Căutare

Share this article

La trei zile după atacul terorist de la Charlie Hebdo şi la 40 de zile de la moartea tatălui său, Lary (jucat de Mimi Brănescu), un doctor de 40 de ani se pregăteşte să petreacă o zi de sâmbăta împreună cu familia şi prietenii pentru a comemora dispariţia părintelui. Dar parastasul nu are loc aşa cum şi-a imaginat şi doctorul este pus în situaţia de a-şi regândi trecutul, de a-şi confrunta temerile şi de a-şi redefini, în ultimă instanţă, poziţia în familie. Aceasta este povestea filmului Sieranevada (scris şi regizat de Cristi Puiu) care a intrat în competiţia finală la Cannes.

De ce „Sieranevada”? De ce se numeşte aşa?
(Râde) E comic, şi oricum o să se vorbească mult despre asta, dar nu pentru asta am pus titlul acesta, ca să zică lumea oare de ce se cheamă aşa, că… puteam pune „Vaci la păscut în anul 2000”. Dar şi „Vaci la păscut în anul 2000” ar fi mers, aşa cum ar fi mers orice titlu, pentru că titlul pe care îl pui unui film, sau unui poem, sau unui roman îl va face pe cititor sau privitor să facă singur legătura, să-şi construiască propria lui ficţiune, este inevitabil. Titlul unui film e o mare păcăleală, sigur că tu îi dai numele, tu eşti naşul, tu-l botezi, dar dacă eşti onest cu tine însuţi până la capăt, atunci titlul acela trebuie să conţină toate neliniştile tale legate de obiectul discuţiei şi toate întrebările pe care le ai. În momentul în care am scris „Sieranevada”, eu aveam tot felul de nelinişti. În mare, să zic foarte pe scurt, punctul de plecare sau ceea ce m-a determinat pe mine să scriu povestea asta, este prezenţa aceluiaşi pattern în comportamentul unui individ la scara propriei istorii şi al istorie mari. Mie mi se pare că regăsim acelaşi pattern, indiferent ce facem, oricât de inteligenţi, deştepţi, sau hipertehnologizaţi am ajunge să fim, ne comportăm la fel ca acum 500, 1000 sau 2000 de ani. Eu cred cu tărie că, în interiorul unei familii, felul în care se poartă un tată, poate fi suprapus peste comportamentul lui George Bush, de pildă, sau Obama. Zic aşa Obama, Bush, Putin, Iohannis sau oricine, pentru că, în realitate, aşa cum într-o familie copiii nu sunt invitaţi la discuţii, aşa şi la scară largă, poporul- copilul adică, nu e băgat în seamă, iar deciziile se iau peste capul lui.

Despre ce este vorba, de fapt, în Sieranevada?
Este povestea unei familii care se reuneşte pentru un parastas, iar punctul de plecare al poveştii este spaima mea…

Care spaimă?

Spaima, de fapt, angoasa dată de absenţa mea din lume. Unul moare, altul moare, îi vezi, îi duci la groapă, ştii că ţi se va întâmpla şi ţie, dar felul în care o să ţi se întâmple ţie, o să semene şi n-o să semene cu ceea ce ştii. Şi atunci, întrebarea este, dacă este adevărat că sufletul se plimbă 40 de zile printre cei vii şi vede cum pică în cei rămaşi acasă dispariţia ta, atunci… ce-o să se întâmple, ce o să vadă al tău?

Filmul Sieranevada este legat de moartea tatălui, nu?
A murit taică-meu în 2007, iar la parastas se discuta despre orice, numai despre el, nu! Noi n-am avut o relaţie aşa ca în filmele americane, adică nu a fost o relaţie ca între băieţi, n-am mers la pescuit împreună, a fost ceva mai distantă…

Sunteţi acest Obama sau Bush în familie?
Eu nu am autoritatea asta pentru că nu am structura asta, dar pe platou o am!

Ştiu, am auzit. Chiar multă, am înţeles..
Eeei, astea sunt ficţiunile oamenilor mediocri pe care i-am ejectat din proiecte şi care vorbesc foarte urât despre mine, în special actorii fac asta… Dar actorii talentaţi nu vorbesc urât despre mine. Este şi comic, la un moment dat… Atunci când eşti mediocru, nu poţi face altfel decât să găseşti responsabili: regizorul ăla nu dă indicaţii, deci nu ştie ce vrea, regizorul celălalt dă prea multe, deci e prea autoritar. Nicicum nu e bine, dar tu eşti ăla bun, se ştie clar!

