Cristina Popescu, fondatoarea „Fii pe fază”: „Am revenit din Spania de dor de familie, de dor de morminte.”

Cristina Popescu este economist ca formare, a lucrat în câteva din băncile din București în perioada de boom economic ce a precedat criza din 2008. În 2011, la 38 de ani, Cristina a decis să exploreze alte trăsături și abilități, așa încât a decis să plece în Spania cu două valijoare și un certificat care atesta faptul că poate preda engleza.

A fost profesoară de engleză vreme de aproape 11 ani, când a venit pandemia, iar planurile, gândurile și prioritățile ei, ca ale noastre ale tuturor, s-au rearanjat. Așa încât, după mai bine de 10 ani de când a luat-o de la zero în Spania, Cristina a revenit în România, unde a început din nou, de la zero, o platformă editorială, care promovează evenimente culturale, festivaluri locale, neștiute și nepromovate, Fii pe fază!.

 De ce te-ai întors în România?

Cristina Popescu: Am revenit în țară, n-aș spune că din pricina pandemiei, fiindcă aveam de multă vreme gândurile acestea în minte. Aș fi împlinit zilele astea 11 ani de când m-am stabilit în Spania, dar acum 4 luni am decis să ne întoarcem în țară.

De la finalul lunii octombrie, când am ajuns, am început să ne reacomodăm, am petrecut sărbătorile și am hotărât să începem un proiect. Așa a apărut Fii pe fază!, o idee care mocnește de ceva timp, dar pentru care nu am găsit suficient timp până acum.

Ce a schimbat acest proiect față de ce făceai înainte?

Cristina Popescu: Eu am terminat studii economice și am lucrat în bănci cât am stat în România. Am ajuns în Spania ca profesoară de limba engleză, coordonând o echipă de profesori universitari.  

După 10 ani și jumătate, în care am predat engleză, din diferite funcții, de la Universitate, până la a coordona o școală particulară de limba engleză, am revenit în România și am început un proiect editorial, Fii pe fază!.

Ce este Fii pe fază?                    

Cristina Popescu: Vorbim despre o platformă care-și dorește să pună laolaltă cât mai multe întâmplări, evenimente și povești care se petrec în locurile mai mici și mai puțin cunoscute din țara noastră. Nu ne interesează mega-evenimentele, Untold, Neversea, fiindcă ele sunt deja cunoscute de toată lumea. Pe noi ne interesează să ajungem în comunitățile mici, să povestim despre dansurile din șură sau despre fârșang, despre locurile superbe din România și despre acei oameni, atâția câți au mai rămas, care trag de ei și de cei din jur pentru a păstra acel loc așa cum l-au primit de la înaintași. Din păcate, foarte puțină lume știe de ele, așa încât munca noastră constă în 10-12 ore de documentare și căutări pentru a găsi informații. Iată de unde pleacă  problema: informațiile sunt foarte greu de găsit, am ajuns la a merge pe paginile de website ale comunelor, ale satelor, dar din păcate majoritatea acestora sunt făcute de ochii lumii, să dea bine și sunt pagini goale, de fapt.

Suntem două în acest proiect; Rita Velti este partenera mea care a creat platforma, a pus pe picioare tot ce vede utilizatorul, s-a ocupat de tot, așa încât această platformă să fie cât mai prietenoasă cu utilizatorul și să fie un loc primitor și deschis.

Cum te-a ajutat experiența din Spania în a gândi această platformă?

Cristina Popescu: Foarte mult, fiindcă am putut vedea zi de zi cum spaniolii își iubesc și promovează țara, cum apreciază tot ce este al lor.

Noi am trăit în mijlocul țării, în Cuenca, în zona profundă a Spaniei, și am bătut satele din jur în lung și lat; făceam acolo aceeași muncă de exploratori pe care ne-o propunem virtual și aici, dar am văzut cum orice piatră rămasă din cine știe ce castel medieval devine centrul de interes al unei comunități. Ei reușesc să scoată la iveală o întâmplare, o poveste în jurul unei pietre și să o valorifice turistic.

De unde sunt eu cred că este din ce în ce mai multă lume din România interesată de aceste evenimente, iar pandemia cred că a contribuit la această schimbare. Tot mai multă lume vrea să călătorească în țară, este interesată de ecologie, de natură, de mâncat natural și tradițional, iar asta-mi dă speranță.

De ce v-ați întors în România?

Cristina Popescu: De dor de sânge, pentru familie și prieteni, de dor de morminte, multe și ele. De-asta ne-am întors. Nu sunt sigură că vom rămâne, dar ce știu sigur este că vom face tot ce ține de noi pentru a ne stabili aici.

Hai să o luăm invers, atunci! De ce ai plecat din România?

Cristina Popescu: Poveste lungă! Eram în 2011 și îmi doream altceva, întâi de toate profesional. Am plecat din bancă imediat după criza din 2008-2010, criza nu se terminase încă, dar ce vedeam și se petrecea aici nu mai avea nimic de-a face cu felul meu de a fi: nu pot minți, nu mă pot uita în ochii cuiva să-i spun că totul e în regulă când știam bine că nu este așa, mă apăsa atmosfera, oamenii, eram obosită, voiam altceva.

Și am schimbat tot. Am trecut la cariera pedagogică și, pentru că dintotdeauna avusesem ceva special pentru engleză, asta mi-a dat un impuls și o încurajare de care aveam nevoie, mai ales că mi-a fost oferit postul de coordonator, mai mult decât așteptam când am plecat din România. Era o doză mare de încredere pe care o puneau în mine niște străini.

Încredere pe care banca ți-o dinamitase?

Cristina Popescu: Da. Și o făcuse intens, fiindcă nu se schimbase mare lucru în sistemul de pile, relații și cunoștințe, ceva ce eu nu mai suportam.

Acolo am plecat cu două valize după mine și m-am trezit într-un oraș prin care nu mai trecusem niciodată, Cuenca, în centrul Spaniei, între Madrid și Valencia, un loc superb, patrimoniu UNESCO. Acolo am coborât din autobuz, după două săptămâni de curs infernal început în Madrid, împreună cu alți 21 de studenți din toată lumea, dintre care, până la final, am mai rămas 11 oameni, fiindcă evaluările zilnice ale elevilor voluntari cărora le predam erau foarte drastice, iar în fiecare zi începeam programul cu gândul că este posibil să fiu eliminată.

Cum ajunseseși acolo?

Cristina Popescu: Am început să caut locuri de muncă în Spania și am găsit această firmă gigantică de cursuri, Vaughan Systems, care recruta profesori de limba engleză. Am avut câteva interviuri online, am scris un eseu și am primit oferta de a trece prin acest curs drastic despre care îți povesteam. Am aflat atunci că dacă voi trece de aceste două săptămâni voi fi angajată.

Am trecut de curs și am primit oferta de job și, pe lângă slujba de profesor, mi s-a propus să coordonez echipa de profesori din sediul Universidad Internacional Menendez Pelayo. Primul meu răspuns a fost: „unde e asta?” Nu auzisem în viața mea de Cuenca. „Arătați-mi pe hartă!”. Mi-au arătat, mi-au dat și un răgaz să mă gândesc, să mă documentez, am citit, am văzut și mi-a plăcut la nebunie de la început.

Cum ți-ai reconstruit viața acolo? Cum e comunitatea? Cum te-au primit oamenii?

Cristina Popescu: Oamenii au fost extraordinari de la primul contact cu ei, de când am coborât din autobuz, cum spuneam. M-am instalat în primul hotel pe care l-am întâlnit în cale și am început. Am ajuns într-o sâmbătă, iar trei zile mai târziu, marți, deja aveam un apartament de închiriat, unde mi-am cărat toate cele necesare. Crezi că am făcut toate astea singură? Nu, cu ajutorul oamenilor pe care i-am întâlnit. A fost o explozie de zâmbet, de empatie, de bunăvoință, foarte multe lucruri care lipsesc aici din păcate și care m-au izbit.

Care ți-au fost provocările mai departe, treceai de la o muncă de bancă la una pedagogică, o meserie în sine?

Cristina Popescu: Cea mai mare provocarea a venit de unde mă așteptam mai puțin. În fiecare luni dimineață, eu și Papo, colegul meu, primeam o nouă serie de studenți în aula facultății, 40-70 de oameni. Încercam să ne cunoaștem unii pe ceilalți, iar ei mă întrebau de unde vin. Și spuneam despre România, moment în care se auzea un „oooh!” prelung în toată sala, din pricina reputației pe care o avem în această țară. Nu era zi în care să nu aud la radio măcar o știre despre niște români care au spart, devastat vreun magazin. Cu această stare în minte, ieșeam lunea din casă și spuneam „bine ați venit!” unei noi serii de studenți care mă întrebau de unde vin și care, din fericire, nu poartă pică și nu generalizează, lucru pe care îl respect enorm la ei. Nu mi-am pierdut niciun prieten pentru că am spus că sunt româncă, dar întotdeauna a trebuit să lupt pentru a demonstra că sunt un om ca ei, că nu am decât să fiu judecată pentru faptele mele, nu ale altora.

De ce dorința de revenire și dorul de casă nu au apărut mai devreme de cei 10 ani, de ce nu la 5 sau la 2 ani de la plecare?

Cristina Popescu: Dorința a fost în permanență. Am plecat la 38 de ani, în ciuda faptului că spusesem mereu că eu nu voi pleca din țară, dar probabil că se umpluse paharul. Dorul a fost acolo întotdeauna, mai ales că imediat după ce am plecat, la câteva luni, mama a primit diagnosticul de cancer, iar în februarie 2012 s-a dus. Din păcate, era perioada mea de adaptare la noul loc de muncă și nu am putut, deși mi-aș fi dorit, să revin în România, să stau cu ea aici. Am venit de 3 sau 4 ori în toată această perioadă, dar faptul că nu am fost aici, că nu am fost cu ea în ultimele luni este un mare, mare regret pentru mine.

Acum, tata a ajuns la o vârstă înaintată și acum pot și vreau să fiu aici cu el, dar și cu Oana, cu sora mea, și cu familia ei, cu nepotul meu, din viața căruia am pierdut 10 ani. Acestea au fost motivele.

Iar Spania nu mai avea nimic de oferit care să compenseze aceste doruri?

Cristina Popescu: În fiecare zi mi-e foarte dor de Spania.

Și cum te vei împărți?

Cristina Popescu: Nu știu. Sunt așa, cum spune Rita, ca pe prispă, nici în casă, nici afară. Îmi place foarte mult această vorbă a ei.

Deocamdată, nu vreau să mă gândesc la Spania, ci la a mă reacomoda aici și a încerca să facem ceva aici. Iar Fii pe fază este o modalitate de duce la bun sfârșit planul.