Căutare

Share this article

Cristi Lupșa este jurnalist. A creat DOR, The Power of Storytelling, Școala 9, a învățat, a scris, a povestit, a predat, iar dac-ar fi să rezumăm un dialog de o oră la câteva verbe ce par definitorii pentru el, am zice atât: a citi, a provoca, a inova.

Cristi Lupșa a semnat prefața la Învățare, volumul Tarei Westover, (Ed. Publica/Narator, 2019), o carte a cărei autoare a crescut într-o familie radicalizată, ce refuza copiilor orice drept la educație. Tara a fugit de acasă la 16 ani, pentru a merge la școală.

În prefața ediției românești a acestei povești, Cristi Lupșa vorbește despre un sistem de educație românesc ce nu pare foarte diferit de radicalismul cu care tatăl Tarei Westover îi refuza copilului orice dorință de a merge la școală: un sistem încremenit într-o manieră de valorizare prin note și atât, cu beneficiul unei amăgitoare validări sociale.

Cristi Lupșa a crescut și a învățat în acest sistem, i s-a întors împotrivă, speriat de ce-l așteptă în clasa a IX-a, a făcut un ziar de liceu, a terminat un master de Jurnalism în SUA, la Missouri School of Journalism și a învățat din nou să învețe, să gândească, să scrie și să primească ajutor de la mentorii săi.

Iată în câteva minute de lectură, o nouă călătorie. Cu Cristi Lupșa.

De ce ai scris prefața la Învățare?

Cred că sistemul românesc în care am crescut și învățat cu toții nu încurajează performanța cu un scop, ci aceea de dragul performanței: zecele pentru că trebuie, zecele pentru că și colegul a luat la fel, iar tu nu poți să iei doar 8 sau 9.

Cred că trăim în acest sistem cu sentimentul că suntem măsurați și comparați de cei din jur, de notele din fiecare an de școală ori de notele de la Bac. Dacă nu ne place, facem contestație, mai câștigăm câteva sutimi, așa încât nota să reflecte cine știe ce soi de valoare. Ce mai poate însemna, la 10 ani după ce ai terminat școala, diferența dintre un 6 și un 8 la o materie?

Nu cred în acest sistem și nu mi se pare că notele pot reflecta ce ar putea să însemne educația: să capeți niște instrumente de a măsura lumea și de a-ți afla locul în ea. De-asta mi-a plăcut mult și Învățare, fiindcă vorbește despre educație ca un soi de salvare dintr-o viață incredibil de dificilă.

Or, exact acesta este cel mai puternic mit al educației: te poate lua din cea mai precară condiție și te duce complet în alta. Dar asta nu ține de note, ci de conținut, de relațiile pe care ți le faci cu profesorii și colegii, de ghidaj.

Cristi Lupșa, editor DOR, fondator The Power of Storytelling. Foto: Vivian Esparza

Ție ți-a plăcut să înveți și să primești note bune. De ce? Pentru că erai validat?

Aveam note mari prin clasele primare și știu că era bine să iei note mari. Dar aș inventa acum să-ți spun de ce simțeam eu că era bine să fac așa.

Ce știu sigur este că nu mai era bine când nu mai luam 10 pe linie. Cred că am fost foarte mult timp necăjit în școala generală că nu mai aveam notele de 10 dintr-a doua și a treia. Dar pe termen lung nu a contat.

Dar ce a contat? Ce ești acum, al cui produs ești? Al căror ani: de școală, de familie, de mentorat?

Cred că sunt și produsul multor întâmplări mai puțin fericite, iar una dintre aceste întâmplări cred că a ajuns să mă împingă către ce fac acum.

Când am trecut în clasa a IX-a am lipsit foarte mult de la școală. Tranziția dintre clasa a VIII-a și liceu, schimbarea școlii, faptul că nu intrasem la informatică, unde voiam eu, ci la mate-fizică, mă făcuse foarte fricos, chiar paranoic, în legătură cu ce o să mi se întâmple în fiecare zi la școală. Așa că am decis să nu mă mai duc, o decizie deloc bună, desigur.

Colegii îmi spuneau că făcusem record de absențe pe trimestrul întâi dintr-a IX-a.

Stăteam acasă și citeam, nici vorbă să închid barurile, cum credea dirigul. În scurt timp am ajuns în punctul de a fi exmatriculat, au aflat ai mei că nu mai dădusem pe la ore de săptămâni întregi, așa că a apărut în familie problema: „Cristi, lucrurile sunt în regulă cu tine?”

Cum au aflat că nu dăduseși pe la școală?

A sunat asistenta școlii la noi acasă să întrebe ce se întâmplă cu mine, de ce am atâtea absențe și de ce ștampilează ea atâtea motivări. Scutiri pe care le falsificasem eu, desigur. Nu mi-era foarte greu să fac asta, fiindcă părinții mei erau medici. Îmi luam scutire pentru o răceală de o zi, la care mai trăgeam o liniuță și mai adăugam o săptămână.

O dată ce m-am dus înapoi la școală, unul dintre lucrurile pe care le-am făcut în anul următor, într-a X-a, a fost ziarul școlii, ceea ce m-a reabilitat, iar din băiatul cu record de absențe, am ajuns ăla care a făcut ziarul școlii. Nu fusese o strategie în spate, dar a funcționat de la sine.

După 2 ani de făcut ziarul școlii, când a fost limpede și pentru mine, și pentru ai mei că biologie-chimie și tot ce trebuia să stăpânesc pentru admiterea la medicină nu erau pentru mine, a apărut ideea că pot să studiez mai departe ceva ce avea legătură cu ziarul școlii, pe care-l făcusem cu un coleg.

Atunci am hotărît să dau la Facultatea de Jurnalism din București, chiar dacă eu voiam să merg la Cluj, fiindcă Bucureștiul anilor 1999 mi se părea înfricoșător.

Cristi și fratele lui, Andrei Lupșa

Ai tăi când au prins ideea că notele sunt superficiale, că îi validează social pe ei și pe copil și cam atât? Pare că analiza notelor în maniera asta este o discuție mult mai recentă.

Da, nu-mi amintesc să fi apărut de multă vreme în familie discuția despre completa irelevanță a notelor.

Părinții mei, ca mulți alții probabil, au visat o vreme ca eu și fratele meu să fim medici, ca și ei. Însă o dată ce și eu, și fratele meu am decis că o să facem altceva, ei au fost foarte ok și ne-au susținut cu tot ce au putut.

Când am plecat în SUA, la master, mama mi-a zis: „Sper că nu te mai întorci niciodată aici! Eu sunt medic de 25-30 de ani în România și abia am reușit să îmi cumpăr singură o Dacia”.

Fără să fie deloc o persoană materialistă, mama avea o obsesie cu piramida lui Maslow, pe care eu nu i-am înțeles-o ani de zile. Mama spunea că în România, aproape indiferent de ce faci, mai ales într-un oraș mai mic, ești mereu la zona de „mâncare și siguranță”. Și simțea că dacă mă duc în străinătate, studiez și rămân acolo, voi putea ajunge la niște niveluri superioare.

Am început să o înțeleg după ceva timp de stat în SUA.

Diferența dintre o țară din Europa de Est și una din Vest, de pildă, este că în Vest se întâmplă mai puține lucruri care îți scurt-circuitează viața de zi cu zi: este mai predictibil transportul în comun, e mai predictibilă interacțiunea cu funcționarii, sunt mai predictibile relațiile cu clienții. În SUA, majoritatea gândurilor erau despre „ce am de făcut azi ca să fie bine”.

Crezi că aceste detalii ajung să-ți crească acea „calitate a vieții”?

Dau un extra-confort mental. Vorbeam de curând cu tata, care a fost în vizită în Canada și care s-a întors cu această revelație: „câtă energie și muncă facem noi aici pentru a obține același efect.”

La fel am simțit și eu de cel puțin 10 ani, de când facem revista: totul e mult mai încet, mai imprevizibil, cu mai mulți pași înapoi.

Cristi Lupșa, editor DOR, fondator The Power of Storytelling. Foto: Vlad Dudu

De ce te-ai întors în România?

Din mai multe motive. Când m-am întors eu, mama era destul de bolnavă, cancerul ei era într-o stare destul de avansată și am vrut să fiu cu ea. Dar, pentru că mama tot timpul m-a bătut la cap să nu revin în țară, din respect pentru ea și pentru ce voia pentru mine, m-am gândit foarte serios la ce perspective profesionale aveam.

Ce m-a mobilizat profesional a fost să pricep că dacă aș fi rămas în SUA parcursul meu profesional era destul de previzibil și părea că va dura destul de mult până să apuc să fac ce vreau, desigur, neștiind foarte bine ce voiam.