Atmosfera dintr-o familie, conflictele, discuţiile, pot fi sursă suculentă şi inepuizabilă de inspiraţie. Se pot face filme pe bandă cu subiectele astea..
Da, cu condiţia să fii atent le ce se întâmplă! Dacă intri bou şi ieşi vacă, tot un drac! Nu se pune. Şi toate sunt poveşti de spus, chiar dacă eşti sihastru! Era pe net o povestea cu un nene care se cărase pe vârful muntelui de 27 de ani, era acolo din 1979. Îşi improvizase ceva din lemne, frunze, în fine, dormea acolo vară, iarnă. L-au omorât unii să-i ia pensia.

Singura lui legătură cu viaţa reală!
Da, singura! A coborât într-o zi să-şi ia pensia, l-au aşteptat unii şi l-au omorât! Deci indiferent unde ai sta, ce-ai face, poţi scoate o poveste! Cu condiţia să fii atent!

Atmosfera de familie din estul Europei este mai pasională decât cea din familiile occidentale, nu?
Cred că are legătura cu educaţia. În Elveţia lucrurile stau altfel…Cu totul altfel…

Noi aici ne reproşăm, ne acuzăm, ne dezamăgim, ne exprimăm dezamăgirile…
Da, la un moment dat e chiar jenant. E un lung lamento. Dacă îl asculţi pe fiecare român, fiecare are o poveste mai dramatică decât a altuia…

Rolul principal este jucat de Mimi Brănescu. De ce el?
Am mai lucrat cu el, deşi fac tot posibilul să lucrez cu actori noi. Imaginezi poveşti noi şi-ţi doreşti, ca autor, ca şi chipurile care se plimbă în interiorul ficţiunii să fie noi… Dar aici mă şi gândeam cum să leg povestea asta de poveştile anterioare, să existe un cârlig la (Moartea domnului) Lăzărescu, de pildă, şi să iau un doctor de acolo pe care să-l vedem într-o cu totul altă poveste. Am avut de ales între Adrian Titieni şi Mimi Brănescu, adică între o familie cu ochi albaştri şi alta cu ochi mai închişi. Şi aveam distribuţii diferite pentru fiecare în parte. Până la urmă am optat pentru Mimi care are ochii verzi-căprui şi deodată mama lui a devenit Dana Dogaru, sora e Judith State şi fratele e Boogie (Bogdan Dumitrache).

Filmul durează 3 ore. Nu-i prea lung?
Nu există „lung”. Există doar plictisitor. Există „plictisitor” şi există „n-am timp”. Dar dacă nu ai timp, nu intri la film, dacă ai, intri.  Cum lung? Există situaţia asta în care eşti spectator, nici măcar actor, ci spectator al unei situaţii conflictuale şi stai şi te uiţi. Se bat unii, se ceartă pe stradă, stai şi te uiţi, treci pe acolo şi te opreşti o vreme. Te uiţi la ceas şi a trecut deja o jumătate de oră! Dacă eşti singur la un restaurant şi la masa de lângă discută unii pasional stai şi te uiţi la ei 5 ore!

E interesant că sunteţi în competiţie cu Mungiu la Cannes, nu?
Daaaa, e exciting! Se vor face pariuri… Se va specula, se va vorbi… Şi va fi exact aşa cum vă spun acum: dacă va lua Mungiu premiul, se va spune: „aţi văzut?”

Dacă voi lua eu premiul, alţii vor spune „aţi văzut?” Dacă nu vom lua niciunul se va spune „aţi văzut? gata cu noul val!” Dacă luăm amândoi, vor fi discuţii de nuanţă – acela a luat la scenariu, acela la regie, deci e mai bun scenarist decât celălalt regizor, şi aşa mai departe! Iar dacă până la Cannes va fi vreun eveniment trist de talia celui din 13 noiembrie de la Paris, nu se va mai spune nimic, se va termina şi cu marele duel al lui Peşte… Care nici măcar nu e un duel.  În loc să se gândească la faptul că sunt doi români la Cannes care au intrat în competiţia finală, unii transformă asta într-un conflict care nici măcar nu există.

Păi, nu e ca într-o familie?
Ba da, dar o familie sucită!

Nu toate familiile sunt sucite?
Ba da, dar depinde de suceală! Adică ce, Festivalul de la Cannes a fost creat pentru Mungiu şi Puiu? De Almodovar nu mai vorbeşte nimeni?

Ba da, dar ştiţi cum e… te interesează mai mult ce e în sufrageria ta, decât ce e dincolo de stradă.
Da, dar acesta e un comportament de provincial.

Când va fi premiera în România?
Nu ne-am gândit la asta. Dar oricum cei de la Cannes preferă, în general, ca premiera să fie la ei, însă mi-ar fi plăcut să fie pe ecrane în România înainte de Cannes. Dar nu ne-am gândit la distribuţia lui până când filmul nu a fost gata. Cred că mai degrabă în toamnă…

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO