Căutare

Share this article

Costi Mocanu este comentator sportiv și unul dintre oamenii cheie care au creat ProTv-ul, în 1993. A fost reporter, redactor, producător, director general, s-a ocupat în egală măsură de conținut, și de afacere. După aproape 25 de ani de muncă neîntreruptă acolo, Moșu, cum îi spun apropiații, și-a dat demisia.

Acesta este primul interviu după plecarea de la ProTv.

Aflăm împreună, în câteva minute de lectură, povești ale unor începuturi entuziaste și decizii orientate de maturitate. Cu Costi Mocanu.

Care sunt cele mai frecvente întrebări pe care le primești în ultima vreme?

De câți ani ești la ProTv, cu ce echipă ții, ce planuri ai?

De ce ai plecat din ProTv nu este printre ele?

Păi, n-am mai vorbit cu nimeni așa, la o cafea, cu un pix și un carnețel în mână, de când am decis să închei contractul cu ei.

Dar te întreb și eu: de ce să nu plec? Eram acolo de 25 de ani, deja. Deși la prima vedere pare un motiv întemeiat să mai rămân, cred că dimpotrivă, este un număr de ani suficient de mare să mă îndemne să fac și altceva.

De ce ai rămas atâta timp?

Uite, în cei 25 de ani am fost în nenumărate poziții, de la reporter la director general. Și la un moment dat am epuizat toate posturile. Sigur, mi-a plăcut fiecare job pe care l-am avut acolo și, din acest motiv, am stat atât de mult. Iar munca a fost diversă în toate aceste job-uri, de la producător de conținut, la poziții de marketing, iar în ultimii ani de management.

Constantă în toată perioada asta a fost poziția de comentator sportiv.

Este cu atât mai surprinzătoare plecarea ta cu cât nu s-a petrecut în contextul plecărilor masive de acum câțiva ani.

Nu mi se pare surprinzător. Hai să-ți dau un exemplu din fotbal, un domeniu mereu prietenos: când pleacă managerul echipei ia și mulți jucători după el. În egală măsură. Când vine un manager nou, de pildă, Guardiola, la Manchester City, a schimbat echipa. Schimbarea este o consecință a permisiunii firești pe care managerul trebuie să o primească. Ți se dă pe mână un concept, un plan de afaceri și o organizație, este firesc să ți se dea pe mână și ingredientele pe care le consideri necesare pentru a conduce bine.

Pentru mine au apărut două însărcinări care m-au provocat să-mi diversific munca: să fac strategie și dezvoltarea afacerii și, în ultima perioadă, însărcinarea de corporate affairs.

Costi Mocanu, împreună cu Felix Drăghici, pe Stade de France. Iunie 2016

Ce s-a văzut la televizor, faptul că am prezentat un show tv, a fost urmare a faptului că angajatorul meu a găsit potrivită această poziție pentru mine. Iar astfel de colaborări ar mai putea exista și în prezent. De pildă, în iunie acum voi comenta meciurile naționalei pentru ProTv.

Dincolo de asta, vreau să spun că ProTv nu mai este organizația căreia eu i-am dat multe weekend-uri. Eu și alți mulți colegi ai mei. Rămăsesem printre ultimii manageri din perioada de început a ProTv, mai sunt mulți colegi la producție, la știri, la sport, din acei ani.

Cred că am stat la ProTv cam cât a stat Ferguson la Manchester United, Wenger la Arsenal și Raul la Real Madrid.

Sigur că sunt mândru că, atâta timp cât am fost manager la ProTv, cu echipa din care am făcut parte, am lansat câteva show-uri de mare audiență: Las Fierbinți, Vocea României, Românii au talent, Masterchef. Acela era ProTv-ul meu, al echipei mele.

La Ninja Warrior, cu Raluca Aprodu și Daniel Nițoiu

Sunt mândru și le mulțumesc lor, i-am mulțumit și lui Sârbu fiindcă am ajuns director general în momentul în care el a fost promovat la conducerea CME, la Praga. A fost o mare onoare pentru mine să conduc această instituție și sunt mândru de oamenii cu care am lucrat.

Pe de altă parte, munca de manager mi-a dat o îndeletnicire nouă: am descoperit afacerile și am început să investesc pe bursă.

Sunt un trader, sunt de capul meu pe bursele de afară. Sunt zile în care poți pierde uriaș sau câștiga la fel. Nu aș vorbi în numere, ci în procente și ți-aș spune că sunt la plus 10% anual din suma investită.

Nu este un joc, de-asta le spun tuturor că dacă ajung să vadă bursa ca pe un joc de noroc mai bine se lasă.

Ce mă bucură nu este neapărat câștigul, ci că am descoperit un domeniu în care mereu ești verde la cap. Citesc foarte mult economie și politică.

E fascinant să vezi cum cade bursa pentru un tweet al lui Trump. Și am pățit-o pe portofelul meu.

Cea mai directă expresie a fricii am simțit-o când Rusia a intrat în Crimeea. Fusese o zi bună, bursa în Europa era pe +1 și ceva, iar când a venit știrea că rușii au intrat în Crimeea, instantaneu a căzut la -2și ceva. În acel moment toată lumea s-a refugiat în cash.

Pe de altă parte, nu-ți imaginezi senzația să primești un telefon, când stai la o terasă și bei o bere, iar la celălalt capăt brokerul îți spune o cifră iar tu zici doar atât: vinde! Și pe urmă vezi cifrele cum cresc în cont.

Pare o senzație de prosperitate și aventură!

Trăim în cea mai lungă și prosperă perioadă mondială. Toată lumea se așteaptă acum la o criză. Indicii bursieri au atins minimul în 2009, de atunci cresc constant. Așa că, în curând vom asista la o nouă criză, care este bine să apară pentru a se mai degaja niște energii, niște tensiuni..

Cum te simți acum, după demisie?

Oricine își schimbă locul de muncă după 25 de ani se resimte, se întâmplă ceva în sufletul lui. Lucrezi cu mulți oameni, dezvolți niște reflexe, te duce drumul către Pache Protopopescu.

Sunt oameni a căror prezență cotidiană îmi lipsește: mă vedeam zi de zi cu Zoe Vasilescu, de la Vânzări, eram obișnuit să vorbesc mult cu Felix Drăghici. Încercăm să suplinim asta cum putem.

Cu nostalgie, de la Euro 2016, cu doi colegi dragi: Felix Drăghici și Lică Molan

Unde vei munci în viitor, ce oferte ai primit?

Am primit foarte multe oferte și foarte mari, care mă onorează, sigur. Chiar din 2013 încoace primesc. Acum sunt consilier FRF și mă gândesc, analizez ofertele.

Vreau să construiesc și în alte locuri. Unul dintre cele mai dragi momente profesionale a fost în 2004, când m-a trimis Sârbu la Tv Sport, într-un punct în care stația era jos ca audiență.

Am găsit oameni foarte pasionați acolo, dedicați muncii lor. Pe majoritatea i-am păstrat când am integrat stația în noul sport.ro.

Mi-a plăcut foarte mult în perioada aia. Simțeam că luptăm pentru fiecare punct de rating ca la facultate, la examene, când muncești mai mult să iei un 5 decât un 10. Aș vrea să mai fac așa ceva și probabil că o să mai fac.

Cum ai ajuns în ProTv?

Povestea începe cu mulți ani înainte. Foștii colegi de școală generală îmi povestesc și acum, fascinați cumva, cum făceam programe și comentam fotbal de când eram prin clasa a III-a, a IV-a, adică prin anii ’70.

Făceam meciuri între clase, evident că jucam și eu, dar îmi vedeam lungul nasului: nu eram niciodată centru atacant, nici portar.

Eram fundaș. Dar făceam și programe de meci, luam declarații colegilor, scriam cu creionul pe hârtie știrea și așa mai departe.

Unde era școala ta?

Școala mea însemna, de fapt, două. În Bucureștii Noi, de o parte și de cealaltă a bulevardului: una la piață, cealaltă la biserică.

În clasa a IV-a m-am mutat de la una la alta dintr-un motiv simplu: făceam vioară și la noua școală îmi era mai simplu să fac față programului de studio suplimentar.

Vioara a fost o favoare pe care am vrut să i-o fac mamei, dar am renunțat destul de repede la ea, iar mama s-a prins că nu era pentru mine.

Îmi plăcea să aud vioara cum sună în mâna profesioniștilor, dar, când  puneam eu mâna pe ea, scârțâia. Însă nici nu aveam răbdare pentru studiu și repetiții.

Cum ai început să joci fotbal?

Pe maidan. Fotbalul era Fortnite-ul, youtube-ul nostru. Nu aveam alte căi de socializare, dar aveam mingea.

Jucam cu băieții din cartier, de la școală, din liceu. La facultate era mai greu, mai crescusem și aveam alte preocupări. Dar am rămas încă în legătură cu mulți dintre colegii din facultate și din armată. Și acum, o dată pe lună ne întâlnim și vorbim de fotbal.

De la mingea pe maidan, la pasiunea și cariera în fotbal este o distanță. Cum ai parcurs-o?

Sunt mulți pasionați de subiect dar nu au visat la fotbal. Or, eu visam de mic, îmi doream să comentez meciurile.

Pe vremea aia însă, cred că eram la liceu, am aflat că era complicat să intri într-o carieră jurnalistică. Auzisem ca trebuia sa trec prin Universitatea Ștefan Gheorghiu, ceea era foarte departe de ce visam eu. Comentatorii sportivi care intraseră în carieră în anii ’70, Ioanițoaia, Chirilă, intraseră foarte profesional, pe meserie. Iar aceea a fost o generație foarte bună de cronicari sportivi și nu numai. Ei făceau și reportaj foarte mult.

În anii ‘80 lucrurile stăteau altfel. Așa că îmi luasem gândul de la visul meu.

E ca și cum ai visa la Charlize Theron: o iubești, dar care sunt șansele sa ajungi la ea? Așa că o păstrezi în sufletul tău și gata.

Și, când mă așteptam mai puțin, s-a întâmplat.

Eram deja student când m-am întâlnit cu un prieten care mi-a zis că scrie la un ziar, Studentul.

„Vreau și eu!”, i-am zis. Așa că am scris un articol și l-am trimis celui care își spunea redactor-șef. M-a publicat.

Numele lui este Cătălin Tolontan.

M-a chemat să vorbim și am aflat că ziarul era tipărit de Societatea România Azi și era condus de Octavian Știreanu, ulterior consilier prezidențial al lui Iliescu.

Știreanu îi dăduse mână liberă acestui tânăr care lucra la computere, Tolontan, să facă un ziar studențesc. Și el l-a făcut.

Nu era nimeni plătit pentru ce scria, distribuția ziarului o făceam tot noi, cu Dacia lui Sorin Enache, viitor director în ProTv. Entuziasm!

Costi Mocanu și Cătălin Tolontan, la Cupa Presei, în echipa ziarului Azi

Când am ajuns mi-am cunoscut colegii: la social era Vlad Petreanu, la politic era Dan Mihalache, ambasadorul României la Londra, la Azi lucra Gabriela Firea, la social-eveniment era Șerban Alexandrescu de la Headvertising, care scria despre muzică pe vremea aceea, la sport erau Luminița Paul, șefa de secție de la Gazeta Sporturilor, și Sorin Enache, ulterior director la ProTv, apoi la Realitatea și Antena1. Eram o echipă tare interesantă.

Am și acum ziarul acasă, dar nu mă uit pe el să nu-mi stric impresia de wow! Așa cum mi s-a mai întâmplat chiar la ProTv.

În 1995, pe 1 decembrie, eram la Palatul Parlamentului, la evenimentul de lansare a ProTv. Și, deși lucram din 1993 acolo, mărturisesc că nu văzusem niciodată genericul de știri. L-am văzut acolo, în acea seară. Mi s-a părut ireal, colosal, invenția focului. (râde)

L-am revăzut de curând și m-a luat durerea de cap. Sigur, a trecut mult timp de atunci, e de înțeles. Pe de altă parte, aș fi vrut să-mi rămână sentimentul din ‘95.

Deci Tolontan îți face visul real: devii jurnalist sportiv. Ce-ți plăcea la meseria asta?

Fii atentă! Eram în fața unuia care spunea ceva ce eu traduceam așa: nu vrei să-ți dăm bani să te duci la niște meciuri la care oricum te-ai duce din plăcere? Imaginează-ți.

Așa că m-am angajat la ziar, cu carte de muncă, și am lucrat vreun an de zile. Între timp apăruse Canal 31 (viitorul ProTv), iar Sorin Enache se mutase deja acolo.

Ziarul devenise foarte tineresc și cumva în totală opoziție față de curentul politic la care aderase instituția.

La un moment dat ne cheamă Știreanu, pe Tolontan și încă vreo câțiva din echipă, și ne amenință că ne desface contractul de muncă pentru indisciplină. Adică ceva foarte grav.

Vina lui Tolontan se manifesta atunci cum se manifestă și acum, scrisese o anchetă.

Am plecat de la redacție, care era pe Calea Victoriei, cred ca unde se află B1 Tv acum. La ceas la Universitate, Cătălin și Luminița Paul au zis: „noi mergem la ziar!” și au făcut stânga spre Gazeta Sporturilor, iar eu am zis: „merg la tv!” și m-am dus înainte pe Bd. Republicii, spre  Canal 31.

Și am ajuns într-o redacție de sport, unde l-am cunoscut pe directorul stației, Ilie Ciurescu, un personaj legendar și el. Fusese vocea care preceda discursurile lui Ceaușescu de la TVR.

Eram în luna noiembrie 1993. În noua redacție eram doar trei ingineri: Sorin Enache, eu și Călin Vrabie, un nebun mișto. Restul erau băieții pe care Ciurescu îi luase de la ANEFS, după o socoteală simplă: voi conduce un canal sportiv, deci trebuie să am niște oameni care să știe să comenteze sportul.

Așa au ajuns la noi Mihai Dedu, de la atletism, Răzvan Spiridon, care venise de la volei, Teo Avramescu, la judo, Florian Petrică, la baschet, Ivonne Ghiță, Dumnezeu s-o odihnească, era cu scrima. La fel și Mihai Craiu, care acum are o agenție, Media Consulta, prin care l-a adus pe Gorbaciov în România.

Prin 1994 au început și știrile să emită, iar programul s-a diversificat un pic: aveam sport și știri fără prezentator, chiar dacă Andreea Esca venise deja din SOTI.

Lucram și cu băieții de la ProFm, cu Răzvan Exarhu, Bogdan Strătulă, Andi Moisescu, Florin Călinescu, care avea o emisiune de mare succes, „Duminicile celor singuri”.

Trăiam într-un București cenușiu, dar noi nu am simțit-o, iar aici Sârbu are un mare merit. Acolo intrai într-o lume plină de culoare, de viață.

Evident că era foarte greu să lansezi o televiziune, dar noi nu ne dădeam seama. Pentru noi, munca ținea loc și de distracție. Eram o televiziune la început, dar Sârbu o gândea de pe atunci așa cum a ajuns ea 10 ani mai târziu.

Costi Mocanu și Andreea Esca

Atunci nu aveam de niciunele, eram vai mama noastră! Mi-aduc aminte că în 1996 am transmis un meci, Steaua cu FC Bruges, iar carul nostru era o glumă, un fel de maxi-taxi  mai vechi.

Cu o zi înainte de meci au ajuns ziariștii belgieni și, îi văd și acum, lipiți de acest maxi-taxi, întreabă: „dar carul unde e?” Iar noi, siguri de ce spunem: „vine mai târziu!” (râde) Dar noi îngrămădisem toate camerele în mașina din spatele lor. Sau, terminam live-ul cu texte din astea: „a transmis carul 8”, dar noi nu aveam nici măcar unul.

Luam trei camere independente pe care le urcam într-un Oltcit, iar la stadion niște băieți minunați și pricepuți legau firele și ieșea ceva ce nu mai făcea nimeni.

Imaginează-ți cu ce pasiune nebună veneam la muncă. Dacă se întâmpla ceva, fugeam toți de pe unde eram și veneam la televiziune să punem mâna, să facem, să ajutăm.