În România însă minusul și plusul erau că pot să sar etape. Sigur, sar etape și oamenii rău intenționați ori insuficient pregătiți, dar din fericire sar etape și cei care au dorința de a face ceva.

Cred că ăsta a fost norocul meu, că întors aici, am sărit etape. Ani de zile, mulți dintre noi operăm în orb, „we fake it till we make it!”. Dar e bine.

Ne întoarcem la începutul liceului, când chiuleai să citești. Ce căutai în cărți? Nu era mai simplu să-ți bei gândurile într-o bodegă?

În cărți întotdeauna am găsit o lume mai interesantă. Ce mi-a plăcut întotdeauna la citit și ce-mi place foarte mult la jurnalism este că într-o viață de om nu ai cum să le trăiești pe toate. Nu poți avea toate felurile de slujbe, nu poți trăi în sute de locuri. Cărțile și presa te ajută să explorezi aceste locuri în care ți-e imposibil altfel să ajungi.

Citeam foarte mult SF atunci, fiindcă îmi plăcea ideea să descopăr lumi care nu semănau cu a mea.

Cine te-a mentorat? Cineva din familie, dintre profesori?

Cred că influențele mele din anii adolescenței și din școală au venit mai degrabă din familie și dintre prieteni, decât din școală. Nu am niciun profesor din școala generală și nici din liceu, din păcate, la care să mă gândesc că a jucat un rol care m-a ghidat într-o direcție sau alta. Spre deosebire de oameni pe care i-am cunoscut ulterior, la facultate, la master, unde am simțit că m-au preluat și m-au transformat.

Bunicul, Vasile, era un mare pasionat de tot felul de romane de aventuri. Tata, spre norocul meu, avea pasiunea de a citi și de a aduce cărți în casă. Am avut norocul de a crește într-o casă în care existau foarte multe cărți, înainte de a începe să le cumpăr pe ale mele.

Era parte din folclorul familiei faptul că eu citesc, lucru care a evidențiat tot în folclorul familiei faptul că fratele meu nu citește. (râde) Unul vorbește mai puțin, celălalt este mai extrovertit și așa se completau lucrurile.

Mi-am dat seama după master, unde am cunoscut niște oameni care au avut un rol esențial în ce am ajuns să fac, ce înseamnă să ai șansa de a găsi un astfel de mentor în sistemul educațional, care să apese pe niște butoane și să te provoace.

Cum fac ei asta? Sunt formați sau sunt născuți să facă așa?

Poate că sunt născuți cu niște aptitudini, dar, dincolo de asta, ce făceau foarte bine era că ascultau ce te interesează și apoi te provocau sau îți creau contextul în care să încerci și tu. Ceea ce în România poate că li s-a întâmplat multora, dar mie nu mi s-a întâmplat.

Aici simțeam mereu că o teză, o lucrare sau pur și simplu o încercare de a-ți exprima gândurile trebuia să iasă o minune, din prima, în vreme ce acolo era extraordinar că profesorii se întorceau cu prima ta ciornă și te întrebau ce ai vrut să spui, unde vrei să ajungi, care vrei să fie drumul. Iar scopul lor era să te ajute ca după primul draft să ajungi la cea mai bună variantă, cea mai apropiată de ce îți dorești și de ce i-ar fi ușor unui cititor să înțeleagă.

Asta am încercat și eu să fac în ultimii 10-12 ani, lucrând cu colegii mei: să îi ajut, să le dau spațiu să încerce lucruri și să vadă cum pot să devină cea mai bună versiune a lor până la dead-line.

Tu cu ce așteptări ai plecat de aici?

Nu cu multe și nici mari. Plecasem foarte naiv și bucuros de oportunitate. Și în scurt timp de când am ajuns acolo am realizat cum colegii mei, majoritatea americani, munceau mult mai mult decât fusesem eu obișnuit să o fac în școală: aveam doar cinci cursuri, dar la fiecare trebuia să citești 50-60 de pagini săptămânal, poate să și scrii un referat, din care să fie limpede ce crezi tu despre o anumită problemă.

Era foarte multă muncă, în care îți era provocată propria gândire. Iar eu, spre deosebire de ei, nu aveam acest exercițiu, de a sintetiza ideile, de a structura informațiile.

