Credinţele: cum se aplică Matrix la viaţa de toate zilele

Poate credeaţi că Matrix e doar un film. Sci-Fi. Imaginaţie. Ei bine, din ciclul „viaţa bate filmul”, mi-am propus să vorbim despre credinţe, respectiv despre cum ne modelează ele realitatea, similar cu ceea ce ne propune povestea din filmul cu pricina.

Să începem prin a defini, din punctul de vedere al psihologiei, ce anume este o credinţă. Formulat pe scurt, credinţa este o idee sau un principiu considerate ca fiind adevărate. Şi nu considerate oricum, ci cu hotărâre. Credinţa are un rol important în viaţa planetei. Din cauza (sau datorită) ei mor (sau sunt salvaţi) oameni în fiecare zi. Anatomia unei credinţe e simplă. Fie conţine o structură de tipul „dacă – atunci”, fie este pur şi simplu o afirmaţie universal valabilă.

În primul caz, mintea noastră leagă irevocabil două elemente. Mecanismul este acelaşi, indiferent dacă este vorba de banala (şi relativ des întâlnita) superstiţie legată de pisica neagră şi de ghinionul aferent, sau de vreo lege a fizicii. Singura diferenţă este că prima nu se bazează pe vreo dovadă, ci doar pe observaţia subiectivă provenită din experienţa individului. Culmea este că, pentru o specie care se declară a fi raţională, este mai mult decât distractiv să constaţi cât de des ne bazăm pe credinţe care nu sunt dovedite în niciun fel. În cel de-al doilea caz, al afirmaţiei, pur şi simplu generalizăm o situaţie. Aşa ajungem la afirmaţii de genul „oamenii sunt răi” sau „viaţa e grea” sau „nu sunt în stare de nimic”.

Mecanismul care face posibilă funcţionarea credinţelor este o particularitate a creierului nostru – ataşamentul. Din perspectiva asta, creierele noastre sunt un fel de dispozitive de produs ataşament. Ceea ce ne determină să ne ataşăm de oameni, de locuri, de obiecte şi, în egală măsură, de idei, concepte sau credinţe. Nu numai că le adoptăm raţional şi comportamental, dar ne ataşăm şi emoţional.  În momentul în care ne-am ataşat de o idee, se mai petrece un fenomen semnificativ:  încetăm să o mai chestionăm, adică o luăm drept bună. Poate că de asta spunea Sartre că „dacă vrei să gândeşti lucruri noi, trebuie să-ţi rupi oasele capului”. Mai departe, lucrurile sunt menţinute prin intermediul a două mecanisme. Primul ne determină să plecăm de acasă în căutarea adevărului care ne confirmă credinţa proaspăt luată în posesie; cel de-al doilea, complementar, ne determină să respingem afectiv orice informaţie care o contrazice. Ce vreau să spun este că, deşi fiecare dintre noi ne mândrim cu logica personală, umblăm prin lume alegând cu grijă informaţiile care ne confirmă credinţele, în timp ce le respingem cu tot sufletul pe cele care le pun în pericol.

Cum se reflectă cele de mai sus în viaţa noastră de fiecare zi? Mă mărginesc acum doar să vă spun concluzia… Realitatea fiecăruia dintre noi este o reflectare a credinţelor personale.

O să închei cu un citat din cartea pe care v-o recomand în cazul în care vreţi să vă luaţi la trântă cu propriile convingeri – Omul care voia să fie fericit. „E aiurea. În cele din urmă, fără să ne dăm seama, fiecare din noi ne creăm propria noastră realitate, care nu este, de fapt, decât produsul credinţelor noastre. Chiar e aiurea. Halucinant”. Mda, exact cum vă spuneam şi eu… Curat Matrix. Viaţa bate filmul.