Costin Teodorescu și povestea magicianului copiilor: cum a reușit un finanțist să devină actorul favorit al prichindeilor?

Actoria a stârnit în interiorul lui însă mai multe furtuni decât își imagina și de 10 ani trăiește în București și joacă în toată țara.

 Cum ai ales să faci magie?

Cred că magia m-a ales pe mine, mai mult decât am ales eu. Și cred că așa este, nu despre a alege noi, ca în întrebările pe care le primim când suntem mici, nu știu câți ajung să facă ce spun când sunt întrebați.

Magia a venit după mai multe întâmplări care s-au legat între ele.

Mi se părea că a face spectacole pentru copii este cea mai simplă idee pe care o poate aborda un actor. Sincer îți spun. Aveam impresia că „la copii poate oricine!”. În facultatea de teatru însă am aflat că cel mai exigent public este cel al copiilor, iar nenumărați actori mari se feresc de aceste spectacole. Și așa este, fiindcă pe scena din fața copiilor apare sinceritatea pură, copiii nu disimulează: dacă nu-i place, se ridică și zice: „mama, mie nu-mi place, vreau acasă!”. Slavă Domnului, nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva. Asta este adevărata magie! (râde)

Cum a fost primul spectacol pentru copii?

A durat 12 ore. M-am trezit la 7.00 dimineața, cu toate că spectacolul era la 7.00 seara, toată ziua am repetat, mi-am imaginat cum pe canapeaua mea din sufragerie s-au aglomerat toți copiii, mi-am închipuit în ce situații limită m-ar putea pune copiii, astfel încât să mă pun la adăpost. Mie îmi place foarte mult să am securizare, să mă simt protejat. Așa că mi-am meșterit niște arme artistice, astfel încât să nu mă poți prinde, oricât de abil ai fi. Nu reușești, fiindcă imediat o întorc, ca la Ploiești.

Iar dacă mă întorc la prima întrebare, ți-aș spune că povestea a început când Beatrice Rancea mi-a pus în spinare un spectacol pentru copii, împreună cu soțul ei, mi-am dat seama că treaba era foarte serioasă și nu chiar ce credeam eu că este. Eram în anul I de facultate și m-am aruncat cu drag și pasiune în muncă, așa încât am înțeles la un moment dat că aceste spectacole cu micii oameni îmi plac foarte mult. Și de atunci a pornit această relație cu copiii.

Mă întorc și eu la întrebările copilăriei, despre care pomeneai și aș vrea să știu ce-ți doreai tu să fii când erai mic?

Când eram mic visam să fiu stomatolog. De când mă știu, practic. Primul lucru la care mă uit când întâlnesc un om este dantura și mi-am dat seama că îmi place foarte mult să analizez subiectul ăsta. Vedeam o carie, le spuneam imediat prietenilor să meargă la doctor, să se facă bine.

Drept pentru care am și mers la liceu, la chimie-biologie. Nu am ajuns să dau examenele, fiindcă mi-am dat seama din timp că este o meserie pentru care chiar trebuie să ai vocație. Iar prin clasa a XI-a am înțeles și eu asta, dar mă îndrăgostisem așa de tare de colegii mei din liceu încât nu m-am mutat la alt liceu. Și am dat un Bacalaureat cu de toate, cu fizică, chimie, biologie și așa mai departe. Dar a fost bine, am luat note mari, fiindcă învățam.

Să știi că întotdeauna mă luptam pentru notele mele. Dacă mă scotea cineva la tablă și nu știam, nu îl lăsam să-mi pună doi, veneam cu un contra-argument: „2 primește cine nu știe nimic. Eu nu am răspuns la o întrebare. Trebuie să îmi puneți 10 întrebări, să vă dați seama dacă știu sau nu.”

Și funcționa strategia asta?

Da. Profesorii mă știau destul de înfipt și nu îmi plăcea să fiu considerat în extreme: nici „n-ai știut nimic!”, nici „ești minunat!”.

Dar ca regulă, tu învățai la toate materiile?

Da. Nu la modul tocilar, cât voiam să fiu informat. Nu voiam să mă fac de râs. Dacă nu știu răspunsul la o întrebare pusă de tine, să prind totuși un contra-răspuns în contextul respectiv, să arăt că nu sunt chiar „tută”.

Nu am întâlnit mulți oameni rușinați că nu au răspuns la o întrebare la școală!

De fapt, cred că mi-a plăcut să fiu șmecher. Și cred că am adoptat asta și în meserie, așa încât am un răspuns pentru orice.

Cine din familie te-a ajutat să fii așa?

Cred că tata, fiindcă mama este mai rușinoasă de felul ei. Tata, în schimb, ne-a învățat, și pe mine, și pe sora mea, să fim de mici descurcăreți. Cumva ne-a pregătit de reușită, lucru care ne-a ajutat foarte mult: noi ăștia suntem, nici cei mai buni, nici cei mai răi. Tata, când era întrebat despre noi, răspundea întotdeauna că suntem bine și sănătoși, niciodată nu s-a umflat în pene cu succesele noastre. Pe mine m-a ajutat mult să îmi cunosc limitele, iar șmecheria asta cu care am crescut eu, m-a ajutat să trec prin viață mai frumos.

De ce un tânăr care visează să devină stomatolog decide să dea la teatru?

Decide asta după ce a terminat întâi Facultatea de Finanțe-Bănci, cu nota maximă. Mama lucrează într-un notariat și avea legătură cu toate băncile, așa încât mi se părea destul de simplu să mă stabilesc în Ploiești și să mă angajez într-o bancă.

Acum am 33 de ani, deci aș fi fost probabil un director de sucursală, îmbrăcat într-un costum bleumarin, cu credit pe 35 de ani, cu o nevastă și doi copii.

Dar în anul I de facultate de finanțe m-am întâlnit cu o prietenă care m-a întrebat într-o doară, într-un tren de la Ploiești, ce vreau să fac. Iar eu i-am răspuns că vreau teatru. Iar ea, pe bună dreptate, mi-a atras atenția că eram în facultatea greșită. Dar și eu aveam răspunsuri: că nu aveam curaj să mă duc, că acolo nu se câștigă bine, că mie îmi place stabilitatea, sunt genul care vrea să strălucească într-o meserie și că nu pot să mă apuc de o meserie considerată, la vremea aia, fantomă. Iar ea a avut un răspuns deștept: dacă spui că îți place, mergi la Ploiești, la un curs de teatru și vezi cum te simți pe scenă.

Am ajuns acolo și am fost distribuit direct în „Jocul de-a vacanța”, în rolul Jeff. Și nu s-a oprit acolo: am plecat în turneu, la Iași, cu spectacolul și am jucat în fața unui public superb, care plângea în sală, și a fost o nebunie de spectacol. Iar mie nu-mi venea să cred, mai ales că eu intrasem acolo și cu plăcerea de teatru, dar și cu dragostea de călătorie.

Și cu studenția ce ai făcut?

Mergeam în continuare la facultate. Veneam din turneu, de la Târgu Mureș, la 3.00 dimineața, iar la 8.00 eram la cursuri, mai ales că nici nu-mi plăcea să lipsesc. Nu chiuleam. Cred că primele absențe le-am avut în clasa a XII-a.

Eu sunt genul de om care își asumă angajamentul, iar eu știam că trebuie să fiu la școală, elev. Și asta făceam.

Rolul Jeff, din Jocul de-a vacanța mi-a deschis opțiuni: am jucat în Matei Vișniec, am prins un rol în Gaițele, și vreau să-ți spun că știu textul integral. Mi-a plăcut să știu și rolurile celorlalți colegi, fiindcă dacă se întâmplă ceva pe scenă, un blocaj, ceva, o poți întoarce.

Cine te-a inspirat în facultate?

Am terminat la Rodica Mandache și Eusebiu Ștefănescu, dar toate rolurile le-am făcut cu Rodica, iar ea ne-a învățat că nu există „nu se poate!”, „nu am timp!” sau altceva în afară de a-ți face meseria. Ea a făcut-o cu extraordinar de mare dragoste și merg și acum să o văd în spectacole și o admir pentru pasiune și dedicare.

Noi repetam, să știi, de luni până duminică. Timp de trei ani de zile, cu Rodica Mandache, noi nu am avut o zi liberă. Repetam inclusiv între Crăciun și Revelion. Este greu, fiindcă la un moment dat pare că nu mai ai timp să asimilezi. Dar, după ce am terminat facultatea și ne storsesem de toate energiile și forțele în timpul ei, am avut senzația că nu știam nimic. În realitate însă și acum, după 10 ani de când am terminat, îmi vin în minte cuvintele Rodicăi și metodele cu care lucra.

Tot ce sunt astăzi ca artist sunt datorită ei și colegilor mei, foarte buni. Nu întârziem niciodată, ne pregătim minuțios, indiferent ce se întâmplă acolo unde merg. Ea ne-a spus întotdeauna că actorul care a terminat facultatea de Teatru se va diferenția de ceilalți. E ceva pus de Dumnezeu acolo.