Copiii şi diferenţa (crudă) dintre visuri şi realitate

Am mai scris despre copil, şi despre visuri. Astăzi aş vrea să merg un pic mai departe şi să intru în detalii. O să încep prin a recurge la ajutorul lui Andrew Solomon care spunea că „deseori, în fanteziile subconştientului nostru despre cât de minunat ar fi să concepem un copil, ne place de fapt să ne închipuim pe noi înşine trăind veşnic, şi nu pe cineva cu o personalitate distinctă de a noastră”.  Mai apoi, îndată ce vine pe lume, omuleţul din faţa noastră pare să fie rezultatul „reproducerii” a doi indivizi. Insist, re-producere, adică producerea a doua oară. Aşa că devine oarecum logic ca noi, părinţii re-produşi, să ştim cu exactitate şi precizie ce e cel mai bine pentru copil. Doar că, tot vorba lui Solomon, „rolul de părinte ne catapultează brusc într-o relaţie permanentă cu un străin, iar cu cât străinul ne e mai nefamiliar, cu atât mai puternic e izul de negativitate”. Dacă diferenţa e semnificativă, atunci devine de-a dreptul o insultă, spune tot Solomon.  Despre asta aş vrea de fapt să vă povestesc astăzi – despre tragediile cotidiene iscate de diferenţa dintre copii reali şi visurile părinteşti.

Carevasăzică, cea mai grea sarcină a părinţilor este aceea de a accepta că mogâldeaţa din faţă lor nu e niciunul dintre părinţii lui. În ciuda faptului că materialul genetic provine de la ei. Ceea ce au în faţă este un individ care combină acel material genetic într-o combinaţie unică. UNICĂ, dragi părinţi. Nu e deci o extensie a părinţilor, ci are o identitate unică. Problema se iscă din faptul că, de vreme ce ne re-producem,  tindem să re-producem şi dorinţele şi visurile noastre. Aşa că, pe nesimţite şi încă din burta mamei, odrasla devine responsabilă de furnizarea de succes academic, de performanţe sportive sau artistice, de faimă şi de recunoaştere ori de orice altceva ce adultul re-produs nu a reuşit să rezolve. Tot pe acelaşi principiu, dacă eu, părintele, m-am fript cu ciorbă, copilul devine responsabil să sufle în iaurt. Şi pentru că (dintr-un motiv întemeiat) noi oamenii (inclusiv în calitate de părinţi) avem obişnuinţa de a ne ascunde propriile probleme sub formulări pozitive şi aparent pline de altruism, tot ce conţine paragraful de mai sus se regăseşte în viaţa de toate zilele sub afirmaţii de genul „îmi doresc o viaţă bună pentru copilul meu”, sau „nu-i vreau decât binele”, ori „vreau să-l feresc de ce m-am lovit eu”.  Trecem cu vederea că o viaţă o fi ea bună dar că definiţia e diferită pentru fiecare, că binele cu sila se simte ca agresiune şi că avem nevoie de propriile experienţe pentru a trage concluzii care să ne aparţină.

Spuneam mai sus că dacă diferenţa e semnificativă se simte cam ca o insultă. Ce reprezintă diferenţa cu pricina ţine de capacitatea de acceptare a părintelui. Dar practic e momentul acela în care părintele realizează că odrasla nu o să fie doctor sau avocat. Nici Nadia şi nici Ţiriac. Şi nici Steve Jobs. Că poate habar n-are cine vrea să fie.  Ori ştie că nu poate fi ce se aşteaptă de la el. Şi nu contează dacă asta presupune să fie heterosexual sau inginer.  Care este rezultatul? Am văzut oameni încarceraţi în cariere ale părinţilor lor. Am cunoscut oameni ajunşi la 40 de ani fără a le spune părinţilor că sunt homosexuali sau lesbiene (sau bisexuali). Am întâlnit părinţi care nu voiau să admită că au un copil cu handicap şi se încăpăţânau să îl includă într-un sistem „normal”. Toate astea făcute cu cele mai bune intenţii. Asta m-a ajutat să înţeleg că, în relaţia cu proprii copiii, cel mai mult rău se face cu bine.

Cam ce e de făcut? O să îl rog tot pe Andrew Solomon să mă ajute… „suntem nevoiţi să-i iubim pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce e mai bun în noi reflectat în ei, şi asta ne vine mult mai greu. A-ţi iubi copiii este un exerciţiu de imaginaţie”.