebit și am zis: „hai să facem echipă, hai să mergem acolo!”. Ce s-a întâmplat a fost că s-au iscat niște reacții, dar nu cum speram eu: că o să ne suim în mașină și să mai vorbim o dată cu femeile, să vedem de ce nu au medic de familie și ce putem face, ci s-au stârnit o grămadă de reacții prin birouri, prin ședințe. Discuțiile erau: „Tu nu poți face din partea ta și din poziția pe care o ai o sesizare în numele instituției. Tu, dacă vrei să faci ca angajat o sesizare, o faci spre conducere, conducerea ia decizia dacă o dă mai departe spre altă instituție”.

Cumva am simțit că mă întorc în anii 2000, la începuturi. Până la urmă, din toate ședințele, concluzia care reieșea era: „oamenii pe care tu i-ai întâlnit acolo nu sunt din orașul nostru. Nu avem o responsabilitatea directă. Știm de ei. Sunt veniți de prin alte județe, adunați acolo, noi dacă ne apucăm acum și le oferim servicii, vor veni în urma lor mulți alții și cumva creăm o problemă și mai mare. În plus, părinții sunt responsabili pentru copiii lor, să meargă în audiență și să se întoarcă acolo unde și-ar putea face buletin și ar avea medic de familie.”

Atunci, în paralel cu discuțiile astea, că oamenii și-au pierdut interesul pentru sesizările mele, eu am dezvoltat o mică obsesie. Eram foarte intrigată să aflu cu mintea mea ce se întâmplă în practică, pentru că noi tot discutam despre cum s-au schimbat lucrurile, cum acum oamenii au specializări și formări profesionale fac echipă, se intervine și se abordează altfel.

Pe scurt, eu am început să mă duc zilnic acolo. Cumva puteam și să justific asta. Puteam să am o inițiativă în departamentul în care lucram, mai ales pe prevenirea riscurilor la copii, iar copiii din Pirita erau în toate riscurile posibile. Mergând zi de zi acolo, stând de vorbă cu ei, mi-am dat seama că sunt mulți copii, că sunt acasă și că sunt lăsați singuri.

Treptat am descoperit că oamenii trăiesc de pe rampa de gunoi, au căruțe, cai, totul este la limita legii și informal, că pe rampa de gunoi nu poți să intri cu calul și căruța. Dar ei dădeau o bere portarului, portarul închidea ochii și îi lăsa, între anumite ore, să intre. Aduc acasă ce găsesc, golesc căruța, vând ce pot să vândă la REMAT, iar femeile, unele dintre ele, cerșesc pe străzi, copiii cerșesc pe străzi, prin parcări, prin intersecții, dar nu se sesiza nimeni.

Colibele  în care trăiau păreau ceva îngrozitor de șubred. Dar era cu atât mai ciudat că înăuntru era o altfel de atmosferă, fiindcă femeile reușiseră să dea un aer de casă. Găteau seara când se întorceau. Era ceva paradoxal în toată atmosfera aia, ceva foarte cald și foarte uman și semănau foarte mult cu oamenii de la țară.

Povesteau că părinții lor veniseră de prin alte județe, dar majoritatea adulților cu care eu vorbeam se născuseră în Baia Mare. Nu au școală, nu au acte de identitate și, la rândul lor, nu au putut să intre în posesia certificatelor copiilor, să se înscrie la Medicul de familie și nici nu le trecuse prin cap că ar putea să își ducă copiii la școală și grădiniță. Trăiau izolați complet și funcționa un alt mod de viață, Poliția mia intra din când în când și mai aresta pe cineva pentru furt sau violență, în rest niciun fel de serviciu social nu ajungea să îi vizeze.

Există și acum o singură sursă de apă potabilă, o țeavă care iese din pământ de la care toți vin să ia apă, vin cu caii să-i adape, iar locul ăsta e cumva un centru al Universului acolo, La robinet. Acolo lumea era și mai dispusă să stea de vorbă.

Trecuse timpul și se făcuse sfârșit de mai, început de iunie, când deja înțelesesem, aveam niște răspunsuri la întrebările mele, cunoșteam după nume copiii, deja știam adulții. Atunci am avut o idee care a transformat toată perioada asta în ceva. Am zis să sărbătoresc 1 iunie cu copiii, să fac ceva de ziua lor, să aibă și ei o bucurie. Dar unde să mă duc cu copiii? Ce să fac cu ei? Din Pirita, dacă te uiți spre oraș, se vede o școală care atunci avea la parter o grădiniță. Am mers la Inspectoratul Școlar – m-am folosit mult de autoritatea pe care o aveam în protecția Copilului – și am propus această activitate: să sărbătoresc 1 iunie cu copiii care locuiesc la marginea orașului, dar avem nevoie de un spațiu în această grădiniță. Inspectoarea pentru preșcolari a fost foarte deschisă la propunerea mea. A avut o reacție de suport și a fost încântată de idee. Ne-a permis să mergem acolo.

Am găsit o sponsorizare să avem ceva de mâncat, am vorbit cu tinerii pe care îi știam de prin asociațiile de tineret din oraș să vină cu mine, să ne jucăm cu copiii și am făcut planul. În ziua respectivă am avut mari emoții. Le-am spus copiilor, le-am cerut permisiunea părinților, mai ales că eu în continuare eram un străin. Mă știau după mașină, dar nu eram neapărat un om cu care să îți lași copiii. Părinții nu au spus nu, dar ziceau: ”Doamnă, ce Ziua Copilului? Ziua Copilului e când s-a născut el nu…”. Nu înțelegeau de ce mă duc, dar nu au refuzat. Ce-i drept, unuia dintre tați, care locuiește aproape de robinet, i-a plăcut ideea și a spus că vine și el. Nici nu avea copii mici, ai lui erau mari. Cred că a fost primul care a reacționat, care a înțeles cine sunt eu, din ce instituție vin și că ar fi bine ca și copiii ăștia să meargă la școală la un moment dat, să meargă la grădiniță, să facă ceva.

A fost foarte frumoasă ziua aceea de 1 Iunie. Eu am avut îndoieli toată dimineața dacă or să vină, cară or să țină minte când i-am invitat, fiindcă în Pirita viața nu se întâmplă după ceas. Oamenii nu merg la un loc de muncă, unde trebuie să-ți sune alarma. Nu sunt obișnuiți să se ghideze după ceas. Dar a fost o surpriză frumoasă să văd că ei, copiii, și-au amintit și s-au pregătit. A fost frumos că s-au spălat, au tratat cu multă importanță momentul ăsta.

Au fost intimidați de noul spațiu, au fost foarte tăcuți, timizi, nici vorbă să facă vreo prostie sau ceva. Au împărțit mâncarea între ei, eu le-am citit o poveste, ne-am jucat un pic. Ce a fost neplăcut, a fost că doamnele de la grădiniță au închis tot în clădire, în afară de baie și un hol. Cumva le-a fost frică de intrarea noastră acolo, când au auzit că o să vin cu mulți copii, mai ales când au auzit cine sunt copiii. Atitudinea asta a rămas în continuare până în ziua de azi, peste tot unde încercăm să facem ceva pentru prima dată.

Atunci s-a conturat în mintea mea, conducându-i pe copiii spre casă, că din poziția în care eram, dacă cream un grup de lucru cu inspectoratul, cu alți colegi, s-ar putea să reușim să înscriem la școală copiii din Pirita. M-am dus din nou la inspectorat și am cerut ca parteneriatul nostru să se extindă pe toată durata vacanței de vară și să ne lase în acel loc din grădiniță să facem un program de vară în care să vină copiii, să facem activități, să pregătim cumva înscrierea lor la școală și grădiniță.

Așa s-a întâmplat. Totul a fost spontan. Spontan în ideea în care informațiile astea existau în mintea mea și analizele din timp. Cumva profesia își spunea cuvântul.

Am propus și altor instituții și altor ONG-uri să se alăture programului meu de vară și a fost ceva incredibil pentru că toată vara am avut oameni lângă mine și am avut și suport material, să zic așa. Atunci am simțit nevoia să fac o pagină de Facebook și să arăt public că toate prejudecățile pe care le avem și noi, ca profesioniști, sunt o prostie, pentru că nu încercăm să facem practic ceva, și doi la mână, simțeam să compensez prin niște lucruri frumoase imaginea atât de proastă a acestor copii în ochii tuturor.

Ei erau desconsiderați de proprii părinți, de toată lumea, erau copiii cerșetori, copiii murdari și obraznici de pe stradă. Or, acolo, în spațiul ăla, ei erau pur și simplu copii, chiar dacă veneau desculți și flămânzi.

Toată vara aceea am repetat 3 lucruri: au venit copiii, dar vin flămânzi, trebuie să ne spălăm pe mâini, trebuie să facem rutina asta ca să putem citi o poveste. În mod spontan, cunoștințe de-ale mele sau oameni care nu mă cunoșteau până atunci veneau la grădinița respectivă și ne aduceau covrigi, plăcintă, mere. Unul dintre părinți, care culegea fructe de pădure, a venit cu o găletușă la noi. Nu a vândut-o, a adus-o acolo. S-a creat ceva deosebit pentru că copiii erau foarte fericiți și foarte vii. Acceptau să facă orice propunere, își doreau, erau niște copii care nu fuseseră niciodată stimulați înspre genul ăsta de educație și acum descopereau cărți, culori, nu știau culorile, mirosuri.

Vara a fost foarte frumoasă, dar se apropia momentul de înscriere la școală. Ei oricum au ratat primele etape din start pentru că nu aveau acte, nu știau câți ani au, nu știau nici părinții câți ani au. Am reușit să facem niște tabele discutând cu părinții și colegii mei care s-au implicat și am avut o listă în septembrie.

Țin minte și acum, erau 72 de copii cu aceste profiluri: copii care, după estimarea noastră, ar fi trebuit să înceapă grădinița, copii care putea începe clasa întâi și copii care erau depășiți ca vârstă și care s-ar fi încadrat la un program de a doua șansă.

A urmat o perioadă foarte urâtă de conflicte, când am descoperit rasismul instituțional. Părinții au fost foarte fericiți și au spus ”ne înscriem copiii la școală. Cum să nu-i înscriem?!”. Bun. Dar trebuie să vă faceți acte. A urmat toată tevatura de sprijin pentru ei: să înceapă să-și facă buletine provizorii, să poată solicita certificatele de naștere ale copiilor, practic să aibă un dosar. Numai că legea spune că tu, ca școală, ești obligat să primești copilul, chiar dacă nu are un dosar complet și să soliciți sprijin de la Asistența Socială în cel mai scurt timp să rezolve situația.

Noi am adus pe masa de discuții lucrul ăsta. Plus am avut norocul ca în Ministerul Muncii și Protecției Sociale erau atunci tehnocrații și am putut să avem un dialog acolo, iar ei ne-au ajutat. La nivel local școlile spuneau, mai pe față sau mai ascuns, că nu vor acești copii în școlile lor.

Am reușit cu greu să vedem că s-au format niște clase segregate, o clasă de grădiniță, una de pregătitoare și una de a doua șansă. Un moment foarte trist a fost că nicio învățătoare nu a vrut să preia această clasă de pregătitoare, dar doamnele inspectoare au fost extraordinare și la nivel de învățământ primar, și la cel preșcolar. Au sprijinit înscrierea acestor copii la școală și au apelat la relațiile lor personale cu învățătoarele pe care le știau tolerante și buni pedagogi, fără prejudecăți, să le roage să fie educatoarea și învățătoarea acestor copii. Pe scurt, toată respingerea la nivel decizional a fost cumva compensată de faptul că au avut și învățătoare și educatoare niște doamne extraordinare, care i-au iubit pur și simplu pe copii și care au făcut ca începutul acesta greu de incluziune în educație să fie mai bun.

A urmat o toamnă ploioasă și ne-am dat seama, eu și grupul care s-a format în jurul meu, că nu putem să-i lăsăm așa, că vor abandona imediat, pentru că trebuie cizme de cauciuc, trebuie șosete, trebuie sendviș la școală, trebuie medicamente când sunt răciți, motivare când sunt obosiți, caiete, creioane.

Părinții se uitau la noi și ziceau: ”păi, ai zis doamnă că îi înscrii la școală! Eu acum de unde să fac toate astea?”. Cumva nu-și imaginaseră ce înseamnă să ai copii școlari și să-i trezești de dimineață.

Domnul Simion, cel care ne-a dus la 1 Iunie, a venit cu noi, a devenit un fel de mediator școlar, adică și-a luat în mod voluntar această responsabilitate, să trezească copiii la timp și să meargă la școală când era de vorbit cu părinții, că nu aveau telefon, nu aveau curent. Simion era persoana de contact.

Eu am rămas alături de copii, încercând să mediez între școală și părinți și încercând să găsesc resurse materiale care erau foarte importante. Nu erau multe, dar era foarte important să ajungă la timp.

Așa au trecut 4 ani, până în 2020. Între timp, prin toate tratativele cu primăria am obținut un microbuz școlar care să meargă să ia copiii dimineața de acolo. Asociația am înființat-o în speranța că așa vor veni donații mai consistente pentru că era nevoie de multe lucruri constant: încălțăminte, când se schimba sezonul, șampon de despăducheat, de exemplu, care este foarte scump, scutece pentru bebeluși și tot felul de lucruri care par mărunte, dar pe care părinții nu au cum să le cumpere.

După ce am înființat asociația, în 2020, Centrul de resurse pentru comunitățile de romi din Cluj, unde lucrează o prietenă dragă, Claudia Macarie, m-a căutat într-o zi să-mi spună despre o asociație voluntară care dorește să sprijine un proiect educațional, un program, ceva, care se face pe bune pentru copii defavorizați.

Așa am intrat în legătură cu niște oameni din Belgia, care au venit la noi și care au fost șocați de ce au văzut. Oamenii în general zic că au văzut multă sărăcie, dar aici parcă-i capătul Pământului. Le-am spus atunci că cea mai mare și importantă nevoie ar fi să avem un spațiu în care să ne putem aduna cu copiii, după școală, niște copii care nu au o masă, un scaun, nu au curent. Cum să-și facă temele, chiar dacă ar vrea? Cine să-i ajute pe ei? Părinții lor nu știu carte.

Copiii din Pirita merg la școală și le place, dar pentru ei acea puțină învățare acasă nu e posibilă.

După aproape un an, când au tot studiat propunerea mea, au fost de acord să cumpere un container cu dimensiuni ceva mai mari decât o sală de clasă. A fost un moment foarte important pentru noi, o bucurie extraordinară. În sfârșit, copiii au simțit că primesc camera lor, iar de atunci am primit atâtea lucruri: cărți frumoase, avem internet, avem laptopuri, încât locul ăsta a devenit așa cumva exagerat de frumos, dar în sensul în care compensează foarte mult din urâțenia și mizeria comunității.

Apoi am reușit să facem un program de după-masă, copiii se întorc de la școală, mănâncă și rămân acolo, facem lecții, facem tot felul de activități.

Au foarte mult recuperat. Decalajul între ei și alți copii din oraș de aceeași vârstă și aceeași clasă este cam de doi ani, am socotit noi. Practic sărăcia și mediul îi ține în urmă cu 2-3 ani. Când cumpăr haine pentru copii, pentru majoritatea cumpăr cu un număr sau două mai mici decât vârsta lor. Asta este foarte dureros, că dezvoltarea acestor copii suferă drastic din cauza mediului în care s-au născut. Asta e Pirita Children.

Tu intraseși în comunități sărace, în Hope and Homes for Children ai întâlnit familii sărace, copii care veneau din aceste medii. Ce anume s-a schimbat când ai ajuns în această comunitate? Ce era copleșitor?

Claudia Costea: Locuințele lor. Eu nu mai văzusem niciodată așa ceva. Nu îmi puteam imagina că se poate trăi în niște construcții făcute din placaje, cu uși, geamuri, găsite pe rampa de gunoi. Practic arată ca niște colibe.

Dacă ai văzut documentare despre sclavia romilor, ei stau de multe ori în fața unor corturi făcute din niște bețe acoperite cu niște pânze. E foarte asemănător.

Ăsta a fost cel mai șocant lucru: să descopăr că la doi pași, practic în orașul în care trăiesc și eu, 130 de copii trăiesc direct pe pământ, în colibă. Nici în momentul de față așa ceva pentru mine nu este acceptabil. Ar trebui să fim în stradă pentru asta.

Și a mai fost ceva. Faptul că nu se vorbea despre ei ca despre o situație gravă și urgentă, că se perpetuau niște mituri pe care cu atât de multă ușurință le luăm de-a gata: stau acolo pentru că le place în mizerie. Dacă nu ar mai suporta, s-ar muta. Asta e o replică pe care am auzit-o de nenumărate ori și de la lume care nu lucrează în domeniu și de la profesioniști, oameni care practic niciodată nu au fost să stea de vorbă cu acești oameni să vadă situația, de ce au ajuns să stea acolo și ce ar însemna să ieși de acolo. Pirita este ceva extrem.

Ce activează în tine acest instinct de salvator?

Claudia Costea: Aici nu știu să răspund. M-am gândit și eu de câteva ori. Când m-am dus acolo, mi s-a părut pur și simplu uman să reacționez. Nu cred că trebuie să ai un simț special de salvator.

Însă în mine a stârnit o altă reacție: mi-a fost rușine pur și simplu.

Ce tot vorbim noi de atâta timp că facem? Ce e cu oamenii ăștia? De ce nu știam de ei? A fost ceva și personal, și profesional, care m-a pus într-o zonă neplăcută, față în față cu mine însămi. După aceea lucrurile s-au derulat de la sine. În continuare, după atâția ani, descopăr că de multe ori e ce îmi doresc să văd, nu neapărat ce e acolo. Așa că asta a fost o șansă. Și de-asta relația mea cu oamenii din Pirita e una reală și bazată pe încredere, pentru că eu nu am avut niciun alt scop acolo, iar lucrurile s-au construit firesc, nu le-a forțat nimic.

Cum crezi că le-ai schimbat viața?

Claudia Costea: Eu cred că le-am complicat viața (râde). Le-am dat părinților ditamai responsabilitatea să aibă copii școlari, iar copiilor în felul ăsta le-am schimbat viața, ducându-i la școală! Era cel mai natural și firesc lucru și mă bucur că am avut intuiția corectă, că puteam să mă epuizez încercând să le fac case sau mai știu eu ce altceva.

De ce?

Claudia Costea: Copiii din Pirita ar putea să se lase de școală în fiecare zi. În continuare nu există în viața lor un adult care să conștientizeze importanța educației, care să-și asume responsabilitatea, să îi culce la timp. În casele lor, primăvara invadează șobolanii, la propriu. Copiii ăștia se acoperă complet, urcă peste ei șobolanii dacă rămâne un pic de pâine în casă Mamele, că ele de obicei se sacrifică, țin o lanternă aprinsă cât durează bateriile, fiindcă doar așa sperie șobolanii. Pisicilor lor le e frică de șobolani doar câinii mai îndrăznesc să le facă de petrecanie.
Mulți dintre bărbați beau și se ceartă, își împart lucruri după o zi de muncă foarte brută pe rampa de gunoi. Atmosfera seara în casele astea este una în care un copil nu se poate odihni. Nu se gândește nimeni seara dacă cel mic are șosete: am cinci copii de trimis la școală. Câți au șosete, câți nu? Și în condițiile astea, dimineața microbuzul este neîncăpător. Copiii se trezesc singuri.

Bine, după ce mai cresc, unii nu merg pentru că nu le place cum le arată hainele sau își dau ei seama că nu sunt tunși și nu se duc.

Sunt atâtea riscuri în fiecare dimineața ca copilul ăla să nu urce în microbuzul care merge la școală încât pentru mine sunt un miracol că copiii continuă să meargă. Tot ce e în mediul de acasă e împotriva acestui lucru.

Există hoți de cai care vin să le fure caii. Sunt copii care dorm în grajduri lângă iapa lor, lângă purceii lor, dar copiii nu se plâng de asta. Ei simt nevoia să-și protejeze familia. Ei nu reproșează nimic părinților. Dar lor le place mult la școală. Doar că ei se duc într-un mediu care nici ăla nu e prietenos cu ei. Este ostil. Pentru că evident că ei ies în evidență: nu sunt cei mai curați copii, nici cei mai fericiți copii, nu sunt cei mai veseli prin curtea școlii, nu știu cele mai frumoase cuvinte. Evident că se remarcă cumva negativ. Și nu stă nimeni să se întrebe, nimeni nu a fost în vizită să vadă de unde au venit copiii ăștia și dacă au venit până aici să facem să fie bine pentru ei.

Dar ei continuă să meargă într-un mediu în care există probabilitatea să li se spună ceva urât, să fie respinși, dar continuă să meargă.

De ce?

Claudia Costea: Asta cumva cu abandonul școlar e mai degrabă o excluziune. Pentru că nimeni nu se ocupă să răspundă acestor nevoi  de zi cu zi, să compenseze astfel încât să crească șansele ca copilul să fie apt să participe la școală. Nu, noi ne uităm la rezultatul final. Copilul a rezistat cât a rezistat și la un moment dat.

Apoi e decalajul de învățare. Cum să faci tu față cu copii de care se ocupă părinți, bunici, tot ce trebuie, cum să faci față între copiii ăștia? Iar când simți că nu știi nici aia, nici aia, nici aia, sigur că nu o să răspunzi. În timp, decalajul ăsta crește, iar noi aici încercăm să compensăm. Numai că nu colaborăm și nu comunicăm foarte bine cu toate școlile astfel încât să fim parteneri în treaba asta și să ajutăm practic părinții.

Noi încercăm să preluăm din responsabilitatea părinților. Și atunci avem la modul un duș, le dăm săpun, pastă de dinți, încercăm să le tăiem unghiile, să le curățim pantofii – e important să te duci cu pantofii curați la școală, să te duci fără păduchi, să te duci tuns.

Am descoperit chestia asta cu tunsul. Avem o frizeriță voluntară care vine săptămânal. Nu mi-am imaginat cât de mult contează asta pentru un copil. Că ei nu merg în frizerie. Și dacă au bani, niciun frizer nu o să-i primească sa-i pună pe scaun și să-i tundă. E un complex la care nu m-am gândit că poate fi o cauză de abandon școlar. Dar nici copilul meu nu ar merge la școală dacă nu i-ar plăcea cum arată. Toate aspectele astea nu ai de unde să le știi decât dacă ești aproape de copii, de părinți, de comunitate cât de des posibil.

Chestiunea cu abandonul școlar și cu toate miturile pe care foarte ușor le luam de-a gata nu stă în picioare. Într-o astfel de comunitate responsabilitatea este a tuturor. Suntem toți responsabili pentru că există situația asta în oraș și ar trebui să ne batem capul. Ce facem toți? Primăria nu o să le dea locuințe sociale și nu o să le construiască case niciodată probabil. Unele dintre familii au spus: am muncit la oi toată vara și vrem să ne luăm bolțari, să ne facem o cameră să nu mai intre gândacii și șobolanii în casă. Nu pot face asta pentru că terenul nu e al lor. Și până când primăria nu spune: vă legalizăm în zona asta și puteți să vă îmbunătățiți un pic locuințele, nu se poate face, pentru că sunt amenințați că li se va demola ce au făcut că e ilegal. Și atunci oamenii au trecut prin niște demolări și s-au resemnat că asta nu e posibil. Își mai iau un cal – oricum cheltuie cu caii foarte mult că sunt răniți și au grijă de ei. Asta e o lume în sine care și-a găsit cum să funcționeze și cum să supraviețuiască chiar dacă nu are acces la realitatea mai mare a  orașului, iar noi vrem ca copiii care provin de acolo să știe să funcționeze și să aibă resurse de energie să funcționeze ca orice alt copil. Nu se poate așa ceva. Copiii sunt nedormiți. Uite, asta cu somnul, mănâncă prost… noi le oferim mâncare, cumpărăm toate medicamentele posibile – dar cu somnul nu putem să-i ajutăm. Și ei ne povestesc: nu am putut dormi pentru că s-au certat vecinii, au auzit că s-a furat ceva, bebelușul familiei plânge toată noaptea… ei sunt toți într-o încăpere. Vin la noi la modul și le punem desene animate și ar adormi pe scaune acolo. Dar merg la școală. Ăsta este eroismul de zi cu zi. Din păcate. Mi-ar plăcea foarte mult ca școlile în care merg să îi poată vedea pe copiii ăștia așa cum îi văd eu și să înțeleagă cât este de prețios, cât sunt ei de prețioși pentru școala lor. Pentru că nu știu care adult dintre noi ar face față vieții de zi cu zi așa cum fac ei și ar avea bucuria să meargă printre ceilalți.