Când știam că suntem în direct, ne făceam părul, ne dregeam vocea, ne aranjam ca orice om care apare la televizor. Ulterior am aflat că puterea emițătorului nostru bătea, în cel mai bun caz, la două blocuri distanță. Dar tot acest exercițiu a contat când ne-am lansat și eram live în fața unei țări întregi. Eram pregătiți.

Cum a fost prima întâlnire cu Adrian Sârbu?

Cred că a fost prin 1994, și cred că eram pe terasa ProTv-ului, pe acoperișul clădirii din Pache Protopopescu, unde erau și antenele și de unde vedeam foarte bine orașul.

Or, ce poate fi mai mișto decât să te uiți peste București și să vorbești de campionatul Germaniei. Pe care, desigur, nu îl plătisem, nu veneau casetele, iar noi nu știam ce să mai punem pe post. Era o dramă. O nouă Revoluție stătea să se întâmple. Cum altfel? Ulterior am aflat că nu ne vedea multă lume, în vreme ce noi eram convinși că va sta timpul în loc. (râde)

Campionatul Mondial  din 1994 l-am avut. Se descurcase Sârbu cumva și a cumpărat drepturile de difuzare în reluare, TVR transmitea meciurile în direct. Erau meciurile Mondialului american, se jucau noaptea în România. Noi înregistram meciurile la TVR și le arătam a doua zi.

Îmi aduc aminte că atunci am dat și examenul de licență. Facultatea de Instalații este la 500 de metri distanță de ProTv. Și am fugit cu lucrarea sub braț, înapoi în redacție, unde aveam de comentat ceva în direct. După meci am adormit. Eram rupt de oboseală, fiindcă învățasem toată noaptea.

De ce ți-ai mai dat licența?

Pentru mama. Tata nu a fost niciodată de acord cu meseria mea de jurnalist. El era șantierist de când se știa și visa la o carieră de inginer pentru mine, dar mama mi-a zis din start să fac ce vreau eu.

Am vrut să termin facultatea de dragul ei, dar diploma mi-am ridicat-o acum câțiva ani. Și asta tot pentru mama, pentru că nu prea mă credea că am dat licența.

Comentator sportiv este o meserie în sine. Ce-ți place la ea?

Mirosul ierbii și caterincile din tribună. Mergeam cu bucurie la meciurile tuturor echipelor din București și era spectacol. Acum nu mai merg așa des și cred că este o provocare pentru fotbal, să-și facă loc în agenda cotidiană.

Când eram eu mic, stadionul era singurul loc în care puteai avea voie să urli. Oamenii simțeau nevoia să se descarce. Să iasă din liniștea impusă, din tăcerea forțată.

Astăzi, dacă ieși pe stradă și urli vine cineva și îți zice să te duci la tine acasă. Atunci, dacă țipai pe stradă, toată lumea pleca privirea și se îndepărta cât mai repede de tine.

Copii tăi ce sporturi fac?

Ana înoată, iar Alexandru joacă fotbal.

Ana face anul ăsta 17 ani, este clasa a X-a, la liceul de note mari, la Sf. Sava, unde și-a dorit mult să intre. A fost admisă cu 9.92 sau ceva de genul ăsta. Acum este clasa a X-a și învață mult, deci nu prea mai merge la înot.

Fiu-meu, care este clasa a VIII-a, am convingerea asta, nu o să fie așa. El e ca mine, nu poate înțelege cum să dai o lucrare perfectă. Greșeala este inerentă, face parte din natura umană, deci să nu dezamăgim natura umană! (râde)

Alex este chiar pasionat de fotbal și se gândește să treacă la profesioniști, chiar dacă eu nu prea mi-aș dori pentru el asta. Am văzut mulți tineri care nu au reușit. Conjunctura joacă un rol uriaș, dar și norocul, mult noroc.

Intenția mea nu a fost asta. I-am dus la sport de mici să doarmă mai bine noaptea. (râde)

Și vreau pentru Alex exact ce știu că aduce fotbalul: socializare, cantonamente cu colegii și ritualul ăsta băiețesc: se înjură, se bat, dar pe urmă își dau mâna și merg mai departe.

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO