Corina Ozon, scriitoare: ”Doi oameni care stau ani de zile împreună ajung să aibă un sistem cognitiv integrat, creierele lor sunt unul şi acelaşi: începe unul o frază, o termină celălalt.”

Jurnalist de carieră, Corina a lansat anul acesta ”Codul lui Zoran”, un thriller care se supune aceloraşi interese ale scriitoarei: relaţiile contorsionate dintre oameni.

Aş vrea să începem cu cel mai recent volum, Codul Lui Zoran, un thriller complet diferit faţă de seria ”Amanţilor” cu care îţi obişnuiseşi cititorul. De ce ai ales să încerci un alt tip de scriitură?

Eu nu aş zice că este alt tip de scriitură. Am debutat cu seria ”Amanţii”, cu un stil alert, expeditiv, în limbaj neortodox. Am venit apoi cu volumul ”Până când mă voi vindeca de tine” şi am avut aceeaşi temere ca acum, că este diferit şi oamenii vor dezaproba schimbarea. Dar nu a fost aşa, iar cartea, publicată în 2016, este şi acum un best-seller.

”Codul lui Zoran” am început să-l scriu acum un an, dar a trebuit să iau o pauză de la el pentru alte două volume, ”Divorţurile amanţilor” şi ”Despre iubire cu instrucţiuni de folosire”. După ce a murit tata însă am reluat lucrul la Zoran şi nu m-am ridicat de pe scaun până când am terminat-o. Eram în starea emoţională necesară. Tata s-a prăpădit pe 7 decembrie, iar până la Anul Nou cartea era gata. Mă durea spatele de la atâta încordare.

Povestea lui Zoran, a inginerului ajuns să trăiască pe străzi, este reală. Personajul a existat, era un inginer strălucit, care a căzut în patima jocurilor de noroc. În anii ‘90 au apărut tot felul de schimbări la întreprinderea unde lucra, el nu s-a mai regăsit în noua matrice socială şi a încercat să câştige bani cu orice preţ: jocuri de noroc, datorii,  s-a împrumutat la cămătari şi apoi a fugit pe străzi. Aşa l-am cunoscut eu. Singura diferenţă din carte este că personajul real avea o fată, în vreme ce Zoran are un băiat. Nu l-am cosmetizat deloc însă pot să spun că am fost ”elegantă” cu el, pentru că realitatea, aşa cum am văzut-o ca ziarist care relata din cele mai atroce zone sociale, este mult mai dură decât ni se pare.

Povestea lebedelor şi a codului secret, implicit o pictură (sunt pasionată de artele plastice) nu am vrut să fie un ”Codul lui DaVinci”, ci o poveste aventuroasă integrată în societatea noastră. Iar oamenii asta au perceput, verosimilul din proză.

Am lăsat libertate fiecăruia să înţeleagă ce doreşte şi cred că acesta este rolul scriitorului, să lase cititorul să scrie mai departe povestea. Am fost întrebată de curând dacă mă identific cu vreunul dintre personaje. Nu cred că asta este ideea, dimpotrivă, cititorii trebuie să se regăsească în personaje. Scriitura realistă cred că nu a fost încă suficient de exploatată la noi.

Cum ai decis tu să devii ziarist şi cum a fost când ai ieşit din breaslă?

Am decis să devin ziarist când aveam şase ani şi citeam ziarul pe care îl cumpăra tata aproape în fiecare zi, ”Drapelul roşu” cred că se chema. Oricum, erau două ziare în Timişoara pe vremea aia. Vorbim de perioada de dinainte de ‘89. Atunci am zis că mă fac ziarist, chiar dacă habar n-aveam ce însemna asta. Cine ştie, poate atunci mi-am trasat viitorul.

Tatăl meu era inginer mecanic în cadrul Armatei. Şi el avea abonament la acest ziar pe care nu pot să spun că îl citea cu pasiune, din scoarţă-n scoarţă. Era mai degrabă un ritual: îl aducea, îl răsfoia puţin după care îl lăsa pe masă şi de acolo îl luam eu.

Mama era muncitoare la fabrica de pălării din Timişoara care, pe vremea aia, era singura fabrică de acest fel din ţară. Aveam tot felul de covoraşe şi băscuţe pe care mama le producea pentru ţările din Orientul Mijlociu: covoraşele de rugăciune şi băscuţele pentru soldaţii din armata irakiană.

După liceu, am terminat secţia română-franceză la Universitatea din Timişoara şi am venit în Bucureşti să dau la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării.

Era anul 1990, iar noi eram prima generaţie de jurnalişti de după Revoluţie.  În clădirea unde învăţam funcţionase ”Academia Ştefan Gheorghiu”, universitatea politică a regimului comunist. Am fost foarte revoluţionari, am vrut să îi dăm afară pe cei de la Ştefan Gheorghiu, apoi ne-am împrietenit. Eram entuziaşti, imaturi aş zice chiar.

Tata nu a vrut să mă lase să plec din Timişoara din teama de neînţeles că mi s-ar putea întâmpla ceva în Bucureştiul ăsta mare. Şi am plecat după ce le-am spus că merg în vizită la nişte rude din Capitală. Şi era adevărat. Ce nu le spusesem era că aveam să dau la facultate. I-am anunţat doar când am fost admisă. Ţin minte că era în jur de zece noaptea şi eu, cu un grup de prieteni, mă căutam pe listele de admişi ce se afişaseră la Facultatea de Arhitectură. I-am sunat de la un telefon public pe ai mei. Şi a fost o tragedie că i-am minţit. Dar în timp au acceptat.

Pentru mine au urmat ani grei, pentru că nu reuşeam să mă adaptez aici. Totul era diferit în Bucureşti. Banatul este calm, oamenii sunt mai discreţi, aici mi se părea că fiecare vrea să ştie tot ce faci. Dar acum îmi place, părinţii mei s-au mutat şi ei cu mine. Bucureşti înseamnă acasă.

Am început să lucrez chiar din facultate, la Curierul Naţional. Şefi erau Dan Diaconescu şi Marius Tucă, pe care i-am reîntâlnit la Antena1. Am făcut practică la Curierul, după care s-a înfiinţat ziarul Ora, care avea nevoie de reporteri. M-am dus. Şi pot să spun că în redacţie la Ora am făcut ”şcoala” de reportaj şi investigaţii.

După vreo doi ani s-a desfiinţat ziarul şi ne-am văzut obligaţi să ne găsim alte slujbe. O parte a mers la Mediafax, iar alta la Antena1, la Observator. Ofertele nu erau foarte numeroase, ca acum. Am rămas la Antenă până în 2000, la ştiri. De acolo m-am mutat la producţie, la Intact, unde am fost editor la emisiunile lui Horia Brenciu, făcea un matinal atunci, şi la Orient Express, cu Stelian Tănase.

Ce ţi-a rămas din aceste experienţe? Cum te-au format ca om şi apoi ca scriitor?

Mi-am vindecat foarte multe temeri pentru că am fost în mijlocul unor bătăi între clanuri ţigăneşti, de exemplu. De la mineriada din septembrie ’91, când a fost ucis şi un jandarm, am rămas cu fobia de mulţime, iar la Râmnicu Vâlcea mi-am luat nişte scatoalce. Dar toate astea m-au călit.

Mi-am format o disciplină extraordinară. La ştiri e foc continuu. Am prins mineriade, mitinguri, eram acreditată la Ministerul de Interne, la Transporturi, pe Sindicate, aşa era socialul compus atunci, ca o pălărie foarte curpinzătoare. Iar fără disciplină şi corectitudine nu puteai rezista prea mult.

Obsesia de a verifica informaţia din mai multe surse, ca şi partea de documentare mi-au rămas şi acum, ca scriitor. Documentarea este esenţială pentru un mine. Să-ţi spun o întâmplare de la una dintre lansările ”Amanţilor”. Eram la Cluj şi, după eveniment, au venit la mine câţiva tipi dintr-un grup numeros de oameni foarte interesanţi şi interactivi pe tot parcursul lansării. Şi m-au întrebat dacă am fost vreodată într-un club de swingeri. Îmi citiseră cartea şi acolo era o poveste cu swingeri atât de realistă, încât s-au gândit că am fost în clubul pe care îl frecventau. Bineînţeles că am luat-o ca pe un compliment. Le-am explicat că am nişte prieteni care mi-au povestit. Restul este şcoală de ziarist: să pui întrebările potrivite pentru a obţine informaţia pe care ţi-o doreşti.

Pentru Zoran am făcut o documentare minuţioasă: am citit relatări, interviuri cu oameni ai străzii care locuiesc în adăposturi temporare, pentru a afla poveştile decăderii lor, limbajul, logica. Aşa am constatat că majoritatea au avut la un moment dat o familie, o casă şi o slujbă.

Cum îţi explici această cădere?

Cred că este un fenomen specific oricărei societăţi care trece printr-o schimbare radicală de regim economic şi social. Nu spun nimic despre SUA, pentru că acolo fenomenul este diferit. Iar ”Codul lui Zoran” a fost foarte bine primit de românii din America. Sunt oameni plecaţi de 20-25 de ani şi percep subiectul ca nişte americani. Şi au fost foarte impresionaţi de subiectul acestei cărţi. Acolo există o pagină online, ”People of New York”, care a început cu poveşti ale unor oameni fără adăpost şi a avut un uriaş succes. Americanii sunt devoratori de poveşti.

Dincolo de explicaţia fenomenului social, te-aş întreba dacă ai găsit o explicaţie legată de căderea emoţională, de stimă de sine, psihică a unui om de succes din România până la a ajunge pe străzi, într-o sărăcie şi o degradare din care să nu mai vrea să iasă.

Graniţa este foarte subţire între aici şi acolo. Este vorba despre o fragilitate emoţională, este un fenomen psihic ce apare pe fondul unor depresii netratate. De aici până la falsa iluzie că trăieşti pe stradă şi nu mai ai nicio grijă mai e doar un pas mic.

Îmi amintesc de seria ”Cronică de familie”, în special partea dedicată venirii comuniştilor, care s-au instalat în casele aristocraţilor interbelici. Scriitorul urmăreşte destinele celor alungaţi, ale protipendadei  care a luat drumul străzilor. Oameni educaţi, vorbitori de franceză sau engleză, au ajuns în zdrenţe la colţ de stradă. Ai fi zis că aveau resursele interioare să se echilibreze, dar nu au făcut-o pentru că un şoc de aşa natură nu trece fără urme.

Povesteai că ai scris ”Zoran” în trei săptămâni, imediat după moartea tatălui tău. Cum ai reuşit să depăşeşti momentul dispariţiei lui?

A fost foarte greu. Eu eram în Canada, avem programate nişte lansări cu românii de acolo, de la  care nu puteam lipsi. În plus starea lui de rău părea, la început, o simplă indigestie. Cât am stat în Canada, am fost mai mult la telefon cu fratele meu. Tata era deja în spital. Avea ocluzie intestinală provocată de o hernie inghinală pe care refuzase să o opereze la vremea ei, de frică să nu moară în spital. Şi uite că până la urmă spaima s-a adeverit.

Cât am stat în Canada am trăit o întâmplare care m-a speriat îngrozitor: mă întorsesem acasă la prietena la care locuiam, iar ea, terifiată, mi-a spus: ”Corina, a intrat o pasăre în casă!” Atunci am simţit cum s-a rupt ceva în mine. Şi am avut o presimţire, în ciuda veştilor bune care veneau de acasă: operaţia reuşise, el era stabilizat.

Am ajuns la tata, la spital, după ce am aterizat în România. Arăta îngrozitor. Infecţia se răspândise în tot corpul şi era de nerecunoscut. Dar, când m-a auzit, a deschis foarte greu ochii. Erau plini de lacrimi. Mă aşteptase. Iar peste câteva zile, deşi noi ne mai făceam speranţe că se va face bine, am fost anunţaţi că a murit. Avea aproape 79 de ani.

Nu eram pregătită. Era prima moarte a cuiva foarte apropiat din familie. Ştiu că toţi trecem prin asta, dar tot nu pot să accept pentru că toată viaţa am comunicat foarte mult cu el. Iar acum singura mea frustrare este că nu pot să îi spun ce mi se întâmplă. Nu pot să-l sun, nu pot să mai povestesc cu el.

Hai să povestim despre ”Amanţi”!

Ce vrei să ştii despre ”Amanţi”?

Câţi amanţi ai avut?

(râde) Să ştii că cel mai des oamenii mă întreabă dacă eu sunt Cati din roman. Nici zece vieţi dacă aş fi avut nu aş fi putut trăi tot ce a trăit ea acolo.

Eu am început să scriu textele din ”Amanţii” pe un blog citit, cred, de trei persoane, dintre care una eram eu. Ieşisem din presă, de care eu eram virusată şi voiam să îmi păstrez mâna. Era un blog prost făcut şi nu îl citea nimeni.

Într-o zi m-am întâlnit cu o tipă, era chiar de Paşte în 2014, care mi-a povestit despre o prietenă de-ale ei care era cuplată cu un tip însurat şi care suferea că stă singură de Paşte. S-a ridicat o revoltă în mine cum n-ai zice. De ce? Pentru că în vremea aia circulau pe internet foarte multe articole siropoase cu un el şi o ea care se iubesc la nesfârşit.

Atunci mi-am zis: asta e viaţa, cu suferinţa unei fete care iubeşte un bărbat însurat, cu relaţii complicate. Şi am scris un text foarte alert, o poveste despre amanta singură de Paşte. L-am urcat pe facebook şi a avut un succes uriaş. Iar oamenii au cerut continuarea. Am făcut povestea nevestei şi a amantului şi am avut trei personaje.

După un timp, un scriitor din Bistriţa, Alexandru Petria, pe care nu-l cunoşteam decât de pe facebook, mi-a zis că aş putea să scriu o carte cu personajele astea. Iar eu am crezut că e o glumă. Dar lucrurile s-au precipitat pentru că i-am întâlnit pe coordonatorii editurii Herg Benet, Cristina Nemerovschi, scriitoare de asemenea, şi Alex Voicescu. Cristina era foarte încântată. Mi-a cerut o carte şi mi-a dat şi dead-line.

Am scris ”Zilele amanţilor” care a avut un succes nemaipomenit. Atunci mi-am dat seama că scriitura era mai degrabă masculină şi m-am temut un pic pentru că mă simţeam expusă. Ce-o să creadă despre mine cunoscuţii, familia? Fratele meu mi-a zis: ”Vai, dar nu ştiam ce soră am!”.

Apoi oamenii au vrut continuare şi cu fiecare nou volum ziceam că este ultimul. Însă tocmai am scris volumul cinci, tot la cererea publicului. Oriunde merg, oricât de serioasă sunt şi vreau să vorbesc despre altceva, se iveşte o întrebare din public: ”Dar Amanţii când continuă? Mircea şi Cati ce fac?”.

Mi-ai povestit despre mânia din momentul în care ai aflat tristeţea amantei în ziua de Paşte. Chiar dacă nu cu durerea unui amantlâc, ai trăit drama unei despărţiri. Cum ai trecut peste ea?

Divorţul este o traumă pentru oricine. Este foarte greu ca doi oameni, după ani de zile de viaţă împreună, să se separe. După un timp formează un tot. De multe ori au un sistem cognitiv integrat, creierele lor sunt unul şi acelaşi: începe unul o frază, o termină celălalt. Când se rupe o jumătate şi pleacă, este extrem de dureros.

Separările au multe cauze, dar cele mai multe vin din alegeri greşite. Eu nu-mi amintesc nuanţele, au rămas doar amintirile evidente. Mintea şi-a făcut datoria şi a şters mare parte din detalii şi am putut merge mai departe. Dar, cu mintea de acum, sunt convinsă că ne-am pripit în a ne căsători. Nu eram pregătiţi. Şi, mai mult ca sigur, pe anumite paliere nu ne potriveam. Iar de aici s-au produs nişte defazaje, mai departe discuţii, până când spui punct. Eu am fost cea care a spus nu, dar sunt femei care nu o fac şi se chinuie într-o relaţie toxică. Eu nu pledez pentru divorţ, ci pentru reconciliere, dar dacă nu se mai poate nu e o tragedie să divorţezi, dar nu e nici uşor.

Dincolo de aceste lucruri, este foarte greu să fii mamă divorţată. Eu am fost privilegiată să lucrez într-un mediu unde nu se ţinea cont de statutul civil. Ştii cum se spune, reporterul este asexuat de multe ori. Eşti tovarăş cu toată lumea. Dar sunt femei izolate social pentru că au divorţat şi au şi un copil. Apoi, bărbaţii nu sunt educaţi să se căsătorească cu o femeie cu un copil.

Cum te-a schimbat pe tine copilul?

Exact cum se schimbă orice femeie care devine altă specie, adică mamă. Nu în sens bun sau rău.

Se spune că mama are nişte simţuri în alertă exact ca soldatul pe front, pe care nu le avea înainte. Orice gest pe care îl faci, orice decizie iei te gândeşti şi la copil.

Copilul m-a schimbat în bine. Acum două zile a împlinit 21 de ani. Este şi ea scriitoare, de proză pentru adolescenţi. Cartea ei se numeşte ”Flori în păr”.  A publicat la Data Group, o editură din Timişoara care i-a tradus cartea şi în germană. În plus, are o comunitate mare pe youtube.com unde face storytelling.

Iulia are drumul ei. Nu ştiu dacă va merge pe el până la capăt sau nu. Este studentă şi la SNSPA, la comunicare. Cert este că are o fire de artist. Iar după mine arta este cea care vindecă.