Cred că în acei doi ani de master am crescut, ca proces de educație, mai mult decât oricând. A fost pentru mine un soi de trezire la realitate.

M-am simțit foarte rupt de lume când am ajuns acolo, în 2003, când internetul și inter-conectivitatea nu aveau amploarea de azi. Nu prea înțelegeam despre ce se vorbea, nici măcar referințele de cultură pop nu-mi erau așa familiare, nu pricepeam nimic despre cum funcționa politica externă, istoria conflictului din Orientul Mijlociu.

Cristi Lupșa, editor DOR, fondator The Power of Storytelling

Cum a fost să scrii jurnalistic într-o limbă pe care o studiaseși academic?

A fost groaznic. Engleza mea era rudimentară, am realizat în momentul în care a trebuit să scriu. Dar norocul meu au fost tot oamenii de acolo.

Eu am făcut masterul la o școală de jurnalism care încurajează practica. În prima zi de curs, imediat ce am ajuns, a luat foc unul dintre cele mai vechi baruri din oraș, care era fix peste drum de Facultatea de Jurnalism.

Am fost trimiși să aflăm ce s-a întâmplat. Am fost șocat, îți dai seama. Veneam după ani de jurnalism teoretic, făcut la etajul 6 al clădirii de la Leu. Făcusem ceva teren, dar de cele mai multe ori nu ca parte din școală.

În vreme ce la master abordarea era că învățai jurnalism făcând, apoi discutai ce produceai cu editorii tăi, iar ei, niște jurnaliști la 40-45 de ani care își asumau acest rol pedagogic, te provocau să schimbi până când erai mulțumit de ce ieșea.

Vreun an sau doi am scris în principal știri, editorul îmi rescria propozițiile, eu pricepeam ce face și ușor-ușor am stăpânit și limba.

Oamenii din acel context, aproape toți cu care am lucrat, erau foarte generoși, și cu timpul, și cu sfaturile lor. Ce-i drept, ăsta este job-ul: ești un profesor bun dacă studenții tăi au succes după.

Zicem niște nume?

Au fost 3 care au contat. Bine, a treia persoană a venit după școală. Dar cei cu care am interacționat acolo au fost: editoarea mea, Liz Brixey, și redactorul-șef, Tom Warhover. Liz a avut incredibil de multă răbdare cu mine, poate și pentru că era primul ei an ca profesor.

Eu eram această ciudățenie din România, plin de glume cu Vlad Țepeș, iar ea a avut multă răbdare cu mine și m-a ajutat. Norocul meu a fost că Liz era printre editorii cei mai empatici și înțelegători.

Tocmai pentru că Liz avea așa de multă răbdare cu mine, Tom era opusul: venea în birou, mai ales când mai întârziam cu textele, și țipa la Liz, nu la mine, fiindcă ea era editor: „Asta nu este o revistă despre semințe!” și ieșea trântind ușa.

Toți erau înfricoșați de Tom, un tip înalt, sfrijit și albit înainte de vreme, dar impunea un soi de respect.

După primul an, când l-am cunoscut mai bine, apoi în timp ce făceam lucrarea de master am petrecut mai mult timp și am furat foarte multe de la el despre cum poți încerca să inovezi lucruri într-un sistem care există.

O bună parte din ieșirile sau frustrările lui erau niște reacții necontrolate și deplasate, dar veneau la niște încercări de a face lucrurile altfel.

Încerc și eu, fără a avea acele ieșiri, să provoc colegii să iasă din tipare, din lentoare. Tom a schimbat ziarul de duminică și l-a transformat într-un soi de revistă, i-a schimbat formatul, alte culori, alt nume, altă direcție vizuală.

Iar ambele erau făcute de aceiași oameni, lucru care i-a bulversat pe toți complet. Atunci Tom a zis: „oamenii caută mereu definiții și certitudini despre cum să facă lucruri. Iar eu nu vreau să le dau asta. Vreau ca ei să descopere singuri ce potențial are această schimbare”.

Nu-i tulburi, nu tulburi audiența?

Ba da. Și pe unii, și pe alții, dar este singurul mod în care se pot naște lucruri noi. Inovația nu vine fără durere și schimbarea de orice fel nu vine fără niște durere. Și asta cred că m-a influențat semnificativ, iar dacă îi întrebi pe colegii mei ce îi înnebunește la mine îți vor spune că vreau să schimb mereu ceva.

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO